Popper Selections

Autor: Karl Popper
Editor : David Miller
Rating:
Editura: Princeton University Press
Anul apariţiei: 1985
ISBN : 978-0691020310

Karl R. Popper. O idee

Pentru a nu risca un text cu iz de Wikipedia, îmi voi restrânge aria de interes pe cât posibil. Mă va interesa doar una din ideile pe care Karl R. Popper1 le-a pus la dispoziţia celor care, asemenea lui, îşi doresc în mod nebun să răstoarne filosofia ştiinţei fără niciun pic de milă. Aşadar, voi lăsa deoparte Mizeria Istoricismului (1936), Societatea deschisă şi duşmanii ei (1945) – ambele, lucrări teribile de filosofie politică şi socială – pentru a pune doar problema cunoaşterii. Mai exact, începutul problemei cunoaşterii. Volumul din imaginea alăturată, o colecţie de frânturi din opera lui Popper, este, cred, instrumentul perfect pentru a face asemenea salturi

Ab ovo: de la Platon (v. Meno), dar mai cu seamă şi mai sistematic începând cu Organon-ul lui Aristotel (v. Analitica Primă, Topica), o linie stranşnică străbate cunoaşterea pe din două. Pe de-o parte cea adevărată a ştiinţelor (épistémé), de cealaltă parte cea probabilă a opiniilor (doxa). Ce le separă? Să zicem „calitatea” premiselor: pe când demonstraţia ştiinţifică pleacă de la premise adevărate şi/sau prime, raţionamentul dialectic foloseşte premise probabile. Lăsând verosimilul la o parte, concentrându-ne aşadar pe raţionamentele demonstrative, Aristotel reconfigurează de fapt ceea ce în tradiţia eleată exista de mult timp: ideea că în spatele aperenţelor (a devenirii) există un Unul – „de la apeironul lui Anaximandru, la aerul lui Anaximene, la elementul lui Empedocle şi atomii lui Democrit” (Guthrie, 1999: 159) – şi că acesta poate fi cunoscut.

Însă nu poţi cunoaşte totul doar prin raţionament (silogisme). Dacă singura metodă de cunoaştere adevărată ar fi raţionamentul, atunci întrebarea „Care este sursa cunoaşterii?” şi-ar pierde sensul într-un regres ad infinitum. Aristotel începe Analitica secundă astfel: „Orice învăţătură predată sau însuşită pe calea raţionamentului porneşte de la cunoaştere anterioară”. Perfect, însă premisele raţionamentului sunt concluziile altui raţionament, ale cărui premise sunt şi ele concluziile unui nou raţionament întemeiat pe alte premise ş.a.m.d. Răspunsul, evident, trebuie sărat cu puţină metafizică pentru a se opri undeva. Tocmai pentru că se opreşte – asemenea bunicilor lui de mai sus – în ideea de esenţă, teoria cunoaşterii la Aristotel poate fi numită esenţialistă. Expresia esenţei este definiţia, cunoscută intuitiv: fie cu ajutorul intuiţiei senzoriale (atunci când dăşchizi ochii) fie cu ajutorul intuiţiei intelectuale (atunci când dăşchizi ochii minţii). Definiţiile adevărate (care exprimă esenţa în concodranţă cu faptele) sunt prime şi nedemonstrabile; Aristotel visa deja o enciclopedie umană care să cuprindă toate adevărurile prime şi nedemonstrabile.

De-aici încolo, mergem pe mâna domnului Popper. Esenţialismul lui Aristotel (şi tot ce a generat el de-a lungul istoriei) este tot ce poate fi mai opus raţionalismului critic Popperian. În linii mari, raţionalismul critic postulează atât failibilitatea cât şi obiectivitatea cunoaşterii umane, ambele imposibil de împăcat cu esenţa adevărată şi intuiţia subiectivă a lui Aristotel. Popper acţionează astfel:

1. ”what essentialists didn’t seem to have noticed is that stopping at non-demonstrable principles by means of definition is impossible”
2. ”the essentialist view has nothing to do with what scientific knowledge means today”

Pe rând. 1. Definiţia ”intuită intelectual” a unui concept nu finalizează nicicum niciun proces (nici cel al învăţării nici cel al însuşirii). Presupunând că esenţa lui Silviu este de a fi ”bossu’ de la conştiinţe.ro”, ar trebui să ştim ce înseamnă ”boss” şi ce înseamnă ”conştiinţe.ro”, apoi ce înseamnă ”superioritate” şi ce înseamnă ”site”, apoi ce înseamnă ”om” şi ce înseamnă ”internet” etc. Aşadar, departe de a termina procesul cunoaşterii, definiţiile se adună la infinit, în loc să se reducă. Acelaşi regres îl descoperim în empirismul lui Hume, care pretindea (în loc de „intuiţie”) că se poate opri la observaţie empirică. Adică, în cele din urmă, sursa cunoaşterii este observaţia. Din nou, în acest caz, observaţia vine „la pachet” cu teorie, cu circumstanţe socio-istorice şi cu practică lingvistică, iar toate acestea se adună.

Apoi 2. Cunoaşterea ştiinţifică nu procedează aşa cum îşi imagina Aristotel. O definiţie de tipul ”Un balon este [fiţi atenţi aici definiţie!] un aerostat alcătuit dintr-o învelitoare impermeabilă umplută cu un gaz mai uşor decât aerul, căruia i se poate ataşa o nacelă” este citită de Aristotel de la stânga la dreapta, pe când, spune Popper, toată ştiinţa procedează de la dreapta spre stânga. Aşadar, nu ne întrebăm care este esenţa balonului (pentru a o surprinde în definiţie), ci ”Cum să denumim acel aerostat cu nacelă ataşată?”.

The scientific use of definitions […] may be called its nominalist interpretation, as opposed to its Aristotelian essentialist interpretation. In modern science, only nominalist definitions occur, that is to say, shorthand symbols or labels are introduced in order to cut a long story short. [...] Our ‘scientific knowledge’, in the sense in which this term may be properly used, remains entirely unaffected if we eliminate all definitions (92)

Cu greu se poate găsi o filosofie anterioară secolului al XX-lea (Popper le numeşte „traditional epistemologies”) în care esenţialismul să nu fi pătruns măcar un pic. Ne dăm seama de aceasta chiar şi numai din faptul că toate marile şcoli de filosofie s-au întrebat, alături de Aristotel, ”Care este sursa (ultimă) a cunoaşterii?”. Însă, cineva ar putea spune, aceasta este o întrebare multiplă: ea presupune, înainte de orice răspuns, ideea că există o sursă ultimă a cunoaşterii, şi că ea poate fi cunoscută – sau măcar abordată teoretic. Însă, din nou, (adevărata) ştiinţă nu procedează aşa. Pentru a justifica o idee aruncată în aerul unei teorii, nu căutăm sursa, ci „the normal procedure is to test it, rather than ask for its sources” (48). Iată, deci, întregul răspuns:

So my answer to the question ‘How do you know? What is the source or the basis for your question?’ would be: ‘I do not know: my assertion was merely a guess. Never mind the source, or the sources, from which it may spring – there are many possible sources, and I may not be aware of half of them; and origins or pedigrees have in any case little bearing upon truth. But if you are interested in the problem I tried to solve by my tentative assertion, you may help me by criticizing it as severely as you can (53)

Propun să ne oprim şi să rezumăm. Câştigând lupta cu sofiştii (a căror doctrină nu era foarte departe de cea a lui Popper), Aristotel a generat această direcţie în epistemologie pe care o putem numi esenţialistă, măcar pentru faptul că doreşte să rezolve problema sursei cunoaşterii. Empiriştii au oferit răspunsul lor, raţionalismul a oferit răspunsul opus (vezi obiectul-în-sine la Kant), iar „iraţionaliştii” au oferit dintre cele mai bombastice răspunsuri (vezi intuiţionismul lui Bergson). Popper a pus la îndoială întrebarea, iar răspunsul a fost, în mare: nu există cunoaştere subiectivă a adevărului (adevărul legitimat de observaţie, de raţiune, de intuiţie etc) pentru că, în general, cunoaşterea nu e subiectivă; nu e o stare mentală. Cunoaşterea e obiectivă (aparţine acelei „World 3”), este failibilă (creşte, dar se poate creşte prost) moment în care trebuie testată, criticată – nu justificată în plus. Ok, dar de ce aceasta? Ideea e destul de simplă: toată cunoaşterea ştiinţifică (i-am spune, deşi Popper nu foloseşte termenul, cunoaştere a posteriori – conectată la realitate pe baza inducţiei) este injustificabilă; nu există vreun „criteriu de întemeiere”. Totuşi, totuşi, există falsificarea. E greu de spus de câte „justificări” avem nevoie pentru a întemeia o teorie, însă e sigur că avem nevoie de un singur contraexemplu pentru ca această teorie să aibă nevoie de reparaţii.

Argumentele lui Popper pentru această idee au fost furnizate de a) conceptul de cunoaştere obiectivă a lui Frege (în româneşte, a fost tradus „conţinut de gând”), b) conceptul de adevăr drept corespondenţă (revigorat de Alfred Tarski) şi c) Zirkon Media.

Scris de Octav Popa

No related posts.