Orientări

Julius Evola – Orientări|

Himera revirimentului postbelic, deşi contagioasă, nu a contaminat spiritele încă treze care priveau cu circumspecţie şi dezolare transformările care aveau loc sub proprii ochi. „Ne aflăm astăzi (n.r. – în 1950) în mijlocul unei lumi de ruine. Şi problema pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: mai există încă oameni rămaşi în picioare în mijlocul acestor ruine? Şi ce trebuie, ce pot ei să mai facă?”[1], scria Julius Evola, una dintre conştiinţele reluctante pauperizării spirituale şi decadenţei caracteristice epocii imediat postbelice.

În 1950, sub îngrijirea grupului revistei Imperium, Evola publică prima ediţie a Orientamenti (Orientări), o broşură politico-doctrinară reacţionară în 11 puncte, destinată tineretului, precum şi tuturor celor care ripostează faţă de „prezentul dominat de civilizaţia tehnică şi de primatul economic”[2]. Percutant şi combativ la adresa deşănţării societăţii de consum, „în care asistăm la o degradare a caracterului şi a oricărei autentice demnităţi, la prioritatea celor mai josnice interese, la supravieţuirea de azi pe mâine”[3], filozoful italian pledează pentru formarea unei „alianţe de forţe”, canalizate pe contracararea regimurilor politice şi societale succesoare ale Revoluţiei Franceze. În acest marasm al valorilor, împotriva fariseismului egalitar care se extindea ca o tumoare, fără a masca aversiunea faţă de primatul cantităţii în detrimentul calităţii şi faţă de materialismul recrudescent, Evola contrapune stilul „celui care se menţine pe poziţii de fidelitate faţă de sine însuşi şi faţă de o idee, într-o demnă intensitate, într-o repulsie faţă de orice compromis, într-o angajare totală care trebuie să se manifeste nu doar în lupta politică, ci în orice expresie a existenţei”[4]. Gherila evoliană anti-liberală şi anti-socialistă se datorează procesului de declin care îşi are obârşia în disoluţia tradiţiei, nerecunoaşterea autorităţii şi a ierarhiei, denaturarea funcţiei individului în societate. În apărarea propriilor idei, Julius Evola îndeamnă la conştientizarea flagelului şi la intransigenţă – „a face concesii azi înseamnă a te condamna şi a fi cu totul doborât mâine”[5].

Evola consideră Uniunea Sovietică şi Statele Unite drept „gheare ale aceluiaşi cleşte în curs de a se strânge definitiv în jurul Europei”[6], distincţia dintre cele două mega-puteri fiind mai degrabă de metodă, decât de principiu. Dacă socialismul lui Lenin şi al moştenitorilor săi presupune coerciţie fizică şi nivelarea gândirii, occidentalismul american înseamnă consumerism, goană după bogăţii materiale şi o libertate de expresie iluzorie. Potrivit autorului Orientărilor, americanismul prezintă un potenţial de risc mai mare decât comunismul, pentru că este „un soi de cal troian”. Aceasta se datorează acţiunii subtile şi insidioase de infiltrare şi redefinire a concepţiilor şi valorilor pe care o practică americanismul, în comparaţie cu manifestările în acest sens ale sovietismului care sunt cât se poate de evidente, dând posibilitatea, astfel, a apariţiei unor reacţii şi rezistenţe. Demonia economiei şi proletarizarea ideologică vor fi subminate, în accepţiunea lui Evola, de „spiritul de responsabilitate, energie şi competenţă al celui care conduce, îmbinat cu solidaritatea şi fidelitatea forţelor muncitoare unite în jurul lui în acţiunea comună”[7].

În acest sens, ideea corporativă în economie este cea mai apropiată de şablonul gândirii evoliene. Materialismului economic, darwinismului, psihanalizei şi altor „focare de infecţie”, Evola le contrapune idealul omului dedicat principiilor superioare, unui mod de cunoaştere autentică, unui echilibru al facultăţilor care îl determină să rămână „conştient, autonom şi suveran”[8]. O viziune eroică şi aristocratică a existenţei presupune ipso facto toleranţă zero faţă de orice demagogie, mediocritate şi idolatrie a noilor stiluri de viaţă corupte şi triviale.

Nici monarhia, şi nici republica nu constituie în sine alternative viabile ca regimuri de guvernare; în timp ce ideea de patrie intră în desuetudine în aceste momente epocale în care asistăm la construirea blocurilor supranaţionale, precum şi la necesitatea descoperirii unui principiu unificator aparte de particularismul inerent fiecărui pământ. Evola este reluctant atât statului laic, cât şi statului clerical, dar acceptă necesitatea factorului religios „ca fundal pentru o adevărată concepţie eroică a vieţii”[9]. Sacralitatea unei existenţe mai presus de cea pământeană conferă posesorului acestor convingeri un dinamism exemplar şi o forţă imbatabilă.

Pentru a neutraliza şi eradica subversiunea modernă şi ale sale chipuri schimonosite liberale şi socialiste, Julius Evola, acest „maestru al tradiţiei”[10], a oferit generaţiei postbelice o seamă de orientări pe care autorul însuşi le consideră „esenţiale” în contextul noilor provocări extrem de tentante şi anevoios de evitat. Vitalitatea acestei scrieri se datorează nu mai puţin idealului formării unei noi elite care, prin abnegaţie, putere de sacrificiu şi responsabilitate, să ofere o direcţie „omului rămas în picioare între ruine”[11]…

Concepţiile împotriva curentului şi opţiunea radical tradiţionalistă a lui Julius Evola au constituit argumente suficiente pentru adversarii săi. La mai puţin de 1 an de la apariţia Orientărilor, în primăvara anului 1951, Evola este arestat şi întemniţat, fiind acuzat de angajare în lupta politică de partea unor grupări de inspiraţie fascistă, Fasci di Azione Rivoluzionaria şi Legione Nera. Achitat din lipsă de probe, la sfârşitul aceluiaşi an, Evola îşi continuă lupta în plan intelectual şi cultural. De această dată, cu mai mult aplomb…

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Julius Evola
Rating:
Traducătoare: Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc
Editura: Antet
Anul apariţiei: 2004
28 pagini (+ „Oamenii şi ruinele” = 336 pagini)
ISBN: 973-636-105-5

Note:

[1] – Julius EVOLA, Oamenii şi ruinele. Orientări, traducere de Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc, editura Antet, Filipeştii de Târg, p. 314.

[2] – Michele PROSPERO, Gândirea politică de dreapta, traducere de Antonela Ioniţă, editura Samizdat, 2007, p. 96.

[3] – Julius EVOLA,, idem.

[4] – Ibid., p. 316.

[5] – Ibid., p. 319.

[6] – Ibid., p. 320.

[7] – Ibid., p. 323.

[8] – Ibid., p. 329.

[9] – Ibid., p. 331.

[10] – Michele PROSPERO, idem.

[11] – Julius EVOLA, op. cit., p. 333.

No related posts.