Pământ al oamenilor

Pământ al oamenilor |

“De n-am fi avut suflet,
ni l-ar fi creat muzica.” (Emil Cioran)

În mijlocul deşertului, adunaţi în jurul focului, maurul priveşte către pilotul francez, spunându-i: “Dacă te voi întâlni în afara fortului, te voi ucide. Mănânci salată precum caprele şi carne de porc ca porcii. Femeile tale îşi arată obrazul fără ruşine. Nu te rogi niciodată. La ce-ţi folosesc avioanele, T.F.S.-ul şi Bonnafous, dacă nu deţii adevărul?”

Cât de bogat în trăiri şi profunzimi este acest deşert al arabilor, descoperit de Saint-Exupéry, în comparaţie cu celălalt deşert, interior, al zilelor noastre, teoretizat de un alt francez, Jean Baudrillard, în eseul său America. Triumf al uitării asupra memoriei, al suprafeţei asupra interiorităţii, al obscenităţii asupra credinţei, cultura noastră se aseamănă unui deşert, în care nimic nu mai iese în relief. Totul este redus la acelaşi nivel. Înălţimile dispar, nimic nu este susceptibil a fi mai profund. Realitatea noastră ultimă este nisipul, din care clădim chipuri şi adevăruri de-o zi.

Cât de părtinitoare şi de relative sunt aceste noţiuni de barbar şi civilizaţie! În timp ce Baudrillard ne arată chipul barbar al Americii pe care l-am împrumutat, Exupery descoperă în deşertul arabilor toate caracteristicile civilizaţiei: memorie, permanenţă, credinţă, dovada că “împărăţia omului se află înăuntru”.

Taina deşertului este interioritatea sa. “Dacă la început nu-i decât gol şi tăcere, e pentru că nu se dezvăluie amanţilor de-o zi”. Şi cum ar putea? Croit din absenţe şi aduceri-aminte, din solitudine şi aşteptări, deşertul poartă pecetea dragostei, nu a aventurii. Aici autorul descoperă că “apa nu este esenţa vieţii, ci însăşi viaţa”, iar paradisul nu este decât un om cu care să ciocneşti un pahar de vin. Pentru mauri, căpitanul francez Bonnafous, care jefuia caravane, era “un duşman atât de frumos”, încât fiecare visa să-l ucidă, “împins de o ură care purta toate semnele dragostei”. În ariditatea nisipurilor, moartea capătă şi ea o dimensiune firească. La bătrâneţe, sclavii care nu mai puteau munci erau eliberaţi. Dacă nimeni nu-i cumpăra, se întindeau liniştiţi pe nisip, iar copiii treceau în fiecare dimineaţă să vadă dacă mai trăiesc. Nu-i batjocoreau, fiindcă totul era în firea lucrurilor. Sluga îşi merita odihna. “Iar pe cel lungit îl încerca foamea, care nu e decât o ameţeală, iar nu nedreptatea, singura care chinuie cu adevărat”.

Senzaţia pe care o degajă acest roman autobiografic – în parte şi datorită profesiei autorului, pilot de avion – este înălţimea. O înălţime nu atât morală, cât mai ales umană, a responsabilităţii şi generozităţii. Autorul îi dedică această carte unui coleg de meserie, care a supravieţuit 15 zile în Anzi, după ce s-a prăbuşit cu avionul. “Măreţia lui Guillaumet este de a se simţi răspunzător. Răspunzător de soţia lui, de camarazii săi, de destinul oamenilor, în măsura muncii lui. A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător”. De aceea, curajul nu înseamnă dispreţ faţă de moarte: “dacă nu-şi are rădăcinile într-un sentiment al răspunderii consimţite, nu este altceva decât semnul sărăciei sau al prisosului de tinereţe”. Nu toreadorii sunt de admirat, ci oamenii care se sacrifică şi care, prin lupta lor, asemenea umilului cultivator, “lasă un pământ înţelenit în urmă”, transformând sălbăticia în rodnicie.

Probabil puţini ştiu că Exupery este autorul frumoaselor cuvinte “a iubi nu înseamnă a ne privi reciproc, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie”. El nu se referea însă aici la dragostea de cuplu, cum sugerează cărţi poştale, ci la tovărăşie, la iubirea celor care împărtăşesc un ideal comun. La fel ca Orwell, Malraux sau Hemingway, Saint-Exupery a fost un scriitor angajat, luptând în Spania şi ca pilot de partea Aliaţilor. A fost un senior până la capăt, cum ni-l dezvăluie acest roman, fiind doborât în 1944 în Mediterana. Nu a scris mult, dar generozitatea sa o regăsim atât de fidel în frumuseţea stilului:

“Într-o lume în care viaţa iese atât de frumos în întâmpinarea vieţii, în care florile se întâlnesc cu florile în însuşi leagănul vântului, în care lebăda cunoaşte toate lebedele, singuri oamenii îşi zidesc solitudinea. Cât spaţiu sapă între ei spiritul! Un vis de fată tânără o izolează de mine, cum să urc până la ea? Ce să cunoşti dintr-o tânără care se întoarce acasă cu paşi înceţi, cu ochi plecaţi şi surâzându-şi ei însăşi, deja plină de născociri şi minciuni adorabile? Ea a putut să-şi înfiripe un regat din gândurile, din glasul şi din tăcerile unui amant, şi de atunci pentru ea nu mai există, dincolo de el, decât barbari”.

Profesia pentru Exupery este un minunat prilej de a descoperi umanitatea. Hărţile, atât cele geografice cât şi cele mentale, sunt grosolane, nu dezvăluie detaliile şi frământările. Deasupra lumii, într-o “suveranitate de câteva ceasuri”, autorul descoperă “temelia esenţială, sălaşurile de stâncă, de nisip şi de sare, în care viaţa uneori cutează să înflorească, ici sau colo, ca un firicel de muşchi în scorburile ruinelor”. Avionul ne arată adevărata faţă a planetei, pe care o credeam umedă şi blândă. Câte miracole ascunde natura! Zburând peste nori, traversând “ferestrele furtunii”, ocolind uriaşele trombe marine care uneau cerul cu marea, pilotul abia la sfârşit îşi dădu seama că nu-i fusese frică. Atât de măreţ era peisajul!..

Mozart asasinat

Dar ce a devenit această meserie astăzi? Între om şi natură nu mai stă doar o cască şi o pereche de ochelari, ca în trecut. Acum, piloţii “sunt atenţi la jocul indicatoarelor, nu mai privesc dezlănţuita goană a peisajelor”. În loc de instrument al aventurii şi cunoaşterii, avionul a devenit un laborator de explorat. Sau de ucis. Acum câteva luni vedeam imagini din Iraq cu soldaţi americani într-un aparat de zbor ucigând câţiva jurnalişti Reuters “înarmaţi” cu camere de filmat. Militarii luptau într-un joc pe calculator: un ecran cu date tehnice şi cu avertizări sonore, iar oamenii erau simple siluete marcate cu ţinte. Poate e aşa cum spune Saint-Exupery: în ciuda progresului tehnic, “nu suntem decât nişte tineri barbari pe care noile noastre jucării îi minunează încă”.

Adevărata “criză” de care suferim este necunoaşterea şi nerecunoaşterea umanului. Cum îi arăta Socrate bietului Alcibiade, suferim de o aroganţă mult mai periculoasă decât ignoranţa: neştiutori, ne închipuim că ştim. Am descoperit legile astrelor, am studiat animalele cu care împărţim acelaşi pământ şi credem că adevărul pentru om este acelaşi cu adevărul biologiei sau al fizicii. “Adevărul pentru om este ceea ce face din el un om”, arată Exupery. Nicidecum ceva abstract, demonstrabil. “Dacă religia aceasta, dacă această cultură, dacă această scară de valori, dacă această formă de activitate, şi nu altele, înlesnesc în om această plenitudine, dacă eliberează în el un mare senior care până atunci se ignora, e pentru că scara aceasta de valori, cultura aceasta, forma aceasta de activitate înseamnă pentru el adevărul”. Cum să eliberezi însă azi seniorul din om, în stridenţa televizoarelor, în vulgaritatea străzii, în mediocritatea şcolii şi a universităţilor? În acest mediu cultural, “pe Mozart copil, ca şi pe alţii, îi aşteaptă aceeaşi maşină de presat. Cele mai mari bucurii ale lui Mozart le va hrăni muzica putregăită din duhoarea localurilor de noapte. Mozart e condamnat”. Iar odată cu el, cum bine aminteşte Cioran, şi o minunată parte a sufletului omenesc.

Scrisă de Florentin Cristian

Autor: Antoine de Saint-Exupéry
Titlu: Pământ al oamenilor
Rating:
Traducător: Ion Caraion
Editura pentru Literatură Universală
Anul apariţiei : 1967

Related posts:

1. Iisus scria cu degetul pe pământ…