Pomicultura de succes pentru amatori

Gheorghe Stanciu – Pomicultura de succes pentru amatori|

Cartea dlui Gheorghe Stanciu – Pomicultura de succes pentru amatori, are câteva cârlige publicitare strașnice. Primul e folosirea termenului de „amatori” – lucrarea e, carevasazică, destinată blegilor care nu știu exact diferențele între cais și piersic, cireș și vișin, dar care visează livezi îmbelșugate, însorite și, eventual, neotrăvite cu chimicale. Orășenilor avizi de sat, care au multe idei și deocamdată puține cunoștințe. Amatori, deci. Ca mine. Bun.

Al doilea hook e textul de pe coperta IV, în care se vorbește despre “resursele de condiții naturale, de experiență, pasiune și imaginație ale țăranului român”. Aici marketingul paysanofil m-a cucerit de-a binelea. În sfârșit, zic, o carte care să plece de la esență: adică de la țăran, cu știința lui milenară în materie (nu glumesc, încă mai există câțiva țărani din ale căror cunoștințe agricole poți scoate enciclopedii). O lucrare în care autorul sintetizează și duce mai departe know-how-ul rural și îl glazurează cum se cuvine cu date științifice. Bun.

Deja prins în mreje, am deschis spre răsfoire cartea. Și am citit motto-ul. Și mai că nu am strigat în librărie de fericire. Cartea are ca motto: “Meșteșugul vreme cere/ Nu se-nvață din vedere. (zicală din popor)”. Ura! Deci avem de-a face cu o carte altoită pe specificul pomicol & cultural & social al spațiului românesc, cu hint-uri locale, de care alți pomicultori, canadieni sau peruvieni, habar n-au. Am plătit-o și am ieșit țopăind din librărie.

Toate ar fi bune ca un măr la cuptor, numai că volumul dlui Stanciu nu prea are nimic în comun nici cu amatorii, nici cu țăranii pomeniți pe copertă. După mine, o carte pentru amatori trebuie să aibă o structură clară, un index de termeni cuprinzător, un limbaj potrivit pentru nătăflețul care o citește, și multe scheme și desene. Or, lucrarea de față e cam corigentă la mai toate aceste cerințele. A nu se înțelege că nu ai nimic de “cules” din carte, dar parcă prea colorat e ambalajul și prea lipsit de sevă bună conținutul. Primele trei capitole, dedicate preferințelor speciilor autohtone față de condițiile pedologice și climatice, biologiei generale ale pomilor fructiferi și, respectiv tipurilor de plantații pomicole recomandate, sunt în regulă, pot fi citite fără regrete de orice neștiutor. Dar de aici încolo (“aici” însemnând pagina 36…), lucrurile se complică și amatorul cel nevinovat se vede prins într-un labirint aproape borgesian (deși, zău, nu știu ce treabă are Borges cu gutuile). Termenii se succed alandala, operațiunile pomicole devin din ce în ce mai ezoterice. Bâjbâi printre lumini și umbre, iar glosarul nu prea te poate ajuta – el numărând fix 33 termeni – de-ți vine să lași și pruni și aluni și meri și tot și să redevii același consumator obedient care se închină săptămânal la Sfântul Carrefour.

Să zicem că povestea cu limbajul și glosarul se poate compensa cu răbdare și acces la internet. Ce nu se mai poate remedia însă este concepția generală a autorului despre relația om-pom, în speță în privința combaterii dăunătorilor. Pentru domnia sa, amatorul nu trebuie să știe niscaiva soluții de apărare bio la îndemână (culese din înțelepciunea țăranului român invocat cu atâta vervă), ci trebuie să aibă magazia garnisită cu otrăvuri cu nume blânde, precum Fyfanon 50 EC, Carbotox 37 CE și mai cu seamă adorabilul Oleoekalux 1,5%. Calendarul de combatere a dăunătorilor la măr și păr, spre exemplu, numără nu mai puțin de 16 serii de stropire care acoperă tot sezonul, de la repausul vegetativ până la perioada imediat următoare recoltării. Ai zice că pomicultorul nu se poate plimba prin livadă decât cu vermorelul în cârcă și masca de gaze pe față (în care cântă înfundat “Omuuu’ bun și pomuuu’ copt…“)…

În plus, autorul are și umor, reținând atenția cu formulări musculoase precum: “Lăsând la o parte unele deficiențe ale acestor produse (fructele de import – n.m), gustul mai mult sau mai puțin precar (subl. mea), conținutul relativ ridicat de apă sau de nitrați (…), marfa de import este superioară ca aspect general, diversificare, mod de prezentare și tot ce ține de însușirile ei comerciale” (p. 149) sau “…calitățile gustative ale fructelor românești care, din punct de vedere comercial, nu au relevanță” (p. 165). Mă întreb stupefiat ce fel de boală socio-culturală face ca un specialist în pomicultură să prefere un măr mare, cu forme perfecte, fără gust și probabil cancerigen, unui măr mic, pistruiat ici-colo, dar sănătos, zemos și aromat. Ba să mai spună cu o siguranță de șef de servicii secrete că gustul nu are nici o relevanță pe piață. Poate pe piața produselor din material plastic.

De fapt, răul e mai mare, mult mai mare decât poate cuprinde o cărțulie de 200 de pagini (care are, cum am spus, părțile ei bune). Atâta vreme cât specialiștii în agricultură din “România-Grânarul-Europei” vor continua să vorbească în termeni de “pomicultură ca exploatație” sau “uzină modernă”, văzând natura ca pe un sistem care trebuie musai corectat chimic și genetic și epuizat maximizat economic, zilele cu “mere-pere în panere / prune bune și alune/ și gutui amărui /cu puf galben/ ca de pui” sunt numărate. Iar permacultorul amator, nedescurajat de delirul agroindustrial, nu are decât să ceară informații de la bătrâni, dacă îi are, și în bibliografii străine. Canadiene, peruviene, ce contează, până la urmă…

Autor: Gheorghe Stanciu
Rating:
Editura: Cetatea de Scaun
Anul apariţiei: 2009
219 pagini
ISBN: 978-973-8966-88-8

Scrisă de Silviu Man

No related posts.