Portretul luptătorului la tinerețe (2010). Regia: Constantin Popescu
Lucian Dumitrescu: După 1990 a fost cercetată îndeosebi disidența românească, cu consecința transformării adversarilor ideologici ai regimului comunist în actori importanți ai vieții politice și culturale autohtone. Despre rezistența românească, adică despre voința de a-ți conserva atributele identitare chiar cu prețul vieții, s-a adus arareori vorba. După ce precizează în debutul său că peste 250 000 de oameni (și nu erau doar oameni, ci români, adică oameni care simt într-un fel anume, vorba lui Vulcănescu) au murit, între 1947 și 1962, pentru că s-au ridicat împotriva regimului comunist, filmul înfățisează bunele și relele vieții unui grup de rezistenți. În definitiv, libertatea este posibilă doar în afara sistemului. Indiferent de ideologia care-l legitimează.
Ștefan Mușat: Cred că ar fi de folos, după vizionarea filmului, să pricepem că demersul lui Constantin Popescu nu este direcţionat explicit împotriva comunismului. Nu este o răbufnire anti-comunistă şi nu se înscrie pe linia condamnării post-comuniste. E mai degrabă o dură mărturie despre capacitatea unor oameni de a renunţa la tot ce le e apropiat pentru a se dedica unei singure idei, în cazul de faţă cea mai „tare” idee, libertatea. Curajul celor conduşi de Ogoranu frizează demenţa, căci se luptă cu dinţii pentru fiecare zi în plus şi nu fac nici un rabat de la jurământul iniţial. Şi chiar această expresie a dorinţei de a trăi liber poate fi didactică, căci în lupta noastră zilnică pe care ar trebui să o ducem împotriva uitării, acest episod e echivalentul unui balon de oxigen. Sau, citând un prieten: „După ce am văzut filmul, am zis: nici o concesie; eu vs. concesii 1-0, 2-0, 3-0…”
Cristian Hainic: Este un film extraordinar şi nu spun asta nepărat laudativ, ci mai degrabă în comparaţie obiectivă cu alte pelicule din aceeaşi arie tematică. Portretul luptătorului la tinereţe ne vorbeşte – după cum propriul său sinopsis ne spune – despre legenda Ogoranu. Trebuie să menţionăm, totuşi, că legenda Ogoranu îşi sfidează propria definiţie: caracterul „fantastic” al acestei povestiri se diluează încă din primele momente de vizionare. El lasă loc realităţii crunte pe care o cunoaştem cu toţii sub o formă sau alta şi care va marca permanent ceea ce mai putem numi astăzi „România” sau „români”.
Când l-am cunoscut pe Ogoranu, ridurile şi zâmbetul său de om mulţumit cu viaţa pe care a dus-o nu-mi permiteau să-mi imaginez pe larg momentele prin care a trecut de-a lungul celor şapte ani petrecuţi în Munţii Făgăraş. Din acest punct de vedere, filmul este cu adevărat un portret care, pentru a transmite imaginea luptătorului din munţi, coroborează resurse la care în mod normal nu te gândeşti când priveşti legenda în carne şi oase, fie ea şi îmbătrânită cu câteva decenii.
Pe lângă aceasta, filmul mai are, după părerea mea, un atu important: este în deplină concordanţă cu gradul de toleranţă al românilor la factori politici din cei mai variaţi. Mihai Constantin, care se apropie (în aceste două ore şi jumătate de „legendă”) de un autentic geniu interpretativ, reuşeşte cu succes să pună publicului român o oglindă în faţă şi să ne spună: ăştia aţi fost şi ăştia sunteţi. Sau, ca să urmez pattern-urile unei gramatici adoptate odată cu regimul trecut, „ăştia a fost românii…”. Bestii care peste noapte se schimbă în oameni evlavioşi ai bisericii (şi invers), torţionari care se trezesc peste noapte filantropi, schizofrenici transformaţi în părinţi iubitori şi grijulii – acestea nu sunt de ieri, de azi. Ele sunt condiţiile esenţiale pentru ca „vânzarea de frate” să fie „boală naţională”, citându-l pe Ion Gavrilă Ogoranu.
Pelicula turnată sub regia lui Constantin Popescu Jr. funcţionează ca o oglindă pentru români pentru că fiecare replică, fapt şi moment al desfăşurării acţiunii din acest film nu dă viaţă unui simplu scenariu, ci pune în scenă o întreagă mentalitate sau viziune asupra lumii care ne este caracteristică. O clipă de atenţie în jurul nostru ne va arăta că bestiile nu au dispărut şi nici nu o vor face vreodată. Tipologiile prezentate în film au fost de-ale noastre dintotdeauna. Am spus acestea pentru a sublinia că la noi ai întotdeauna libertatea de a alege calea pe care o vei urma, însă dacă vrei să reuşeşti cu adevărat în viaţă, cel mai sigur e să alegi „vânzarea”. Rezultatul e garantat empiric.
Dragoș Moldoveanu:„Nu vă învaţă, bă, partidul, tot ce trebuie? N-aveţi, bă, tot ce vreţi?”, întreba înduioşător securistul interpretat de Răzvan Vasilescu un preot– „duşman al orânduirii socialiste” – în cadrul unei „spovedanii”. Acestor întrebări, rostite cu insistenţă începând cu instaurarea democraţiei populare, în 1948, le-au răspuns negativ Ion Gavrilă Ogoranu şi partizanii săi, eroi şi martiri imortalizaţi în pelicula lui Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe (2010). Departe de a reda cronologic o aspră perioadă a istoriei recente, filmul surprinde prin realismul său, alternând două planuri de o violenţă extremă, însă abordată distinct. Pe de o parte, violenţa luptătorilor din munţi, ca ripostă nemijlocită şi justificată la teroarea instaurată de cozile de topor bolşevice. Pe de altă parte, violenţa ideologizantă a anchetatorilor-torţionari şi a executanţilor acestora, explicabilă doar în contextul patologic în care s-au succedat acele evenimente. În aşteptarea miticii veniri a americanilor, a dătătoarei de speranţe eliberări, partizanii conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu luptă din interior împotriva unui sistem necompatibil. Vânaţi perpetuu, condamnaţi la moarte în contumacie sau împuşcaţi mişeleşte pe la spate, tinerii din jurul ilustrului Ogoranu sunt semizeii ascunşi ai unui tărâm antagonist în care balaurii sunt omniprezenţi şi atotputernici.
Radu Iliescu:Mizerie. Foame. Degerături. Hăituială. Nesomn. Ceva întrebări. Gloanţe. Trădări. Foame. Bordeie camuflate. Cafea cu gust de rugină. Foame. Asta pare să fie compoziţia din care se plămădeşte arhetipul partizanului anticomunist din munţii României. Hărţuieli. Arme care nu mai văd rastelul. Iarăşi foamea care întotdeauna dă buzna. Rezistenţa este să te scarpini fix unde te mănâncă. Suprema rezistenţă este să nu te scarpini niciodată când te mănâncă.
Portretul luptătorului la tinereţe e o suită de fragmente, de capete, cum spune Filocalia. Secvenţă după secvenţă, datate şi localizate. Sensul însă nu ţâşneşte, trebuie căutat şi aşteptat să se întrupeze. Tinerii legionari şcoliţi care cutreieră făgăraşii nu sunt nici rambo, nici terminatori. (De ce tot ce ştim despre legionari a fost sau ar fi putut fi scris de Zigu Ornea?) N-au glamour, ci cămăşi jegoase şi pantaloni croiţi din pături. Nu seduc. Nu-ţi doreşti să fii unul dintre ei.
Senzaţia generală e de documentar cu lei în rezervaţie. Fiarele se mişcă în voie, atât cât le permite arealul destinat lor de stăpânii jocului. Din când în când sunt hăituite, vânate, mai cade câte una, dar cele care scapă îşi confirmă vigoarea. Adrenalina este pentru partizan la fel de utilă ca laptele demachiant pentru femeie. Să nu… Scopul lui Ion Gavrilă Ogoranu ţine de împlinirea unei negaţii. Să nu cedezi. Să nu te dai bătut. Să nu le faci jocul. Să nu trăieşti ca prostul. Să nu seduci spectatorul. Să nu…
Silviu Man: Prea-greul artei când e nevoită să oglindească viața, când viața e mai rea decât orice iad… E mult prea multă taină, prea multă sevă, prea multă tăcere luminată în viața amețitoare lui Ogoranu ca vreun Constantin Popescu din orice școală de film de pe glob să o poată încrusta în carnea peliculei. Când trebuie să faci un film despre Ogoranu – ca despre orice erou, cinema-ul oare că nu-ți deschide decât două drumuri: să-l sufoci în artificii vizuale bombastice sau să-l “umanizezi”, banalizându-l cu tot cu mizeria fizică pe care a traversat-o. Cineastul care știe să vadă dincolo de aceste două drumuri nu mai face filme excelente, bune, bunicele sau proaste de-a binelea. Face filme-dincolo-de-film, filme-prinos, iar ecranul cinematografului tremură de parcă ar vrea să se prefacă în frescă…
Related posts:
De ce fieare inger are ceva infricasator in el? Pentru angelitateaeste in fapt gimnastica devenirii, cautarii supraomului. Iar secolul XX, cel mai stiintific dintre toate a folosit mijloacele tehnice tocmai pentru a-si realiza cele mai metafizice obsesii. Caleidoscopul utopiilor sta dovada in acest sens: toate au dorit crearea “supraomului”; a “omului de tip nou”. Comunistii au dorit si ei crearea unei asemenea himere a la Paciurea dincolo de fire- forme pervertite ale ingerilor biblici. Luptatori anti-comunisti si cei din inchisori au incercat sa traverseze si ei cotidianul savarsind, fara sa si vrea poate o imitatio angeli. In cazul lor ingerii sunt infricosatori pentru ca ingerii sunt martiri- deci conditia sfinteniei si a stadiului de inger se atinge numai prin martiriu, prin jertfa? iata un lucru care te cutremura cand te dezbari de pragul de violenta pe care hollywood-ul ti l-a cultivat pana acum. Vezi cat de fragila este carne..
@ silviu p,
constat ca ai inteles filmul. Implicit, eu am ramas undeva la aparente. Multumesc de lamurire…
Pun aici cronica lui Andrei Gorzo, pentru echilibrarea balantei:)
“În Portretul luptătorului la tinereţe, filmul său despre lupta de rezistenţă anticomunistă dusă, din Munţii Făgăraşului, de gruparea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, între 1948 şi 1957, regizorul şi scenaristul debutant Constantin Popescu foloseşte incompetent o tehnică narativă similară celei folosite sclipitor de Steven Soderbergh în filmul său de patru ore (distribuit la noi, în 2009, în două părţi) despre Che Guevara. Tehnica respectivă e un echivalent al răsfoirii la întîmplare (deşi cronologice) a unui jurnal de front. Sărind de la o dată calendaristică la alta (datele apar scrise pe ecran, însoţite şi de nişte coordonate geografice de tip “la atîţia kilometri de satul cutare”), filmul ne prezintă o serie de episoade din activitatea de zece ani a grupării Gavrilă. Multe dintre aceste episoade constau în înfruntări (schimburi de focuri) cu trupele Securităţii şi, nu o dată, înfruntarea e deja în toi atunci cînd spectatorul e introdus în ea. În pofida reperelor geografice care i se dau, spectatorul rămîne adesea în ceaţă în ceea ce priveşte destinaţia spre care mergeau partizanii în momentul întîlnirii cu securiştii şi în privinţa planurilor pe care voiau să le pună în aplicare odată ajunşi acolo. Efectul de ceaţă e intenţionat, astfel încît umblatul de colo-colo şi schimburile de focuri să ajungă să definească rutina vieţii de partizan. Aceştia erau doi dintre termenii care o defineau şi în Che, numai că acolo nu erau singurii termeni; acolo, lucrurile nu se repetau pur şi simplu (încă un pic de umblat, încă un pic de pac-pac), ci cu variaţiuni care introduceau mereu noi idei despre Guevara (ce-i drept, nu despre viaţa lui interioară, dar, în orice caz, despre calităţile lui de lider) şi despre situaţia grupului său într-un moment sau altul. În ce stare erau bocancii lor? Cum stăteau cu muniţia? Dar cu moralul? Fluctuaţiile astea sînt cele care dau viaţă unui jurnal de front. Or, aici, de-a lungul anilor pe care îi acoperă acţiunea, partizanii lui Ogoranu arată mereu la fel: spălaţi, bine hrăniţi, proaspeţi la faţă de parcă ieri ar fi absolvit Facultatea de Teatru, proaspăt aprovizionaţi cu muniţii; ba părul lui Ogoranu (Constantin Diţă) pare uneori şi proaspăt dat cu gel – cu ăla de unde se aprovizionează? Calităţile lui de lider nu ies în evidenţă şi nici el, nici camarazii săi nu dau semne că ar nutri convingeri suficient de puternice încît să hălăduiască atîţia ani prin munţi, cu o asemenea desfăşurare de forţe pe urmele lor, în timp ce familiile lor îndură torturi şi persecuţii.
În primul rînd, asta e din cauză că Popescu nu se pricepe să dramatizeze – să creeze acţiuni şi dialoguri care să pună precis în lumină anumite laturi ale celor ce participă la ele, permiţîndu-le actorilor să se diferenţieze unii de alţii şi totodată să se sudeze ca grup. Dar e şi din cauză că Popescu s-a temut să intre prea adînc în subiectul convingerilor politice ale partizanilor, şi asta pentru simplul motiv că în unele cazuri era vorba despre convingeri legionare. Popescu a încercat să-i descrie, pur şi simplu, ca pe nişte luptători: luptători şi atît. Dar şi asta cere tot talent de a dramatiza – mai, exact, de a construi o dramaturgie constînd din personaje care vorbesc puţin, în schimb fac multe lucruri practice; or, Popescu nu e destul de interesat (sau nu într-un mod destul de riguros) de lucrurile practice – o mare lipsă la cineva care spune o poveste de supravieţuire, în care fiecare lucru de felul ăsta (unde mă adăpostesc în seara asta?, cum fac focul? etc.) poate fi fascinant.
În plus, după cum observă şi Costi Rogozanu, Popescu n-are eleganţa de a încerca să privească şi tabăra adversă ca şi cînd ar fi formată tot din luptători-şi-atît. Nici vorbă. Comuniştii sînt ironizaţi, grosolan şi repetitiv, prin intermediul unor montaje paralele în care şefii lor vorbesc, din birouri, despre folosirea inteligenţei, a vorbei dulci etc., în timp ce pe teren se lucrează cu şuturi în burtă. Răzvan Vasilescu are două secvenţe interminabile în care, în postura unui securist, înjură un preot şi dă foc unei femei. În asemenea momente, filmul devine atît de sărac cu duhul încît, ca să-i dau ceva de lucru minţii mele, am început să-mi imaginez că mă uit la un film de dinainte de 1989, în care Vasilescu lucrează pentru Siguranţa interbelică, iar cei vînaţi de el sînt comunişti ilegalişti. Făcînd abstracţie de preot, era exact acelaşi film: tabla de şah s-a întors, dar mediocritatea a rămas. În timp ce în tabăra comunistă se întîmplă lucrurile astea, eroul nostru vizitează o fată de care-i place. Sînt singuri şi afară plouă, dar el se mulţumeşte s-o sărute şi apoi pleacă grăbit în ploaie, unde, judecînd după ceea ce vedem în continuare, îl aşteaptă ani şi ani de castitate. Dacă tot e Luptătorul, atunci de ce nu se poate comporta ca un luptător, primind dragostea femeii ca pe o odihnă binemeritată? De ce trebuie să fie şi Cavalerul Rătăcitor, obligatoriu cast? La nivelul ăsta de sentimentalism – fie infantil, fie necinstit – nu se poate face un film serios pe un asemenea subiect.”
Auzi, mai, copy paste, am sa te invit la masa. Felul intai, o friptura excelenta de vita, patrunsa bine, cum iti place tie. Felul doi, ca sa echilibrez balanta, o balega. Tot de vita.
O sa-ti placa, sunt sigur, in felul asta ai sa intelegi pe deplin cum sta chestia cu vita. Te vor ajuta jocul perspectivelor, dialectica abordarilor, subtilitatea trecerii de la felul unu la felul doi.
Hai, ce faci, nu vii?
balanță, zici, copypaste? deci 1 gorz = 6 conștiinți? ajungem la echilibru sau ne dă cu rest? în altă ordine de idei, tu nu vrei să se schimbe un pic cursul ăsta valutar ?
” jocul perspectivelor”, “dialectica abordarilor”, “subtilitatea trecerii “…lol:), domnule iliescu, sunteti vulgar si incremenit in limbutie solemna.Daca aveti sub 21 de ani se scuza.
Draga copy paste,
constat nicicand invitatia la savurarea unei balegi n-a fost mai bine primita. Ti-as mai trimite o portie, dar asta ar inseamna ca tu sa te semnezi cu nume de om. Sunt sigur ca se va intampla imediat ce vei incepe sa te asumi. Sa avem rabdare, la cei mai multi dintre indivizi momentul survine dupa iesirea din pubertate. Aparent, cand nu mai ai cosuri de stors incepi sa te vezi in oglinda si sa constati ca tu esti chiar tu.
Nu va inteleg reactiile. Pur si simplu am pus o cronica care vede si bubele filmului. De va iritati? Ati cazut de acord 6 insi ca filmu-i bun si gata!Nu mai avem nevoie nene de alte pareri…sunteti bolsevici domnilor:)
ma bag si eu, copy paste, pe basca mea daca sunt bolsevic. eu cred ca oamenii de mai sus s-au iritat nu pe motiv de alte pareri, ci fiindca cronica citata de tine vorbeste nu de film, ci de cum e facut filmul. adica de fapte secundare. si aici ajungem la metafora balegii…
Bai baiatule, copy paste, se vede de la o posta ca nu-mi intelegi reactia. De dragul tau am sa ma traduc, ca sa pricepi si tu (desi, succint, a facut-o deja Silviu Man).
Echilibrarea balantei, propusa de tine este o ineptie. Adica daca despre acelasi lucru aduci doua pareri care se contrazic nu inseamna ca am ajuns la obiectivitate. Hai sa-ti dau un exemplu. Sa zicem ca cineva sta la etajul patru, intr-un bloc cu patru etaje. Si acel cineva spune simplu: “Eu stau la etajul patru.” Daca vine unul si spune: “Nu-i asa, pentru ca daca ma asez eu acum in cap, tu de fapt stai la parter, iar cel de sub tine sta la etajul unu”, nu inseamna ca am dobandit o noua perspectiva, ci ca ne-am incarcat cu o prostie.
Deci daca vii tu si-mi arati un sir de aberatii despre un film, n-ai echilibat balanta, era ea deja echilibrata aici pe constiinte.ro. Intelegi? De aceea ti-am propus si eu sa cunosti o vaca prin intermediul a doua cai diferite: o bucata de friptura si o bucata de balega, ambele administrate oral. O metafora prin care-ti sugeram ca alaturarea a doua opinii diferite nu este neaparat lucrul de care e nevoie.
P.S. ”jocul perspectivelor”, “dialectica abordarilor”, “subtilitatea trecerii“ nu erau forme de limbutie solemna, nu vorbesc asa nici in somn
Erau I-R-O-N-I-I, atat doar, ironii si nimic mai mult.
@Copy paste,
Mă simt onorat. Acum ceva ani, tot pe un forum, am primit calificativul de “membru aripa tănără ND”. M-a amuzat teribil afirmaţia, măcar prin irealismul, dacă nu macabrul ei. Acum citesc că aş putea să fiu bolşevic. E curios cum în succesiunea, adesea debilă, de 0 şi 1 poţi fi mutat de la un capăt la altul al spectrului…
Acum, şi mai pe limba…ta, să zic. Cronica lui Gorzo este destul de onestă, este adevărat că anumite tehnici sau scene ar putea fi chestionabile. Atâta doar că, din punct de vedere al criticului care livrează pastile in B-24-FUN, nu are de unde să ştie că regizorul a avut un program infernal de filmare, a avut un buget curios de mic, s-a împrumutat ca să poată finaliza filmul – pentru că tu ştii prea bine că un film despre “legionari” nu poate primi finanţare, nu-i aşa? – a stat vreo 3 ani în arhive ca să înţeleagă ce s-a întâmplat atunci şi, la final, şi-a asumat pe deplin acest demers. Până la capăt. Plus că este un tip modest şi nu se dă în stambă la festivaluri şi nu vrea să facă filme pentru export profitând de imaginea României post-comuniste.. Şi vrea să continue, pentru că i se pare lui important că în ţara asta de curve şi leneşi au fost nişte oameni care au zis Nu. Sau asta este secundar în raport cu tipul de gel pe care îl are actorul Constantin Diţă? Dacă amănuntele acestea sunt mai importante în sistemul tău de valori, atunci discutăm birmaneză. Nu vreau să-l “premiez” pe C-tin Popescu gratuit, ca şi când ar fi un martir, contestat pe nedrept din toate părţile. Dar omul acesta, şi nu numai el, s-a chinuit să facă ce-a făcut.
E posibil ca dl. Gorzo să ştie sau să nu ştie aceste amănunte. Şi este treaba dânsului dacă judecă din punct de vedre tehnic realizarea aceasta, tăcând în privinţa importanţei morale, sau a recuperării memoriei. Dar cred că filmul acesta e un mare câştig pentru cinematografie. Cât şi pentru starea noastră de spirit.
Eu zic să lăsati discutiile inutile, demonstratiile din centrul clujului si vizionati Slavomir Popovici, nu filme de alba-neagra.
Domnule Musat,
Faptul ca regizorul a avut un program nasol de filmare, sau ca nu a dispus de un buget serios nu scuza ” micile ” erori pe care Gorzo ( si nu numai el)le semnaleaza. Un film atat de bine montat,filmat,jucat, trebuia dus pana la capat d.p.v. regizoral si dincolo de splendidele scene cu pac-pac, mai ales cand trateaza un subiect atat de MARE. Si da! Amanuntele stau in sistemul meu de valori, mai ales cand mi se prezinta pe ecran un erou de talia lui Ogoranu. Mi se pare ca C. Popescu il mitizeaza prost.Il ucide dintr-un surplus de dragoste.
Radu Iliescu:
Se vede ca l-ati citit “temeinic” pe Platon:)
“Adica daca despre acelasi lucru aduci doua pareri care se contrazic nu inseamna ca am ajuns la obiectivitate”=ineptie din punctul d-voastra de vedere.Din contra, io zic ca de aici se naste un dialog.Si, dupa cum sunt sigur ca stiti, dialogul socratic( nu ca aici ar fi vorba de asa ceva:) se desfasoara intre “unul ce stie” si ” unul ce crede ca stie “. Mi se pare ca d-voastra va instalati prematur in rolul primului.Mi-ar fi placut sa-mi aduceti argumente mai putin malitioase decat ” metafora balegii”. Pana atunci, no’ sa va cred nici in ruptul capului ca “stiti ca nu stiti”:)