Polemici cu naţionaliştii
Autor: Aurel C. Popovici
Rating:
Editura: Domino
Anul apariţiei: 2006
271 pagini
ISBN: 978-973-8496-64
Când eram în facultate încercam o durere acută când vedeam bibliografiile pline de autori străini. Suferinţa mea era sporită de colegii şi prietenii care îmi mărtuiseau că nu aveau încredere în autorii români şi că numai cei străini meritau să fie studiaţi. Deşi protestam în adâncul meu le dădeam adesea dreptate. Se părea că evul comunist nu ne lăsase decât manierismul unor inter şi antebelic poate răsuflate şi importul masiv de ştiinţă de exterior. Mica mea experienţă livrescă este importantă deoarece ea dă seama de un inconfort pe care mulţi români îl resimt în variate feluri : şi anume acela că Panteonul este sărac ! Că pur şi simplu nu există substanţă, iar România nu este decât un caz menit să-l studiem din afară. Adevărul este că pe România (ca lume, ca limbaj, ca mod de viaţă şi stare de fapt) nici măcar nu o cunoaştem. Şi aceasta apare de multe ori din resemnarea şi neputinţa noastră; din cuplarea eşecului personal pe determinismul unei situaţii pe care nu o încercăm s-o schimbăm.
De ceva timp încerc bucuria de a descoperi România. Aurel C. Popovici este o astfel de ocazie. O posibilitatea de a cunoaşte o biografie ca o istorie intelectuală ce redă masa contradicţiilor pe care le încearcă însuşi românismul (şi odată cu el cei mai mulţi dintre noi).
Un Alexandr Yakovlev valah, continuator al lui Eminescu (poate fără să-şi propună şi să vrea) el este de un patriotism care nu se pliază ideii de stat naţional. Manualele ne-au învăţat că scopul istoriei româneşti a fost făurirea statului naţional unitar centralizat român. Momentul 1 decembrie 1918, Alba Iulia fiind împlinirea acestui vis milenar. Pe cale de consecinţă patriot nu poate fi decât acela care luptă pentru acest deziderat.
Lupta lui Aurel C.Popovici, ca jurist, şef al Partidului Naţional Român şi apropiat al lui Franz Ferdinand s-a concentrat pe acomodarea pe baze etice ale românilor şi altor naţionalităţi din cuprinsul Monarhiei Duale. Ideile sale, un ecou mai vechi al romantismului fuseseră frecventate şi de alţi revoluţionari români de la 1848 precum Ioan Titu Maiorescu sau Nicolae Bălcescu care propuseseră diferite proiecte federaliste pentru popoarele central-esti europene. Tot pe acest tronson ideatic, Franz Naumann în MittelEuropa (1915) găsea o federalizare a popoarelor central europene sub egida pangermanismului ca singură cale de a rezista Rusiei.
Născut la Lugoj în 1863 (şi mort în 1917), viaţa sa este contemporană cu perioada BelleEpoque-ului şi cu Ausleich-ul (coabitarea dintre Austria şi Ungaria). Pentru Popovici, ca şi pentru alţi critici ai dualismului, dar fideli împăratului, dualismul nu era decât un compromis instabil care oferea concesii nepermise populaţiei maghiare şi cehe în defavoarea altor resortisanţi ai Imperiului. În Statele Unite al Austriei Mari (1906), lucrarea sa de căpătâi, singura soluţie salvatoare devine federalizarea Monarhiei pe baze egalitare, având drept model Elveţia şi Statele Unite.
Prin aceasta el se revelă ca, probabil primul nostru cărturar şi formator de opinie proamerican. Nu în sensul strategic al alianţei cu America, ci ca model de societate şi amenajare politică. Dacă filiera conservatoare şi contrarevoluţionară îl apropie de Eminescu, credinţa într-o soluţie supranaţională şi profederalismul său îl despart clar de gazetarul de la Timpul. În cazul lui Popovici, o Austrie puternică ar fi jucat un rol echilibrator între granzii Europei şi ar fi amorţit tensiunile etnice care întreţineau un climat iredentist şi revanşard. Model de coabitare şi prosperitate, o Austrie Mare ar fi putut coopta în diferite alianţe statele de la Gurile Dunării. Ni se conturează în minte viziunea unei Europe Unite care se extinde nu prin forţa armelor ci prin caracterul seducător al instituţiilor sale.
Polemici cu naţionaliştii, mai degrabă o lucrare secundară a sa, adună o serie de articole şi scrisori deschise, multe îndreptate îndreptate împotriva adversarilor din presă şi care redau atmosfera epocii. Colecţia de eseuri este importantă întrucât dă măsura crezului său conservator, credinţei în măsuri reformatoare, treptate, gestionate de un stat minimal precum şi aversiunea faţă de socialism.
Eşecul planului său şi al lui Franz Ferdinand de a vedea o monarhie reformată, alături de planurile altor moderaţi ai vremii va conduce spre carnagiul Primului război mondial şi al unei epoci care o numim secolul XX. Ca filozof politic, lecţia sa de înţelepciune este un set de soluţii pragmatice clădite pe un fundament pesimist. Şi anume acela că nu putem fi împreună ca oameni, clase sociale şi naţiuni decât în anumite condiţii şi într-o anumită măsură. Dincolo de parametri rezonabilului începe extremismul.
Scrisă de Silviu Petre
Related posts:
