Psihologia kitsch-ului (I)

Abraham Moles – Psihologia kitsch-ului |

„O fărâmă de bun-gust în plină lipsă de gust, artă în urâciune, o rămurică de vâsc agăţată de lampa dintr-o sală de aşteptare, … acesta este kitsch-ul, viciu ascuns, viciu călduţ şi dulceag, dar cine poate trăi fără vicii?“ (Abraham Moles)

„Kitsch“ este un cuvânt atât de folosit astăzi, aplicat atâtor obiecte, situaţii, producţii culturale – ba chiar şi oamenilor, stilurilor sau comunităţilor –, încât cu greu îi mai putem desluşi esenţa. Deşi este un substantiv, conotaţiile sale peiorative îi dau mai mult putere adjectivală sau adverbială. Astfel se explică tendinţa în limba română de a folosi termeni derivaţi precum „a kitschiza“ sau oribilul (din punct de vedere fonetic şi ortografic) „kitschos“. După cum aminteşte Moles, „kitsch-ul este mai degrabă modul decât moda, reprezintă mai mult o direcţie decât un scop”, dezvăluie o anumită înţelegere asupra artei şi rolului ei.

Departe de a avea un caracter precis şi explicit, kitsch-ul este un fenomen conotativ, intuitiv şi subtil: un verdict, o judecată de valoare indicând tocmai lipsa valorii şi a autenticităţii, „o injurie artistică, dar de care toată lumea se molipseşte: atât artistul care cedează gustului public, cât şi spectatorul”. Kitsch-ul este legat de artă. Abraham Moles consideră că termenul a apărut în a doua parte a secolului al XIX-lea, în Munchen, fiind utilizat de pictori şi comercianţi pentru a desemna imitaţiile, creaţiile ieftine, de prost-gust. Cel mai probabil, cuvântul provine de la „kitschen“ („a face ceva de mântuială“, „a transforma mobilă veche“) şi „verkitschen“ („a degrada“, „a măslui“, „a poci“). Aşadar, de la început, kitsch-ul este definit în opoziţie cu arta înaltă, a elitelor, semnificând degradare, imitaţie, spoială, falsificare, o deturnare a valorilor artistice de la categoriile sale tradiţionale (autenticitate, urmărirea idealului estetic de frumos, cunoaştere artistică) spre pseudocategorii: conformism estetic, adaptare la gusturile publicului, emoţie rapidă. „O artă pe măsura omului“, accesibilă tuturor, acaparând în secolul XX tot mai multe domenii, îndată ce omul a devenit măsura tuturor lucrurilor.

La sfârşitul anilor ‘70, teoreticianul francez Abraham Moles întoarce fenomenul pe toate feţele sale: estetică, socio-economică, istorică şi psihologică. Criticul literar Matei Călinescu surprinde chiar şi o latura etică a kitsch-ului. Din punct de vedere istoric, scrie Moles, „kitsch-ul este legat de accesul la bunăstare, afirmându-se cu tărie în cursul evoluţiei civilizaţiei burgheze, când aceasta ajunge la abundenţă, la un exces de mijloace în raport cu necesităţile, deci la o gratuitate (limitată)…, când burghezia îşi impune normele ei producţiei artistice“. Odată cu declinul aristocraţiei şi fărâmiţarea marilor proprietăţi, noua clasă socială, burghezia, a început să aspire nu doar la bogăţie, cât şi la frumos. Dar, lipsiţi de educaţia estetică a aristocraţilor, aplicând criterii arbitrare producţiilor artistice, comportamentul lor a dus la apariţia unei arte destinate exclusiv consumului ostentativ. La sfârşitul secolului al XIX-lea, comercianţii nu îndrăzneau să expună operele impresioniştilor sau ale lui Van Gogh deoarece depăşeau canoanele burgheze.

Perioada clasică a kitsch-ului, cum o numeşte Moles, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, este în strânsă legătură cu o anumită „artă de a trăi“, cu un rafinament al obiectelor (cleştii pentru zahăr, linguriţa pentru cafea) şi o aglomerare a spaţiilor cu diverse stiluri şi obiecte (tablouri, bibelouri, porţelanuri, suveniruri etc.). Stilul acesta de viaţă a primit consacrare chiar de la înălţimea tronului, prin Ludovic de Bavaria, „rege al basmelor şi miracolelor“, crescut cu „suferinţe romantice, în ambianţa munţilor şi a lacurilor bavareze“, care va încerca să fie un nou Ludovic al XIV-lea, înconjurându-se cu artişti, construind castele (printre care o copie a Palatului Versailles) şi colecţionând o cantitate enormă de suveniruri, singura lui contribuţie la istoria artei de altfel. În arhitectură şi arta decorativă, kitsch-ul se manifestă printr-un „neo-ceva“, care să ofere în acelaşi timp confort şi evocare istorică.

Din punct de vedere estetic, Moles distinge câteva trăsături ale kitsch-ului.

Principiul inadecvării

se referă la faptul că „el ţinteşte întotdeauna puţin alături, obiectul fiind întotdeauna bine şi prost conceput; bine la nivelul unei realizări îngrijite şi conştiincios finisate, rău în sensul că partea de concepţie este foarte distorsionată“. Obiectele sunt supradimensionate ori miniaturizate (artizanatul destinat turiştilor sau ornamentele de Crăciun) ori deviate de la funcţia lor originală. Funcţionalitatea lor este doar un pretext, etalarea fiind scopul. Românii par a avea o apetenţă spre gigantism şi inadecvare, un exemplu recent fiind stridenta îngrămădire de fierăraie din Piaţa Unirii care în 2007 a fost prezentată drept „cel mai înalt brad de Crăciun din Europa“! Aici, putem vorbi de un eveniment-kitsch, înghesuiala de la inaugurare (în care s-au pierdut zeci de copii şi unii oameni au leşinat) fiind şi rezultatul unei isterii mediatice în care politicienii şi jurnaliştii s-au ferit de „probleme subiective“ legate de estetică, adecvare sau scop, mulţumindu-se cu o abordare spectaculară.

Principiul cumulării

se referă la tendinţa de a îngrămădi cât mai multe obiecte în acelaşi spaţiu sau cât mai multe stiluri în acelaşi obiect sau producţie artistică. Pe urmele lui Nietzsche, Moles îl dă ca exemplu pe Richard Wagner, care „înghesuie poezia peste muzică, teatrul peste poezie şi baletul peste dramă“. Noi ne putem gândi la unele „proiecte culturale“ de astăzi, care împletesc stilurile muzicale şi de dans cu scenete inspirate din istoria şi obiceiurile unei colectivităţi – bineînţeles, totul într-un aranjament modern, antrenan şi atrăgător. Este cazul unor Bregovic sau Damian Drăghici ori al show-urilor cu specific irlandez.

Principiul perceperii sinestezice

se leagă de cel al cumulării, referindu-se la tendinţa de a asalta cât mai multe canale senzoriale simultan. Se observă la unele obiecte (cărţi parfumate, ceasuri cu clopoţei), în malluri, unde „flirtăm cu obiectele“ (Baudrillard), stimulaţi la nivel vizual, auditiv şi olfactiv, sau în idealul unei „arte totale“, care astăzi ia forma tehnologiilor 3 sau 4D, unde spectatorul aproape „atinge“ spectacolul.

Confortul

este în acelaşi timp principiu şi valoare, iar

mediocritatea

este un aspect fundamental, kitsch-ul fiind conceput ca o artă acceptabilă pentru mase. Deşi uneori mimează avangarda şi cunoaşterea, el rămâne la mijlocul drumului: „kitsch-ul reprezintă recuperarea talentului artizanal şi a artei subversive în limitele unei intimităţi plăcute, a confortului vieţii cotidiene, el înseamnă marea victorie a talentului asupra geniului (Morin)“.

Hedonismul

este valoarea supremă în kitsch, lucru vizibil şi în simbolul acestei perioade clasice, „marele magazin“ (opus prăvăliilor tradiţionale, mici, înguste, fără preţuri afişate), care impune consumului o democraţie tipic burgheză: „Există în acest sistem ceva ameţitor, care-ţi trezeşte o dorinţă irezistibilă să intri în templu, care te face să acţionezi nu cu mintea ci din impuls, nu din nevoie ci din dorinţă, nu din calcul ci dintr-o pornire generoasă, înlocuind semantica prin estetic şi conţinutul prin valori“. Actul de a cumpăra devine, aşadar, impulsiv, iraţional, feminin, cum ar spune Le Bon (iar acum înţelegem de ce femeile se dau în vânt după cumpărături).

Dar cea mai gravă „mutaţie“ pe care o realizează kitsch-ul este înlocuirea valorii de cunoaştere şi a idealului estetic de „frumos“ cu acela de „plăcere“, de „atractivitate“. Artă devine ceea ce emoţionează, stârneşte simţurile, înduioşează. Feelingul contează!

Kitsch-ul nu se reduce la vulgaritate, stereotipuri şi sentimentalism, deşi se asociază cu ele. Dimpotrivă, simulând eleganţa, rafinamentul, kitsch-ul este un adversar al simplităţii şi trivialităţii. În „Dansez pentru tine“, de exemplu, obscenitatea apare întotdeauna ca un accident fericit într-un joc de scenă elaborat: nurii ies la iveală printre picăturile de apă care evocă un dans în ploaie, iar chiloţeii se ivesc în urma unor mişcări riscante – ocazie cu care observăm că nu sunt nici „gogoşari“, nici A.Z.P.-uri. Emisiunea aceasta poate fi un exemplu pedagogic de kitsch, prin aglomerarea stridentă a diferitelor stiluri de muzică şi dans, prin fantezia cu care se simulează obiectivitatea şi profesionalismul, prin potopul de culori, lacrimi şi emoţii, sub forma unui spectacol total, cu o aparenţă caritabilă, dar în spatele căruia se disting atât de evident logourile, însemnele artei de a vinde.

(Va urma)

Scrisă de Florentin Cristian

Autor: Abraham Moles
Titlu complet: Psihologia kitsch-ului. Arta fericirii
Rating:
Traducător: Marina Rădulescu
Editura: Meridiane
Anul publicării: 1976
Anul apariţiei ediției românești: 1980
243 pagini

Related posts:

1. Beție și kitsch