Ostrov (2006). Regia: Pavel Lungin
***După Ostrov, Sabinuţa mea a adormit plângând. Îmi fusese teamă că nu-l va recepta pe Părintele Anatoli, că n-o să-i placă chipul tras, ţeasta pleşuvă şi ochii aţintiţi în rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! M-am înşelat. Nu ştiu nimic despre copii, nimic despre sfinţenie. Viaţa copilului e jocul, acolo el poate fi ca şi cum. Jocul sfântului este tot un fel de ca şi cum. Căutarea Celui care e aproape, cunoaşterea celor care ne par necunoscute, anticiparea morţii – toate se fac ca şi cum. Jocul reuşit e cel care-l face pe copil împărat, sau hoţ, sau cal, iar pe om – sfânt. Ca şi cum se topeşte, realitatea se aşterne peste minţile tuturor. Sabinuţa a adormit plângând – copiii ştiu că jocul e grav, chiar şi atunci când e ghiduş. (Radu Iliescu)
***Viaţa părintelui Anatolie este pentru mine o dovadă că trebuie să fii “egoist” în lumea asta, în sensul că cel mai de preţ dar pe care trebuie să-l păzeşti este conştiinţa ta. Tu eşti miza întregii Creaţii, pentru Dumnezeu, pentru lume, pentru tine. La fel, orice cădere, orice greşeală, orice păcat trebuie răscumpărat în faţa lumii, în faţa ta şi a lui Dumnezeu. Pentru slăbiciunea din război a părintelui Anatolie, “căldiceii” ar fi găsit zeci de circumstanţe atenuante şi, probabil, conştiinţa lor s-ar fi împăcat cu ideea că “asta e, n-am avut de ales, am făcut ce ar fi făcut toţi în locul meu”.
Nicolae Steinhardt afirmă undeva în “Jurnalul Fericirii” că “cel mai mult îi urâm pe cei cărora le-am greşit”. Înfiorătoare remarcă! Explicaţia ar fi că în faţa lor suntem noi compromişi, tocmai lor trebuie să ne răscumpărăm.
Părintele Anatolie nu numai că nu-l urăşte pe cel căruia i-a greşit şi nu-şi caută circumstanţe atenuante, dar întreaga sa viaţă va fi una de răscumpărare a conştiinţei. Întâlnirea cu persoana căruia i-a făcut rău îi aduce împăcarea cu lumea, cu el însuşi şi cu Dumnezeu. De aceea, moartea sa (parcă “voluntară”) este de fapt zborul la Dumnezeu a unui suflet uşurat de orice păcate apăsătoare, a unui om căruia nu îi mai este teamă de nimic. (Florentin Cristian)
***Să nu-şi imagineze vreo minte năstruşnică şi nepregătită că ajungând în pustia zăpezii, cu un program “riguros” de rugăciune şi aruncând smerit nişte cărbuni într-un cuptor, capeţi eventual şi puternicia exorcizării. Şi nu a oricui, ci a fiicei omului pe care destinul – oare? – te-a împins să-l împuşti. Dar unde e supravieţuirea şi unde e libertatea? În strigătul disperatului care se bucură în noaptea geroasă că a scăpat cu viaţă sau în liniştea şi în împăcarea omului care ajunge să se bucure că i se apropie sfârşitul, şi conştient se duce înspre acesta? Să nu fie cu mirare că filmul vine din acea zonă a lumii unde drumul interior al răscumpărării păcatelor este laitmotiv şi – mai mult – mod de viaţă. Pentru că, în definitiv, asistăm la o devenire, la o transformare interioară, perfect ilustrată, cu minime intervenţii artistice. Personajul Anatolie nu este, de fapt, un personaj. Este un om care se căieşte. Nu este un model, este doar o posibilitate, dar o posibilitate care se actualizează treptat. Fără să vrem, privirea aceea fixă, figura suptă de chinul zilnic interior şi gesturile sale atât de umane ni-l apropie inevitabil. Adevărul este nu avem cum să nu-l iubim pe fratele Anatolie. Câteodată, nici nu avem nevoie de mai mult. (Ştefan Muşat)
***Ostrov este un film-oglindă, pe parcursul căruia spectatorul are ocazia de a se cerceta pe sine însuși. Naraţiunea porneşte din al Doilea Război Mondial, când viitorul călugăr Anatolie, marinar pe atunci, este surprins, împreună cu căpitanul său, de o patrulă germană pe un vas al Flotei de Nord. Înspăimântat în faţa morţii, eroul nostru îşi câştigă dreptul la viaţă devoalând inamicului ascunzătoarea căpitanului, iar apoi ucigându-l pe acesta. Filmul ilustrează evoluţia spirituală a părintelui Anatolie în ambianţa unui schit monahal din Uniunea Sovietică a anilor ’70. Chinuit de teribile remușcări vreme de 35 de ani, acesta se spetește muncind, doarme în frig, se smerește și se roagă neîncetat, atât pentru iertarea păcatelor lui, dar mai ales pentru absolvirea căpitanului asasinat cu mult timp în urmă. Transfigurându-se, părintele Anatolie devine un îndrumător spiritual pentru mirenii care-i bat la ușă, dar și pentru monahii care-și măsoară credința prin raportare la faptele acestuia. Pe scurt, Ostrov este un film despre Rugăciunea Inimii, despre trăirea ce transformă Mi-e inima grea în În inimă îmi cântă îngerii. Într-un cuvânt, Ostrov este film un despre suferință, cale către mântuire. (Lucian Dumitrescu)
No related posts.
