Democraţia şi reinventarea ordinii de drept – LA RAISON DES NATIONS. REFLEXIONS SUR LA DEMOCRATIE EN EUROPE

Autor: Pierre Manent
Rating:

Erudit spirit liberal, de inspiraţie tocquevilliană, strălucit discipol al lui Raymond Aron, Pierre Manent s-a impus în galeria celor mai percutanţi intelectuali francezi ai noii generaţii. Co-fondator – alături de Aron – al revistei Commentaire şi profesor la École des hautes etudes en Sciences Sociales din Paris, Manent a jucat un rol însemnat în neutralizarea influenţei socialismului în viaţa politică franceză. În lucrări precum Naissances de la politique moderne (1977), Tocqueville et la nature de la démocratie (1982), Les Libéraux (1986), Histoire intellectuelle du libéralisme (1987), La cité de l’homme (1994), Manent explorează dimensiunile raţionale ale liberalismului, cu paradigmele, realităţile şi, nu mai puţin, aspiraţiile sale.

Ataşat, precum însuşi mărturiseşte, de „treizeci de ani” studiului intens al filosofiei politice, Pierre Manent a publicat recent, la prestigioasa editură Gallimard, eseul de mici dimensiuni La raison des nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, demers intelectual deloc apropiat publicisticii sale de până atunci. Autorul atrage atenţia asupra unui fenomen care „penetrează” din ce în ce mai accentuat intimitatea fiecăruia dintre noi, anume erodarea „naţiunii”, forma politică seculară care a stat la temelia progresului europenilor. Ca o introspecţie sui-generis, Manent exprimă „durerea” pe care o resimte şi consecinţele dezastruoase pe care le-ar putea avea o potenţială dispariţie subită şi brutală a „naţiunii noastre”, cu precizarea expresă ca o separare fără echivoc între Biserică şi Stat este imposibilă şi, totodată, ruinătoare pentru propriul sistem de valori.

Acceptarea credinţei că „omenirea se îndreaptă către o unificare necesară” afectează azi percepţia alterităţii eu-celălalt, în sensul în care celălalt devine sinonim cu propria persoană (eu), orice alte idiosincrazii fiind desuete şi chiar păcătoase. Diferenţele inter-umane reprezintă un dat de la natură, acestea neputând fi „în întregime surmontate”, situaţie deloc convenabilă comisarilor „corecţi politic”.

Există două versiuni ale democraţiei: cea americană şi cea europeană. Dacă pivotul modelului american este naţiunea centrală, cel al versiunii europene este „o agenţie umană central”, o guvernare democratică în lipsa poporului. Un kratos fără demos.

Chestiunea democraţiei face obiectul unui important capitol al acestei lucrări. Manent este adeptul definiţiei tocquevilliene a democraţiei, respectiv „egalitatea condiţiilor”. Există două date pietre de hotar ale democraţiei, aşa cum este ea înţeleasă azi: 1848 – apariţia Manifestului Partidului Comunist şi 1968 – „ultima zvâcnire a focului aprins în 1848”. Tocquevillian convins, Pierre Manent închide parcă un capitol imaginar, considerând Démocratie en Amerique a lui Alexis de Toqueville drept „cea mai bună carte scrisă vreodată despre democraţie”. Dacă egalitatea condiţiilor este premisa fundamentală a unei democraţii liberale, societatea contemporană, constata cu amărăciune Manent, este dominată de o reală inegalitate a condiţiilor, nemaiavând nimic în comun, parcă, cu aşa-numita perioadă tocquevilliană.

Autorul imaginează „trei cercuri concentrice”: 1848 – 1968, al chestiunii sociale; 1776 – 2001, al suveranităţii poporului; 1651 (anul apariţiei Leviathanului hobbesian) – ?, al statului-naţiune suveran.

Problematica pedepsei cu moartea este abordată dintr-o perspectivă nedogmatică. Într-o epocă în care toate naţiunile aparţinând Bătrânului Continent au abolit pedeapsa cu moartea din considerente mai degrabă umanitare, „această abolire constituind pentru europeni expresia cea mai elocventă a identităţii şi a valorilor proprii”, argumentul principal împotriva acestui tip de pedeapsă este o revenire indezirabilă la statul natural atât de hulit. Nu mai puţin, Manent subliniază ipocrizia crasă a celor care înfierează pedeapsa cu moartea, însă nu se feresc în a procura arme de foc, ca manifestare a dreptului la legitimă apărare. Este, cu precădere, cazul populaţiei americane.

În ceea ce priveşte Biserica Catolică, noile libertăţi promovate de către Conciliul Vatican II au reevaluat percepţia acestei instituţii asupra pedepsei cu moartea, condamnând-o ferm, militând în acelaşi timp pentru un pacifism opus „imperiului american”.

În capitolul dedicat „naţiunii”, Pierre Manent atribuie statului-naţiune un rol providenţial, el fiind pentru Europa modernă „ceea ce cetatea a fost pentru Grecia antică: creatoarea unităţii” . Dacă statul-suveran şi guvernul reprezentativ au fost cele două „mari artificii” care au permis civilizaţia şi libertatea, Manent este convins că, în epoca de astăzi, statul şi-a pierdut din suveranitate într-un ritm alert, iar guvernul nu mai este de multă vreme reprezentativ. Dezvoltarea „împreună” a Europei şi a statelor sale a fost întreruptă de punctul-terminus Maastricht. Tocmai această redefinire a politicului conduce la o înstrăinare a populaţiei aflată permanent în căutarea propriei identităţi. Termenul de „popor” a fost golit de conţinut, rămânând, cinic vorbind, „un agregat statistic sau administrativ”.

Integrării europene a Turciei Manent îi acordă paginile de final ale acestui capitol. Autorul se întreabă retoric cum ar putea factorii de decizie de la Bruxelles să refuze unei ţări ceea ce nu i-a fost refuzat altora, în speţă integrarea, în pofida împotrivirii cvasi-unanime a cetăţenilor europeni. Considerentul religiei este principal în acest sens. Manent este de acord cu acordarea şi respectarea drepturilor populaţiei musulmane pe pământ european, dar aceasta nu implică ipso facto, mai consideră el, acceptarea unei naţiuni musulmane într-o comunitate de state de tipul Uniunii Europene. Concluzia este evidentă: Turcia nu are ce căuta în noua Europă!

Ultimul capitol al acestei scurte lucrări pune pe tapet fenomenul religios.. Manent nu ezită să vorbească deschis despre conflictul aparent ireconciliabil între Occidentul creştin şi Islam, punctul nevralgic constituindu-l statul Israel. Autorul punctează abordările din ce în ce mai diferenţiate asupra acestei chestiuni ale spaţiilor protestant şi catolic, originea laică şi politică a sionismului, cât şi ascensiunea Islamului ca nou imperiu continuator al celui Otoman.

Mişcarea sionistă sau punerea în aplicare a visului lui Eretz Israel este considerată drept „sinteza tuturor -ismelor produse de către secolul al XIX-lea: atât liberalismul şi naţionalismul, cât şi socialismul şi sindicalismul”. Citându-l pe Leo Strauss, Manent susţine imposibilitatea de fond a aplicării principiilor liberale poporului evreu, sionismul fiind, după primul, soluţia ultimă. Datorită conflictelor militare succesive la care a luat parte Israelul începând din a doua jumătate a secolului trecut, percepţia guvernelor europene asupra statului evreu a fost alterată, instalându-se incertitudinea. Revenirea pe pământul biblic a populaţiei evreieşti a pus capăt dependenţei faţă de ţările-gazdă europene.

În altă ordine de idei, în epoca „corectitudinii politice”, condamnarea tuturor formelor de discriminare va conduce inexorabil către dispariţia statului liberal originar. Lucidă şi obiectivă, cărticica lui Pierre Manent oferă o altă perspectivă, eliberată de influenţele maligne ale neomarxismului cultural dogmatic.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

No related posts.