Probabil ultimul argument împotriva teoriei conspiraţiei
Karl Popper, în al doilea volum al Societăţii deschise şi duşmanii ei, demonetizează pretenţiile partizanilor conspiraţionismului, opunându-le argumentul complexităţii alunecoase a lucrurilor. Conform lui, comploturile s-au succedat de-a lungul istoriei, dar ele şi-au atins rareori ţinta, şi niciodată fără a antrena efecte secundare nedorite şi imposibil de gestionat. Recurgerea la “teoria conspiraţionistă a societăţii” nu ar putea fi aşadar decât o eroare, pentru că implică la originea tuturor evenimentelor un consens pornind de la persoane cu interese comune şi non-contradictorii, cărora în plus le-ar fi cu putinţă să prevadă cu certitudine consecinţele acţiunilor întreprinse – lucru cu totul improbabil.
Or, Popper se înşeală copios, pentru a avea dreptate în cele din urmă, însă într-un mod pe care nu-l scontează. Abordând pretenţiile complotiştilor într-un mod vulgarizator, analiza lui conduce la o negare strălucită dar lipsită de fundament. Atunci când istoricul francez Augustin Cochin opinează, probabil primul, că revoluţia franceză nu ar fi fost o mişcare spontană ci una pregătită de cercuri inaccesibile, el nu are pretenţia că acestea ar fi putut controla suveran evenimentele. Partizanii acestei hermeneutici speciale nu au sugerat niciodată ceea ce Popper presupune implicit, şi anume că s-ar putea controla fără rest cursul istoriei. Altminteri, dacă asemenea eminenţe cenuşii şi-ar exercita presiunea, nici n-ar fi rezonabil din partea lor să proiecteze un traseu care să implice geometria riguroasă şi spectaculară a unei partide de biliard. Cine şi de pe ce baze poate interzice corolarul complotului perpetuu, reaprins periodic pentru a anula sisific noi consecinţe imposibil de prevăzut? Nimeni.
Respingând o anume hermeneutică, se renunţă şi la implicaţiile ei, iar în felul acesta câmpul posibilităţilor nu se videază, ci devine pradă contrariului a ceea ce tocmai a căzut în desuetudine. Dacă teoria conspiraţiei este falsă (şi prin prisma prin care o vede Popper este condamnată să fie!), atunci şi premisa ei fundamentală, conform căreia ingineria viitorului ar fi deplin posibilă, trebuie respinsă ca neavenită. Iar dacă viitorul nu este un produs de laborator complotist, atunci neapărat se autogenerează fără ca cineva să poată face în mod premeditat vreun gest în vreo direcţie oarecare. Ar trebui să fie determinismul, sau necesitarismul, diferenţa dintre ele fiind prea convenţională pentru a conta. Totuşi, respingând predicţionismul pe care îl presupun aceste două teorii, enunţul de bază al indeterminismului său este acelaşi: lucrurile merg în direcţia în care vor ele. Critica pe care o face istoricismului nu-l aruncă pe Popper pe o orbită independentă, el rămâne în istorie, într-una imponderabilă şi care şi-a pierdut reperele, este drept. Ecuaţia soluţiei indeterministe este: determinism minus capacitate de predicţie plus o doză indefinită de hazard.
Problematica deschisă de antiteza conspiraţionism vs. (in)determinism este aceea a plasticităţii viitorului, cu toate conotaţiile ce survin. Poate o fiinţă omenească să dirijeze într-o direcţie semnificativă, supra-evenimenţială, cursul istoriei? Dacă da, cât de semnificativă? Se pot prevedea consecinţele unei stări anume? Dacă da, există posibilitatea evitării unora dintre ele? Lor li se adaugă: azi fiind unde suntem, locul nostru ar fi putut fi altundeva, altcumva? Întrebări cruciale, care lovesc implacabil întreaga noastră structură societară, neiertând nici totalitatea, nici individul. Indeterminismul lui Karl Popper poate fi rezumat în răspunsul: “probabil lucrurile merg undeva”. Las cui vrea posibilitatea de a judeca profunzimea unei astfel de abordări, precum şi cât cântăreşte pretenţia de caracter ştiinţific a analizei întreprinse, pe care filosoful nu pierde niciodată ocazia să o scoată în evidenţă…
În Evanghelia lui Luca, Iisus spune: “Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!” (17, 1) Este o afirmaţie apodictică despre viitor, dublată de un aparent paradox. Este o profeţie, deci o proiecţie care taie răsuflarea oricărei încrederi deterministe într-o lectură avizată a relaţiei de la cauză la efect, pentru că prin însăşi natura ei ceea ce ne propune reprezintă rezultatul unei arderi nemiloase a etapelor. Cum putea şti Hristosul, altfel decât printr-o intuiţie inaccesibilă nouă, că “Iluziile sunt inevitabile”? Şi în virtutea cărei puneri în paranteză a logicii noastre meschine vor fi agenţii iluziilor inevitabile, şi-i putem numi deopotrivă “conspiraţioniştii iluziilor”, incriminaţi pentru faptele lor?
Simpla ipoteză a profeţiei anulează pretenţiile, oricât de “ştiinţifice” ar fi ele, la o soluţie indeterministă, deci una care să implice hazardul. Pe de altă parte, formule profetice care surprind intersecţii temporale aflate la distanţe incalculabile (de tipul anticipărilor apocaliptice de tipul celor formulate nu doar în Biblie, ci şi în hadith-urile islamice şi în Puranele hinduse), descumpănesc orice partizan al determinismului. Spunând că unii vor aduce smintelile, Iisus pare să acrediteze teoria conspiraţiei, pentru că smintelile nu survin în urma unei legităţi de tip cauză-efect, ci prin voinţa umană, altfel nimeni n-ar trebui să plătească în vreun fel pentru ele. Cu neputinţă să nu survină conspiraţii care să promoveze iluziile, dar vai aceluia prin care ele survin!
Există o condiţie imperioasă pentru ca actul profetic să aibă substanţă: aceea ca Timpul să se scurgă într-un anume fel (în care anume, pentru argumentaţia de faţă nu contează). Adică să existe o lege a Timpului care să elimine ipoteza indeterministă în favoarea unei posibilităţi de anticipare, una înaltă şi nu sărăcăcioasa conexiune dintre cauză şi efect – posibilitate care nu trebui cu totul eliminată, dar care face loc altor şi altor conexiuni, multe dintre ele neaşteptate şi deci complet ignorate de paradigma (post)modernă. Iar această lege nu poate fi decât într-un singur fel: implacabilă. Odată enunţate, profeţiile trebuie negreşit să se împlinească, pentru că sunt lacrimile unui Timp rigid…
Acum se conturează paradoxul: cu neputinţă, zice Iisus, deci în virtutea destinului, ca unii oameni să nu-şi exercite liberul arbitru în sprijinul amăgirii. Destinul prevede exercitarea liberului arbitru, toată disputa vulgară dintre cele două viziuni care a cuprins cândva Renaşterea stă topită într-un verset. Nu sau-sau, ci şi-şi, şi destin, şi liber arbitru – şi catastrofă scrisă în mersul lumii, şi decizie voluntară a unor conspiraţionişti de a-i da contur. Iluzia are locul ei în logica Timpului, dar cei ce complotează în favoarea ei vor plăti! Printr-o ironie implicită, cei prin care vin smintelile sunt ei înşişi iluzionaţi de adevărata pondere pe care acţiunile lor o au în vremuire – şi asta ne aminteşte postulatul teologiei islamice conform căruia toţi oamenii, fără excepţie, sunt muslimun (supuşi lui Dumnezeu), dar nu toţi îşi dau seama… “Inginerii viitorului” lucrează de bunăvoie în slujba unei Providenţe pe care o neagă ori de câte ori li se dă prilejul!
Spuneam la începutul acestui text că totuşi Karl Popper are dreptate în privinţa puţinei valori a pretenţiilor conspiraţioniste, dar într-un mod diferit decât cel pe care şi-l imaginează. Profeţia din Evanghelia lui Luca nu respinge demersul conspirativ, ci îi face loc în momentul ciclic pe care-l evocă. Însă Iisus nu este mai conspiraţionist decât filosoful, pentru că ştie foarte bine că suma voinţelor tuturor oamenilor are invariabil un singur rezultat: Destinul. Din punctul acesta de vedere legitim şi înalt, orice conspiraţionism devine ridicol ca efect şi complet confiscat de chiar ceea ce pretinde să controleze, dar nu prin prisma unui indeterminism pueril şi năuc, ci resorbindu-se la locul lui în implacabila lege a Timpului…
Scrisă de Radu Iliescu
No related posts.
