Prostia omului alb
Michael Moore – Prostia omului alb|
„Consideraţi această carte drept o reflecţie a ceea ce se întâmplă acum în ţara voastră”
Pentru că statul este o instituţie separată de societate şi pentru că aceasta îşi poate vedea interesele mai mult, mai puţin sau deloc reflectate în el, a lua România drept studiu de caz pentru ideile popularizate de Michael Moore este destul de facil. Căci „ţărişoara” noastră a ajuns într-un final să reprezinte sabotajul total, în care statul (sau puterea politică) acţionează anarhic şi îşi subminează persoanele pe care ar fi trebuit să le reprezinte juridic.
Publicul în general manifestă o anumită rezistenţă intelectuală când este pus în faţa faptelor care-i dovedesc că a dispărut de mult anarhistul „clasic”, care lua forma rezistenţei vis-à-vis de puterea piramidală sau conică şi care întărea însăşi ideea de control prin micile sabotaje care-i permiteau statului să desemneze inamicul public şi să strângă rândurile în lupta pentru „siguranţă” care-i deposeda treptat de drepturi pe soldaţii ei. Acum, publicul acceptă încet dar sigur că statul este adevăratul anarhist care descompune orice proiect social.
O piatră la temelia respectivei viziuni asupra dezastrului în care ne aflăm o reprezintă publicarea, în anul 2005, a traducerii cărţii lui Moore. Simplă, slab ironică şi copilărească pe alocuri, colecţia de texte a lui Moore aduce totuşi cu sine stilul critic cu totul absent din peisajul românesc: provocarea şi regia absurdă a unor scenarii care provoacă râsul sau sila prin ridiculozitatea lor, scenarii de la care ne întoarcem faţa numai spre a privi mai apoi calitatea vieţii noastre în această societate şi a constata că aceasta este cel puţin la fel de ridicolă ca şi ele.
În România, de exemplu, sub eternul pretext al crizei (când nu am fost noi în criză???), majoritatea mediilor sunt blocate de ceva vreme şi vor rămâne aşa în continuare poate pentru o bună perioadă de timp. Simptomatic pentru noi este că începând cu piaţa forţelor de muncă şi până la simpla administrare a societăţilor comerciale, statul (şi nimeni altcineva!) a fost cel care a pus beţe în roate bunei desfăşurări a tuturor activităţilor. „Criza” a fost privită în cel mai românesc stil posibil, adică precum o entitate de sine stătătoare şi prin urmare cetăţenii în loc să fie protejaţi de aceasta, au fost obligaţi să sacrifice din câştigurile lor pentru a o „combate”. Cu un impozit de aproape 50% din întregul salariului brut şi cu o contribuţie per persoană la C.A.S. şi pensiile de stat care ajunge la mii de RON în numai câţiva ani şi de care niciun tânăr căruia i se reţin banii la momentul actual nu va beneficia în viitor, nu te poţi abţine să nu te întrebi dacă nu cumva pentru noi adevarata criză constă în faptul de a avea un stat.
Ni se poate replica: nu clasa politică este de vină pentru că aceasta funcţionează ca un sabotor, ci faptul că este dezorganizată, nepăsătoare, vulgară, fără o misiune legată de binele societăţii, hoaţă, centrată pe interese personale ş.a.m.d. Dar oare vinovatul pentru aspectele negative pe care şi le-a însuşit un grup nu este tocmai acel grup?
Pentru că prin subminarea practicată zilnic de mecanismul anarhic al statului (nici măcar nu se poate vorbi de un rău constant, în viaţa publică românească făcându-şi apariţia diferite feluri de rău aproape zilnic în ultimul timp) acesta loveşte în proprii cetăţeni, cartea lui Moore ne prezintă un „ghid de organizare a unei contralovituri dedicând numai câteva ore pe săptămână” (p. 49). Prin unele acţiuni la care oricare dintre noi s-ar putea gândi dacă ar dori să schimbe cu adevărat ceva, autorul ne arată cât de simplu poate acţiona omul de rând pentru a conta. Câţi dintre noi telefonează în mod direct oamenilor politici pentru a-i lua la întrebări privind proiectele de lege depuse şi pentru a-şi argumenta propriile poziţii? Câţi dintre noi îşi contactează săptămânal reprezentanţii locali pentru a-i obliga să ţină cont de şi să transmită mai departe doleanţele noastre? În final, câţi dintre noi s-au gândit să candideze ei înşişi pentru început la consiliile locale şi să schimbe ceva cu mâna lor? – întrebări simple puse de Michael Moore, care, dacă ne putem permite să ghicim de pe acum, provoacă zâmbete pe feţele românilor care ca popor nu au o cultură a acţiunii, cu atât mai mult a acţiunii individuale.
Critica extensivă pe care Moore o face statului american nu se poate aplica şi nici nu se vrea aplicată în cazul altor ţări, însă metoda ei da. Înainte de a fi o critică „de stânga” sau „socialistă” (precum autorul Prostiei omului alb), ea este o critică sustenabilă. Un singur exemplu: de ce catalogăm copiii încă de când sunt încadraţi într-o instituţie de învăţământ ca servili sau rebeli? În locul încercării de a combate riscul unei periclitări a „ordinii” instituţiei care şi aşa nu există de drept sau nu mai are nicio valoare după absolvire (pentru că e criză!), acel „instinct” subversiv al elevilor poate fi canalizat către un club şcolar sau o revistă – pe hârtie sau pe internet, către participarea activă la şedinţele Consiliului Şcolii (şi „deranjarea” lor – întocmai cum ar trebui deranjate şedinţele politicienilor noştri) pentru a-şi susţine propriile credinţe (pp. 135-136).
Considerăm că Michael Moore îndeamnă la o dez-văţare proprie şi o învăţare alternativă a altora absolut necesare pentru depăşirea situaţiei deplorabile în care ne aflăm la momentul de faţă. Atunci când nu ne mai putem aştepta ca garantul propriilor noastre drepturi să funcţioneze corect şi eficient, o schimbare a mentalităţii comunităţii din care facem parte este planul B care trebuie pus în funcţiune. Prostia omului alb este un mic pas al aplicării acestui plan.
Autor : Michael Moore
Rating: 
Titlu complet: Prostia omului alb …şi alte scuze penibile pentru starea naţiunii !
Editura : Idea Design & Print
Traducător: Alex Moldovan
Anul apariţiei: 2005
302 pagini
ISBN:973-7913-40-X
Scrisă de Cristian Hainic
Related posts:
