Ortodoxia: o filozofie personală

Autor: G. K. Chesterton
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
160 pagini
ISBN: 978 – 973 – 50 – 1964 – 8




“All that we call spirit and art and ecstacy only means that for one awful instant we remember that we forgot.”

Nu foarte adesea ni se întâmplă să fim martorii unei apologii a ortodoxiei din perspectiva unei conştiinţe – sau deveniri – care abandonează catolicismul. Exerciţiul de logică a bunului-simţ pe care îl propune G.K. Chesterton nu face parte din categoria oarbei îngustimi şi a furiei de amvon a teologului chitit întru convertirea sufletelor rătăcite de la dreapta credinţă. Miza acestui discurs, limpede, sarcastic şi cu uşoare doze de spleen, o reprezintă expunerea aventurii personale către un spaţiu elevat: “Aici nu fac decât să relatez propriul parcurs înspre certitudinea spirituală”. Subtitlul ne-ar putea induce în eroare, căci termenul de “înţelepciune” sugerează un sistem închis, sferic, care să explice în mod raţional şi logic lumea înconjurătoare. Surprinzător, suntem întâmpinaţi de judecată limpede, crystal clear, de plăcută cursivitate şi bucurie a raţionamentului. În acest mod este restituit sensul original al conceptului de “înţelepciune”

O curiozitate firească este legată de necesitatea, în imediat, a parcurgerii acestui eseu. Dintâi, itinerariul lui Chesterton este provocator, pentru că, invariabil, fiecare prezumţie este dezvoltată până la ultimele consecinţe şi pentru că nu ezită să sondeze necontentenit stereotipiile şi locurile comune ale modernităţii. Soluţiile găsite sunt paradoxale, adică reprezintă dovada cea mai clară a unei asimilări personale, a unei tentative perpetue de lămurire asupra învăţăturii christice. Această abordare insolită îl obligă pe lector la neîntrerupte dar utile reluări, la un continuu şi binevenit antrenament al intelectului şi chiar la o rafinare, în definitiv. Această colecţie de raţionamente paradoxale nu intenţionează să-l transforme pe cititor într-un admirator intransigent al ortodoxiei, ci are rolul de a produce o desprindere, vitală pentru presupusa elevare spirituală.

Drumul pe care păşeşte Chesterton corespunde unui crez eminamente conservator. Ofensiva sa porneşte, sistematic, de la interogarea establishment-ului mental al modernităţii. Dacă, în absolut, configuraţia individului reclamă şi o necesitate spirituală – adică posibilitatea mirării – atunci această necesitate este îndeplinită cel mai bine de creştinism. Ori tocmai în modernitate apar şi se înmulţesc nenumărate alternative care încearcă să-şi înşusească rolul ocupat de acesta, căutând să împlinească această posibilitate – căutare – inerentă a omului: pornind de la raţionalismul iluminist, se ajunge la scepticismul academic, pragmatism, nihilism în variantă nietzsch-eană, pesimism şi invidiualism, toate acestea negând sau minimanlizând importanţa componentei spirituale. Sau, chiar mai rău, denaturând finalitatea unei vieţi spirituale active. Chesterton răspunde acestor false acuzaţii prin formularea unor propoziţii aparent raţionale, dar care conţin un sâmbure de inexplicabil în ele – întocmai ca obiectul studiat. Simpla afirmaţie că lumea nu se poate explica prin ea însăşi, adică necesită prezenţa unui Principiu ordonator, nu anulează din minunea specifică acesteia – dimpotrivă, o accentuează. Simţul primordial al putinţei de a ne minuna este stimulat de existenţa basmelor, şi nu invers.

Acest simţ există undeva, într-un adânc aparent insondabil, şi nu s-a născut din pricina basmelor. Minunarea elementară nu provine din poveştile cu zâne. Dimpotrivă, poveştile cu zâne decurg din instinctul primar al mirării, al uimirii în faţa minunii lumii. Fiind o emanaţie a Principiului, lumea poate fi percepută ca o opera de artă, în ciuda tuturor defectelor sale – adică are un scop foarte clar. În faţa unei opere de artă, atât de admirabile, a unei capodopere, spune Chesterton, te înclini şi nu-i poţi oferi mulţumiri decât prin cel mai simplu lucru: umilinţă..

Doctrina creştină presupune un adevăr mult prea complex pentru a putea fi combătut. Dar un punct de plecare întru apologie este oferit tocmai de literatura anti-creştină, tocmai prin aparenta sistematizare a argumentelor „taberei opuse”. Identificarea unor perechi de paradoxuri reprezintă soluţia aleasă de Chesterton pentru a combate acuzaţiile. Se spune: creştinismul este ori prea optimist, ori prea pesimist, dar această obiecţie se dovedeşte a fi inconsistentă, căci această posibilitate a simultaneităţii este imposibilă – creştinismul nu permite asocierea confortului şi inconfortului, căci nimeni nu ar rămâne acolo unde fie prea greu, fie prea uşor. Se mai spune: creştinismul îndeamnă fie înspre bunătate, spre înţelegere şi toleranţă, ori devine prea agresiv, prea războinic – vezi episoadele cruciadelor. Dar pentru Chesterton, problema este falsă, căci pentru un moment el ar trebui să părăsească doctrina pentru că este prea moale, iar în momentul următor pentru că este prea agresivă – şi că a luptat prea mult pentru cauza sa. Se mai spune: creştinismul arată dispreţ faţă de intelectul feminin, în timp ce în altă se spune că creştinismul a supravieţuit tocmai femeii.

Se mai spune: creştinismul este ori fie prea fastous, ori este reprobabil din cauza desuetudinii şi sărăciei sale. Se mai spune: creştinismul este prea restrictiv în privinţa sexualităţii, ori este prea permisiv. Sau că este fie prea dezbinat, fie monolitic. Concluzia este că ori de câte ori avem impresia că este ceva ciudat în privinţa teologiei creştine, în fapt ne dăm seama că este ceva ciudat chiar în adevărul însuşi. Mai mult, ar fi le fel de ciudat ca toate aceste acuzaţii să fie adevărate, simultan, în privinţa credinţei creştine, ceea ce presupune că una sau mai multe dintre acestea pleacă de la nişte premise greşite.

Contradicţia teologiei liberale, specifice modernismului, ar fi următoarea: gândirea liberă urmăreşte să elimine din doctrincă exact elementele care îi stabilesc caracterul supranatural. Practic, orice propunere recentă de a aduce libertatea în biserică este o propunere de a aduce tirania în lume. Cei care aleg să atace Biserica în numele libertăţii şi umanităţii, ajung să le repudieze pe acestea pentru a lupta mai bine împotriva Bisericii. Aproape că este amuzant cum diferiţi oameni distrug această lume, tocmai pentru a demonstra că nu există cealaltă lume, dintr-un dispreţ inutil faţă de o realitate care le scapă. Secularismul nu a distrus lucrurile care ţin de religie, ci au distrus lucrurile ce ţin de această lume, din dorinţa de răzbunare faţă de acel element de stabilitate şi motor primar al lumii.

În definitiv, Chesterton optează pentru ortodoxie dintr-un simplu foarte simplu: aceasta nu se preocupă de adevăruri parţiale, ci este prin ea însăşi adevărată. Nu are simplismul tentativelor filozofice secularizate, care se împrăştie în diverse direcţii, fără rost, fără verticalitate. Ori tocmai această doctrină a emis, în repetate rânduri, nu adevăruri disparate, ci Adevărul însuşi. Partea exterioară a ortodoxiei, într-adevăr, apare ca o serie de absurde reguli, stricteţi amare şi preoţi profesionişti; dar chiar în interiorul ei găsim acea bucurie primară, copilărească, singurul spaţiu în care libertatea există cu adevărat. În opoziţie, filozofia modernă, seculară, este cea care capătă în exterior un aer emancipat, artistic, trendy şi atragător; cu toate acestea, la o privire mai atentă, vom regăsi în interiorul ei expresia unei adânci disperări…

Scrisă de Ştefan Muşat

No related posts.