Pe când un nou potop? – MÂNIA ZEILOR

Autor: Mircea Tămaș
Rating:

Mânia zeilor se înscrie în sfera deja clasică a cărților ce au ca subiect critica modernității de pe poziții tradiționale, alături de Criza lumii moderne a lui René Guénon și Revoltă împotriva lumii moderne a lui Julius Evola. Pornind de la ideea unei lumi atât de decăzute încât mânia zeilor nu mai poate aștepta mult timp până să se abată asupra ei, Mircea Tămaș subliniază tarele prezentului, dar nu fără a face ample paranteze în care arată cum stăteau lucrurile în societățile tradiționale.

Axul în jurul căruia se construiește această carte este ideea de inițiere, idee ce pare să îi deranjeze pe mulți dintre contemporanii noștri. Aceștia se arată vexați de încălcarea ”dreptului la informare” pe care cred că îl posedă, din naștere și fără discriminare, încălcare materializată prin existența unui ”secret” inițiatic. Obsedați de egalitarism, ei nu pot pricepe că păstrarea acestui secret nu este un act de egoism al unor ”forțe oculte”, ci o consecință logică a faptului că, pe de o parte, ei sunt incapabili să îl înțeleagă și, pe de altă parte, însuși ”secretul” este inexprimabil.

Frustrarea ”metafizică” a modernilor incapabili de inițiere se traduce, din ce în ce mai mult, prin apariția unor curente pseudo- sau chiar contra-inițiatice. Vrafuri de cărți new-age vehiculează idei în parte inventate și în parte prost înțelese de autorii lor, dând impresia celor mai slabi de înger sau pur și simplu neinformați că ar putea exista o inițiere for dummies în zece pași simpli. Alți autori, la fel de străluciți, creează pentru avizii cititori ai rubricii de paranormal varii teorii conspiraționiste, cu intenția de a-i arăta cu degetul pe cei care conspiră spre a nu le dezvălui nicicum marele secret. Și nu trebuie uitați, bineînțeles, nici aceia care – incapabili să urce ei spre cele înalte – cred că le pot coborî pe ele la nivelul lor, inventând un Hristos mult prea uman și preocupat de Maria Magdalena și un Sfânt Graal sub formă de păhăruț plin-ochi cu cine știe ce secret murdar.

Zăpăceala e maximă, și nu numai la nivelul ”oamenilor simpli”, ci și a auto-intitulaților tradiționaliști, care se împart astăzi în ”guenonieni” și ”evolieni” uitând, pare-se, că adevărul nu poate fi decât unul singur. Aici unul îl critică pe Guénon, colo altul îl copiază și dincolo un al treilea îl… reinterpretează. Talmeș-balmeșul pare să se fi extins chiar și acolo de unde încă mai așteptam o gură de aer proaspăt, iar Tămaș nu pierde ocazia de a atrage atenția asupra acestui lucru, aducând exemple din plin.

I s-ar putea reproșa poate acestei cărți că este o copie puțin cam sterilă a operei guénoniene (și aceasta cu atât mai mult cu cât este plină de citate ample din opera acestuia). Ea este salvată, totuși, atât de faptul că Mircea Tămaș este român, preocupându-se așadar și de creștinismul răsăritean, dar și de basme și tradiții românești, cât și de faptul că autorul trăiește într-o lume încă și mai modernă decât cea a lui Guénon, având deci sumbrul privilegiu de a observa noi spectre ale decăderii.

Una peste alta, Mânia zeilor este o carte care merită citită, și asta cu atât mai mult cu cât un duș rece în plus nu este niciodată prea mult și ne-ar putea ajuta să ne trezim și să conștientizăm că nu o ducem prea bine. Și – cine știe? – poate chiar să facem ceva în privința asta.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

No related posts.