Paracletos – NESFÂRȘITA LUMINĂ, PROFETUL MAHOMED

Autor: Fethullah Gülen
Editura: Vremea
Rating:

Motto : “O, Doamne ! Mă rog Ţie pentru dragostea Ta şi pentru dragostea celor care te iubesc pe Tine, precum şi pentru faptele care-mi vor aduce dragostea Ta. O, Doamne ! Fă ca dragostea pentru Tine să-mi fie mai scumpă decât îmi sunt eu însumi, decât averea mea, decât familia mea şi decât apa rece.” (Profetul)

În secolul VII după Hristos ia naştere într-un oraş arab cu o viaţă comercială intensă (şi nu în deşerturi, cum se zice îndeobşte), o religie al cărei personaj central este un oarecare Muhammad. La mai puţin de trei generaţii, dominaţia islamică se întinde din India şi până în Pirinei, avansând temporar pe teritoriul Franţei de astăzi. Încetul cu încetul, islamul este perceput în Occident ca o pedeapsă divină, este considerat o erezie creştină, iar profetul ei – un epileptic (după opinia formulată de istoricul grec Theofan Mărturisitorul). În secolul al XII-lea, la iniţiatiava abatelui de Cluny Pierre Venerabilul, o echipă de literaţi traduce Coranul pentru a putea polemiza împotriva islamului cu argumente valabile. Islamul trece de atunci drept o nouă religie.

Textele epocii încep să-i numească pe musulmani pagâni. Diabolizarea lor se învârte în jurul a trei capete de acuzare: desfrâul, idolatria şi violenţa. Poligamia şochează în ochii unei Biserici care venerează castitatea şi abstinenţa. Foucher de Chartres, cruciat instalat în Ţara Sfântă pe la 1099, povesteşte că musulmanii adoră în templul de la Ierusalim un idol numit Mohamed. Raul de Caen, stabilit pe aceleaşi meleaguri la începutul secolului XII, povesteşte că a găsit în moscheia Al-Aqsa o statuie ornată cu aur şi pietre preţioase în care l-a recunoscut pe acelaşi Mohamed.

Cât despre acuzaţia de violenţă, ea este la fel de parţială pe cât de false sunt relatările creştinilor de mai sus. Este adevărat că primul secol al islamului, asociat califilor Abu Bakr, Uthman, Umar şi Ali, poate fi numit, după cum zicea un istoric: „marele miracol al unei religii fără miracole” – formulă de stil care surprinde întrucâtva adevărul, şi pe care n-o vom respinge întru totul. Câţiva mari generali însoţiţi de o mână de călăreţi bine organizaţi, profitând de slăbiciunea Imperiului Bizantin şi a Imperiului Persan, de o anume precaritate spirituală (datorată exploziei creştinismului răsăritean în tot felul de secte de inspiraţie gnostică) şi economică (provocată de valurile de ciumă), de ostilitatea populaţiilor cucerite faţă de stăpânii greci şi perşi, s-au mobilizat în ceea ce pare mai degrabă un marş triumfal decât o campanie militară. Khalid ibn al-Walid (în Siria), Amr ibn al-As (în Egipt), Saad ibn Abi Waqqas (în Iraq), merită aceeaşi onoare militară ca şi marii generali ai antichităţii romane.

Însă a reduce islamul la jihad înseamnă a trece sub tăcere nişte interogaţii ale căror răspunsuri nu se află pe lama iataganului : cum au acceptat, popor după popor, să-şi schimbe religia în favoarea islamului ? Cum a avut loc arabizarea, un fenomen cu nimic mai prejos decât romanizarea din nordul Mediteranei ? Cum de noile populaţii nu numai că au adoptat identitatea cuceritorilor, dar chiar au răspuns provocării acestora în marea emulaţie intelectuală islamică, în care nativilor li s-au alăturat persani, turci, africani şi indieni ? [1] Nimic inevitabil şi nimic implicit nu poate explica expansiunea califatului omeyyad, sau transformarea islamului în religie universală. Dacă nu ar fi exista personalitatea covârşitoare a lui Mohamed, raidurile asupra Siriei şi Iraqului n-ar fi lăsat consecinţe durabile.

Un orientalist onest : William Montgomery Watt

Figura Profetului Mohamed a fost abordată din multe unghiuri, unul mai diferit decât celălalt. Semnalăm în treacăt ca pe ceva neserios teza « ştiinţifică » a imposturii personajului, de nefericită sorginte ecleziastică. Merită la fel de multă atenţie ca şi elucubraţiile ateiste care pretind că Iisus n-ar fi existat decât strict la nivel textualist, ca acumulare de mituri scriptice. A fost combătută de Thomas Carlyle, şi de atunci este din ce în ce mai respinsă de erudiţi. Forma extremă a acuzaţiei constă în a spune că Mohamed nu ar fi crezut în Revelaţie şi că nu a primit-o dintr-o sursă exterioară lui, ci că ar fi compus-o deliberat, apoi ar fi făcut-o publică pentru a-i înşela pe oameni şi a-şi câştiga astfel adepţi, dobândind suficientă putere pentru a-şi satisface ambiţiile personale şi apetitul pentru desfrâu.

Teza nu explică suficient de ce Mohamed, în epoca mekkană, a fost gata să îndure atâtea privaţiuni, nici în ce fel a obţinut respectul unor oameni foarte inteligenţi şi cu caracter drept şi bun. Mai mult, este de neînţeles cum a reuşit să fondeze o religie cu impact mondial şi care a produs oameni de o sfinţenie evidentă. Totul capătă sens numai dacă presupunem sinceritatea lui Mohamed, adică dacă admitem că era cu adevărat convins de faptul că tot ceea ce este acum Coranul nu era un produs al imaginaţiei sale, ci transmis de Dumnezeu, şi deci adevărat.

Merită menţionat şi demersul lui Washington Irving, care respinge acuzaţia că Profetul ar fi fost nepios şi grandoman, argumentând prin aceea că gloria militară nu-l infestează pe erou cu pasiuni lumeşti. Ba mai mult, moartea în deplină sărăcie a celui care fusese cândva soţul bogat al Khadidjei, cu aceeaşi fervoare religioasă ca înainte de imigrarea la Medina, pledează în ochii lui în favoarea sincerităţii muhammadiene în privinţa apostolatului său.

Una dintre cele mai importante biografii este cea scrisă de William Montgomery Watt, profesor de studii arabe şi islamice la Universitatea din Edinburgh între 1964 şi 1979. Reverend al Bisericii Episcopale Scoţiene, acest orientalist a decis să rupă cu inerţia orientaliştilor care, aproape fără excepţie, se încăpăţânau să sfideze sursele arabo-musulmane, preferându-le teorii care mai de care mai fanteziste (a exista şi o voce care clama, de la înălţimea unei catedre universitare prestigioase, că numărul versetelor coranice nu este de 6236, cum spune tradiţia islamică, ci de 6666 !). Fără să împărtăşească această religie, Montgomery Watt a considerat că aceeaşi probitate ştiinţifică pe care o are un antropolog în contact cu o creaţie, o mărturie sau o probă de sorginte europeană poate fi implicată şi atunci când aria de cercetare este non-europeană, deci şi islamică. Cele două volume ale lucrării sale (Muhammad at Mecca şi Muhammad at Medina) trasează istoria primei comunităţi islamice, recenzează majoritatea dezbaterilor academice şi aduc noi perspective, încercând să răspundă în mod echilibrat întrebărilor persistente.

Este suficient să evocăm aici prea puţin ştiuta Constituţie de la Medina. Este vorba despre un tratat între emigranţii din Mekka şi Ansari (aliaţii din Medina), care stabileşte concomitent o alianţă cu evreii, cărora li se confirmă dreptul de a-şi practica religia şi posesiunile. Documentul, păstrat de Ibn Ishak, este format din articole de genul : “Credincioşii formează o comunitate unică (ummah), distinctă de alte comunităţi.” Mai apoi : “Un credincios nu omoară un alt credincios din cauza unui necredincios, şi nu dă ajutor unui necredincios împotriva unui credincios.“. Mohamed nu ocupă poziţia unui şef de stat teocratic, ci apare ca fiind un personaj important, printre multe altele.

William Montgomery Watt consideră că avem de-a face cu un document autentic, slujindu-se de argumente strict raţionale, dintre care menţionăm : niciun falsificator ulterior, din vremea Omeyyazilor sau a Abbasizilor, n-ar fi conservat articolele împotriva Quraişiţilor, clanul mekkan, aflat în conflict cu musulmanii la acel moment, dar graţiat ulterior prin generozitatea Profetului. O cultură europeană mai puţin autocentristă ar trebui să admită că prima constituţie scrisă nu este o carte concedată a unui monarh european, ci micul text scris pe o piele de cămilă la Medina, în secolul VII.

Mişcarea Gülen

Fethullah Gülen reprezintă o figură uşor identificabilă în peisajul tendinţelor din islamul contemporan. Este prototipul savantului musulman, a cărui viaţă a fost dedicată studiului şi scrierii (câteva zeci de volume), este înconjurat de o aură ascetică (niciodată căsătorit, fapt neobişnuit pentru practicanţii acestei religii). E mai cu seamă în fruntea unei ample mişcări a cărei activitate depăşeşte posibilităţile celor mai frenetice ONG-uri occidentale : organizaţii de voluntari care conduc mai mult de o mie de şcoli din întreaga lume, universităţi, asociaţii ale angajatorilor, grupuri de lobby, corpuri studenţeşti.

Discursul său este cel al dialogului între comunităţi, a toleranţei celuilalt, în pura tradiţie islamică. Întâlnirile cu Papa Ioan Paul II, cu Patriarhul Grec Ortodox Bartholomos şi cu Rabbinul Sefardic Eliyahu Bakshi-Doron n-ar trebui să ne ducă cu gândul la un V.I.P. New Age – avem de-a face cu un musulman tradiţionalist care nu s-a sfiit să critice secularizarea Turciei, lipsa de credinţă a modernilor şi deteriorarea valorilor morale nici după ce i s-a intentat un proces în care era acuzat de încercarea de a destabiliza valorile democraţiei.

Reputaţia lui Fethullah Güllen depăşeşte graniţele ţării sale, cucerind inimile practicanţilor altor religii. Predicator cu înaltă ţinută retorică, conservator cu deschideri spre o modernitate strict instrumentală, face adesea apel în discursurile sale la profunzimile înţelepciunii sufite. Conferinţa susţinută în Londra, în octombrie 2007, a fost co-găzduită de patru universităţi britanice, împreună cu Camera Lorzilor.

Între biografie şi culegere de hadith-uri comentate

Lucrarea Nesfârşita Lumină, Profetul Mohamed nu este o biografie în adevăratul sens al cuvântului, adică organizată după criterii strict cronologice. Neîndoios, personajul central este iniţiatorul religiei islamice, dar într-un mod paradoxal, care aminteşte de filmul regizat de Mustapha Akkad în 1976, Mohammad, Messenger of God. Cum tradiţia interzice în islamul sunnit reprezentarea Profetului, a soţiilor sale şi a copiilor săi, creatorii acestei opere cinematografice s-au văzut nevoiţi să toarne o peliculă ale cărei personaje principale nu trebuiau să fie nici văzute, nici auzite. Regizorul a găsit o soluţie inedită, a cărei forţă de sugestie ignoră disponibilităţile obscene ale vizualului : vorbele Profetului sunt repetate de către interlocutorii unui dialog mut, privirile lor se întâlnesc cu camera, ca şi cum cel căutat ar fi dincoace de ecran, într-un spaţiu care se suprapune cu cel în care se află privitorul. Nevăzut şi neauzit, Mohamed reuşeşte să fie acolo, tăcut, discret, fără măcar să i se vadă umbra pe nisip.

Fethullah Gülen scrie şi el o biografie în care faptele sunt estompate, proiectate pe ţesătura mesajului muhammadian. Pe ici pe colo cititorul este servit, cu zgârcenie, din amănuntele copilăriei unui orfan, alăptat de o femeie săracă de beduin, venită la Mekka împreună cu suratele tribului pentru că orăşenii considerau că nimic nu-i mai potrivit pentru un copil decât să petreacă primii ani de viaţă în atmosfera aspră dar curată a deşertului, departe de oraş. O mamă pe care nu şi-a cunoscut-o niciodată. Un tată care-l părăseşte şi el înainte de întoarcerea fiului în Oraşul Sfânt. Protecţia clanului. Anii de neguţătorie. Renumele de om devotat, care nu minte niciodată. Căsătoria cu bogata Khadidja, alături de care Mohamed nu mai este nici el sărac. Nopţile petrecute în peşteră, rugându-se Dumnezeului cel Unic. Apoi Arhanghelul Gabriel. Citeşte ! Dar eu n-am învăţat niciodată literele ! Suratele mekkane. Prigoana. Imigrarea la Yathrib, devenit Medina – Oraşul Profetului. Suratele medinite. Campaniile militare. Badr. Uhud. Asedierea Medinei. Legământul de la Hudaibiyya. Intrarea în Mekka, fără vărsare de sânge. Amnistia generală. Duşmanii de ieri devin musulmani. Totul presărat de versete coranice şi de hadisuri, de zicerile Profetului. “Nu este niciun adăpost împotriva lui Dumnezeu, decât la Dumnezeu.” Dacă vrei să fugi de El, fugi spre El.

Fethullah Gülen enumeră câteva dintre hadisurile apocaliptice, şi nu se sfieşte să critice îndepărtarea musulmanilor contemporani de matricea stabilită la începuturi : « Aşa cum se invită oamenii unii pe alţii la masă, aşa se vor îndemna necredincioşii în jurul vostru. » Cineva îl întrebă : « Din rândurile micului nostru grup ? » « Nu, dimpotrivă, atunci veţi fi foarte mulţi. Dar veţi fi precum resturile târâte de puhoi… Dumnezeu va face să fiţi fără curaj în faţa morţii, şi cu iubire pentru viaţă ! » Starea de dezbinare în care este cufundată lumea islamică o face victima războaielor locale, în vreme ce tragedia poporului palestinian este « o pată pe fruntea musulmanilor ».

Iarăşi, despre modernitate : “Aproape de sfârşitul lumii oamenii se vor saluta altfel, comerţul va fi profitabil, iar femeia îşi va ajuta soţul în munca lui. Se vor aduce mărturii mincinoase, şi se vor tăinui dovezile dreptăţii. Condeiele vor scrie mult. ”

Exegeza lui Fethullah Gülen vede în aceste semne : pervertirea salutului tradiţional (Pacea, milostenia şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine !) în favoarea formulelor de adresare strict omeneşti, importate din Apus. Expansiunea lumii afacerilor, în care setea de câştig nemăsurat înlocuieşte preţul corect al eforturilor omeneşti. Denaturarea femeii care, dorind iluzoriu să imite bărbaţii, sacrifică pe altarul acestei nesăbuinţe ceea ce este ea : mamă, soţie, soră, fiică. Expansiunea fraudelor, a falsificărilor, a parodiilor, în detrimentul celor corecte, drepte şi bune. Explozia comunicării care nu are nimic de comunicat.

Despre judecata lui Dumnezeu : ” Sunt trei categorii de oameni cu care, în ziua de apoi, Dumnezeu nu va vorbi, nu se va uita la ei şi nu-i va ierta. Ei vor avea parte doar de un chin care le va arde sufletele. Aceştia sunt : Cei care merg târându-şi veşmintele, cei care sunt ostentativi când fac un bine şi cei care, printr-un jurământ mincinos, caută să-şi vândă marfa fără valoare. ” Primii sunt trufaşii, pentru că excesul de material în îmbrăcăminte era una din modalităţile afişării opulenţei. Cea de-a doua categorie este cea a oamenilor care îşi construiesc perpetuu imaginea, exerciţiu ce negreşit duce la golirea nefericitului pe care l-a absorbit. Ultimii sunt negustorii mincinoşi. Orgolii, aparenţe şi minciuni – nefericite metehne ale epocii noastre…

Ce anume face forţa acestui volum ? Cum spuneam, nu îngrijorările cronologice. Ci fragmentul bine plasat, unitatea de viziune şi realismul. Poate fi început de oriunde, citit în orice direcţie. Se refuză îngurgitării rapide, trebuie ridicat ochii de pe carte şi meditat. Jumătate de pagină, până la câteva pagini. Apoi iarăşi închisă cartea, înapoi în dunya, în lume. Redeschis, recitit versetul, tălcuirile savantului. Lectura merge greu, cu cât mai greu cu atât mai bine. Idealul lecturii reuşite ar trebui să fie invocaţia isihastă, să citeşti un verset mai multe ori la rând, până înţelegi, până nu mai înţelegi. Un fragmentarism deloc postmodern, abordabil cantitativ, dar care invită la interiorizare. « Oamenii sunt aproape de ceea ce iubesc », spune undeva Profetul Mohamed. Suntem ceea ce ştim, şi ştim pentru că am vrut să fim aproape.

N-am putea încheia aceste rânduri scrise în umbra luminoasă a Profetului, decât tot aşa cum le-am început, cu o rugăciune du’a, una dintre cele pe care credinciosul le rosteşte cu palmele făcute căuş, gata să primească în cupa lor milostenia Celui de Sus, şi pe care la sfârşit le trece peste faţă şi piept, pentru ca nu cumva nectarul invizibil să se piardă pe jos, în loc impur : ” Doamne al meu, ocroteşte-mă de ştiinţa care nu aduce foloase, de inima care nu se înfioară, de patima nesătulă, de ruga neprimită.“. Amin.

Notă

[1] Cei care încearcă să explice expansiunea formidabilă a acestei religii prin teoria violenţei ar putea reflecta puţin la faptul că atât în Indonezia (ţara cu cel mai mare număr de musulmani) cât şi în Africa neagră n-a ajuns niciodată o armată islamică…

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.