Opiul intelectualilor

Raymond Aron – Opiul intelectualilor|

Ceea ce îi datorez lui Raymond Aron este faptul de a mă fi sustras tentaţiilor oricăror soluţii radicale deferindu-mă scepticismului. Paria a cărturimii franceze în timpul Războiului Rece fie datorită anti-comunismului fie nesolidarizării totale cu mişcarea gaullistă sau cu vreun alt partid politic, astăzi Aron pare o figură mai degrabă marginală într-o ţară cu o clară tradiţie francofonă. Fapt nescuzabil pentru cei ce clamează rafinamentul dar explicabil prin cel puţin trei motive :

-existenţa unui mainstream livresc anglofon;

-preferinţa editurilor şi poate şi a publicului educat de acestea pentru lecturi uşoare, bombastice potrivite pentru noptieră;

-preferinţa naturii umane pentru concluzii clare, comerciale, reducţioniste. Date fiind aceste date Aron nu poate fi pe placul celor dornici de metafore care topesc pluralitatea cauzală a lumii într-un singur factor. ["Nu putem atribui unui singur tip de fenomene originea schimbărilor sau resposabilitatea structurii sociale." P.168]

Operă întinsă pe cinci decenii, moştenirea aroniană se revendică de la acel liberalism aristocratic şi rezervat care a beneficiat de-a lungul timpului de condeiele strălucite ale unui Montesquieu, Tocqueville, marchizului de Custine, Max Weber, Stanley Hoffman, Jean-François Revel sau Michael Oakeshott. Pentru Aron, ca şi pentru aceştia natura umană setoasă de glorie, putere şi libertate, la jumătatea drumului dintre bestial şi angelic, îşi derulează multiplele sale valenţe în curgerea istoriei. De aici şi cele trei direcţii principale care compun obiectul de studiul a lui Aron: filozofia istoriei, compararea regimurilor şi studiile strategice. Dacă anii ‘30-’40 sunt dedicaţi scrierilor de natură socio-filozofică iar anii ‘60-’80 chestiunilor predilect strategice; deceniul median al carierei sale este profilat pe studiul diferenţelor dintre cele două blocuri formate după 1954: lumea liberă şi universul comunist ; distilării unei comparaţii între liberal-capitalism şi totalitarism. Astăzi, suiţi pe creasta istoriei putem cu uşurinţă critica eşecul unui proiect politic tiranic şi falimentar. Da, ştim că economiile centralizate au sucombat competiţiei cu Vestul şi piaţa liberă, dar aceasta nu ne răspunde la întrebări de genul : de ce comunismul a durat totuşi atât de mult ?; Ar mai fi putut exista şi astăzi ? SUA şi Europa au câştigat într-adevăr pariul cu istoria sau au câştigat la mustaţă un aparent triumf ? şi, nu în cele din urmă, azi când angoasele economice se conjugă cu cele interculturale: Este în pericol din nou lumea liberă ?

Scrisă într-o perioadă când deznodămâtul părea înnorat, colecţia căreia îi aparţine Opiul intelectualilor desenează un complex tablou psiho-sociologic al unui peisaj pentru care comunismul părea răspunsul viitorului. Restrictiv, cartea este şi o reacţie adresată colegilor de breaslă precum Sartre şi Maurice Merleau-Ponty, care divinizau marxismul, criticau capitalismul şi erau dispuşi să justifice toate crimele stalinismului.

“Scopul sublim justifică mijloacele îngrozitoare“[p180].

Care a fost evenimentul principal al ultimelor două secole şi jumătate: Revoluţia, şi îndeosebi cea franceză. Revoluţia de la 1789 este cea care universalizează Franţa şi scrie repertoriul modernităţii. Ea jalonează precum marile religii istoria şi marchează diferenţa dintre două modele: unul britanic bazat în speţă pe reforme graduale, celălalt continental clădit pe credinţa schimbării lumii prin violenţă. Pentru unul din modele disputele sunt de natură tehnică; pentru celălalt deznodământul se tranşează cu ajutorul ghilotinei şi al plutonului de execuţie. Poziţionarea faţă de Revoluţia trasează diferenţa dintre Dreapta- partidul tradiţiei şi al privilegiilor/ şi Stânga- partidul viitorului şi al inteligenţei [p.15]. Revoluţia a devenit instrumentul ameliorării condiţiei unei lumi prin esenţă inegale şi nedrepte; valul niciodată finalizat al revoltelor succesive care pretind a înlocui consacratul cu noul; promisiunea unificării libertăţii cu egalitatea într-o lume echitabilă. Fiecare revoluţie dela 1789 încoace (cu excepţia celei a lui Khomeini din 1979) a mers spre stânga: mai multă secularizare; mai multă raţionalizare; mai multă egalizare.

În secolul XX nimic nu a interpretat mai bine partitura Revoluţiei decât marxismul cu ulterioarele sale versiuni. Si nimic nu a întruchipat mai bine visul paradisului terestru decât lovitura de stat a lui Lenin şi crearea Uniunii Sovietice. Şi nimeni nu este mai exaltat decât condeierii de pe malurile Senei. Vaga lectură a marxismului îi transformă în preoţimea unei filozofii a Istoriei infailibile a cărei substanţă este Proletariatul mondial, laicizare a oprimaţilor din Evanghelia creştină. Când altruismul se conjugă cu ştiinţa [pseudoştiinţa în fapt] numai un nebun nu şi-ar da acordul pentru viitor. Raţiunea şi prudenţa nu pot fi decât divorţate pentru fanatizatul revoluţionar. Jumătăţile de măsură nu pot fi decât trădări într-o asemenea logică. ["..împotriva viitorului pe care îl întruchipează se ridică numai întârzaţii şi cinicii. Pentru că proclamă adevărul universal dintr-o unica perspectivă istorică, el îşi arogă dreptul de a interpreta trecutul după bunul său plac"p.158]

Trei sunt elementele pledoariei aroniene: consideraţiile social-economice asupra Franţei; critica noţiunilor de Istorie şi Proletariat; critica intelectualităţii franceze.

În rimul rând Franţa şi Occidentul postbelic se află pe trendu ascensiunii economice. Fostele metropole europene, acuma deposedate de colonii au un nivel per capita superior celui interbelic. Modelul anglo-american contrazice flagrant predicţia lui Marx asupra polarizării claselor sociale [p.128;205 şi passim]. Extinderea clasei medii simbolizează abudenţa care îi îmburghezeşte pe proletari şi coboară din privilegiile aristocraţiei tradiţionale.

În al doilea rând termenii pe care sirena revoluţionară îi preia din inflamata sociologie marxistă nu dau seama unei veritabile ştiinţe ci a unei halucinante dorinţe de a găsi o nouă religie într-un zeu lumesc.

Istoria nu reprezintă un fluid cât o unificare a acţiunilor umane în mintea istoricului.[pp.158-166] Deasemenea, deşi istoria reprezintă o serie de ansambluri coerente viitorul nu poate fi prezis cu exactitate. “Nu există un raport proporţional între cauză şi efect. Evenimentele arată un determinism aleatoriu, legat nu atât de imperfecţiunea cunoaşterii noastre, cât de structura lumii omeneşti. De fiecare dată când raportăm un act la o situaţie, trebuie să ne rezervăm o marjă de nedeterminare” [p.187]

Şi tocmai pentru că viitorul nu este prestabilit întotdeauna există un grad de libertate/ un câmp al soluţiilor posibile aflate la îndemână. “Mediul lansează o provocare, iar societăţile au sau nu puterea de a o accepta.” [p.187] “Orice act uman reprezintă o alegere între acte posibile, un răspuns solicitat, dar nu forţat la o conjunctură; seria de acte este inteligibilă, fără a fi necesară.” [p.210]

Proletariatul, asemeni Istoriei al cărei mesaj îl poartă pentru toţi discipolii “Predicii de pe Munte” [p.102], fie ei marxişti sau catolici de stânga, nu reprezintă un tot unitar. În primul rând pentru că fiecare muncitor este membru al unei naţiuni şi în al doilea rând pentru că lupta inter-rasială precumpăneşte în secolul XX luptei de clasă. [p.110] “…proletariatul pare a reprezenta o comunitate mistică în ochii unor filozofi obsedaţi de solitudinea conştiinţelor. Îi seduce… pentru că păstrează poezia necunoscutului, a viitorului, a absolutului.” [p.104]

În faţa unui asemenea univers intelectualii stalinofoni afectează fie neştiinţa fie, mai rău: ignoranţa asumată. Anexând reflecţia asupra gulagului sovietic propriilor biografii pline de angoase şi rivalităţi personale săvârşesc păcatul lez-obiectivităţii. În raţiunea lor ei speră că neajunsurile mari opere socialiste vor fi amortizate de privilegiile viitorului. Cu o inconştienţă delirantă ei par a fi indulgenţi cu un sistem care dealtfel nu i-ar tolera şi necruţători cu unul care îi onorează [p.147]. În Franţa ca şi în toată lumea liberă îşi permit luxul de a spune ce doresc sub garanţia drepturilor. Reputaţia lor poate pendula între adulaţia publicului şi anonimatul benign. În Uniunea Sovietică importanţa pe care regimul le-o acordă nu se mai măsoară prin preţul vânzării operelor cât reprezintă măsura dintre ortodoxia Partidului şi dizidenţa plătibilă cu moartea.

În expresia termenilor economici, Opiul intelectualilor atinge un echilibru perfect. O îmbinare desăvârşită între volumul rezonabil; scriitura agreabilă; polemica subtilă şi prospeţimea neîntinată de variile deznodăminte istorice. O lucrare care merită nu citită, ci re-citită cu un iarăşi şi iarăşi entuziasm.

Autor: Raymond Aron
Traducător: Adina Diniţoiu
Rating: 5/5
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2007
366 pagini
ISBN: 978-973-669-511-7

Scrisă de Silviu Petre

No related posts.