Psihologia kitsch-ului (II)
Abraham Moles – Psihologia kitsch-ului |
Omul-kitsch
Astăzi, există tendinţa de a vedea în toate un kitsch, chiar şi în noi. Totuşi, cum aminteşte Matei Călinescu în „Cinci feţe ale modernităţii“, nu putem vorbi de kitsch dincolo de latura estetică a lucrurilor: termenul „se poate aplica în sens peiorativ arhitecturii, peisagisticii, decoraţiilor interioare, mobilierului, picturii şi sculpturii, cinematografiei şi programelor tv, muzicii, literaturii şi, virtual, oricărui lucru supus judecăţii de gust“. Aşadar, de la Zaraza graseiată a lui Cristian Vasile şi proiectul cultural-propagandistic al Cenaclului Flacăra, de la „feng-shui de birou“, Dan Brown, gheişe şi „generaţii de telefoane“ până la omul-kitsch, e cale lungă de străbătut. În 1840, Alexis de Tocqueville oferă în „Despre democraţie în America“ (citat de Matei Călinescu) poate cea mai bună caracterizare a aşteptărilor estetice ale omului-kitsch: „Cum timpul pe care îl pot dedica literelor este foarte scurt, ei caută să îl utilizeze cât mai bine. Preferă cărţi uşor de procurat, care pot fi citite rapid şi nu cer investigaţii savante pentru a putea fi înţelese. Vor frumuseţi care se oferă de-a gata şi de care se pot bucura uşor; mai presus de toate, trebuie să li se ofere ceva neaşteptat şi nou. Familiarizaţi cu lupta, cu obstacolele şi cu monotonia vieţii, se aşteaptă la emoţii rapide, la pasaje senzaţionale. Autorii vor căuta repeziciunea expunerii, decât perfecţiunea detaliului. Scopul lor va fi să uimească decât să placă, să stârnească pasiunile decât să încânte gustul“.
Spre deosebire de aristocraţie, care vede în artă „lucrul cel mai fermecător din viaţa lor“, democraţia asociază arta cu timpul liber şi cu recreaţia trecătoare. Abraham Moles constată că omul-kitsch aglomerează obiectele de artă într-o succesiune de „trofee“, semn al unei gândiri artistice atomizate, stimulate de piaţă, care „nu cunoaşte altă coerenţă decât cea a sedimentului sau a grămezii, a succesiunii tentaţiilor, decât a unui proiect de ansamblu“. Tendinţa este ilustrată la noi de colecţia de cărţi „Adevărul“ („opere esenţiale pe care trebuie să le ai!“), care îi amestecă de-a valma pe Sven Hassel şi Pavel Coruţ cu Bulgakov şi Dostoievski. Astăzi, percepţia despre artă s-a deformat într-atât, încât unii nici nu o mai evaluează în termeni estetici, ci dintr-o perspectivă utilitaristă, socială sau a mijloacelor de exprimare folosite. Actul artistic este adesea confundat cu „ciudăţenia“ sau extravaganţa. Coelho e un scriitor „optimist“, iar „Moartea la Veneţia“, dacă nu ştiaţi, este o „carte-gay“!
Spaţii ale kitsch-ului
Omul-kitsch al vremurilor noastre este şi un reflex al extinderii fenomenului la tot mai multe domenii. Odată cu apariţia funcţionalismului ca reacţie împotriva decorativismului, kitsch-ul clasic intră în criză. Cum funcţionalismul este în sine ascetic, el va intra în conflict cu societatea de consum care se contura. Totul se va rezolva prin ceea ce Abraham Moles numeşte „neokitsch“, specific societăţii de consum, care păstrază tendinţele de inadecvare, aglomerare şi confort ale kitsch-ului clasic. Dacă kitsch-ul burghez recupera trecutul în „cheie“ modernă, neokitsch-ul este orientat spre viitor, inoculând o etică a înnoirii, a progresului tehnic şi a consumului ca datorie. Dacă suvenirurile din epoca burgheză erau făcute pentru eternitate, neokitsch-ul instituie o perisabilitate a bunurilor, un termen de garanţie şi o uzură morală. Suntem, aşadar, în inima societăţii de consum. Neokitsh-ul este ilustrat de industria telefoanelor mobile, obiecte mereu schimbătoare deşi îndeplinesc aceeaşi funcţie de bază, împodobite succesiv cu noi aplicaţii, dar veşnic ameninţate de alte „generaţii“.
Publicitatea este motorul societăţii de consum, o industrie care creează nevoi false şi induce principiul unui consum ca datorie. În primul eseu critic asupra acestui domeniu, „Fericirea ca obligaţie“ (1981), Francois Brune vorbeşte despre „dresajul publicitar“ obţinut prin metafore, hiperbole şi alte inadecvări vizuale şi retorice („Sfinxul veghează la producerea berii Bucegi!“). Acesta duce la infantilizarea, normalizarea, condiţionarea, frustrarea şi alienarea publicului, dar şi la erotizarea experienţelor sau reducerea nevoilor la obiecte. La baza reclamelor găsim toate principiile şi valorile kitsch-ului: inadecvare, aglomerare, confort, asaltarea cât mai multor canale senzoriale sau mediocritatea indusă de uniformizare. Ca şi kitsch-ul, publicitatea realizează o mutaţie hedonistă: căutarea obsedantă a plăcerii tinde s-o limiteze la formele ei senzoriale şi la un consum urgent.
Jurnalistul spaniol Ignacio Ramonet, directorul publicaţiei „Le Monde Diplomatique“, consideră în „Tirania comunicării“ (1999) că avansul înregistrat în tehnologia comunicării şi extinderea Internetului au făcut ca lumea să semene tot mai mult cu un kitsch planetar: „sfera comunicării a absorbit informaţia şi cultura, dând naştere unei singure şi aceleiaşi sfere globale şi universale: world culture, de inspiraţie americană, un fel de comunicultură de masă planetară, pentru că informaţia, ca şi cultura, nu rezistă unei asemenea vulgarizări“. Cultură mediatică nu se mai mulţumeşte să ne umple timpul liber, fiind şi sursă de identificare cu anumite stiluri, obiecte şi vedete. Analizând videoclipurile Madonnei, teoreticianul Douglas Kellner constată în lucrarea sa „Cultura media“ că tautologia Eu=Eu este depăşită. Astăzi nu mai este suficient să fii, trebuie să-ţi construieşti o imagine, un stil. Aici, poate, se exprimă cel mai bine omul-kitsch, în estetica stilurilor: „construcţia identităţii unui individ începe cu vestimentaţia, cu . (…) Această conexiune între imagine, modă şi identitate sugerează şi faptul că identitatea individului este ancorată în aspectul său fizic şi vestimentar. Însă moda nu ajunge: individul trebuie să pozeze, să-şi compună o atitudine, să se poarte într-un anume fel“.
Totuşi, cultura media nu trebuie asociată automat kitsch-ului, deşi este locul unde se simte cel mai bine. Există o diferenţă între, să spunem, pletele şi „siropul“ celor de la The Beatles (un scriitor şi jurnalist ieşean a fost concediat de un cotidian central fiindcă a atentat la acest kitsch sacralizat) şi poezia sau revolta unor formaţii ca The Doors şi Nirvana. Cultura mediatică are, însă, o remarcabilă capacitate de a asimila chiar şi curentele care i se opun, transformând şi strigătul de revoltă („rebell yell“) în kitsch.
Mass-media este un alt domeniu contaminat. Jurnalismul de spectacol şi marketizarea presei transformă informaţia în publicitate şi evenimentul obiectiv în spectacol. Asemenea asocierii mecanice între frumos şi plăcut, Ignacio Ramonet vorbeşte despre un „adevăr mediatic“ prin care deducem adevărul unui eveniment din emoţia pe care ne-o induce spectacolul: „dacă lacrimile sunt adevărate, evenimentul care le stă la origine este şi el adevărat, iar tulburarea care creează emoţia este la fel de incontrolabilă ca emoţia însăşi“. Prezentarea ştirilor într-o manieră spectaculară, alertă şi emoţională, ar fi fost de neconceput acum câţiva ani, când obiectivitatea era un principiu jurnalistic. Marketizarea presei scrise se manifestă prin reclame tot mai multe, articole cât mai simple şi asocierea ziarelor cu diferite produse culturale. „Adevărul“, de pildă, a ajuns un cotidian „family“, simpatic şi uşurel, care ne oferă atlase şi CD-uri cu desene pentru copii, şi muzică simfonică sau cărţi pentru cei mari.
Caracterul contagios al emoţiilor este speculat şi de unele filme-kitsch. De acastă dată, mutaţia se produce la nivel etic: lacrimile spală păcatele. În „Frumoasa veneţiană“ sau „Memoriile unei gheişe“, emoţia îmbrăţişării din final face trecutul de curtezană minor, accidental, irelevant pentru viitor. (Şi să nu credeţi că o curtezană este o prostituată; ea este o tânără frumoasă, educată şi distinsă care îşi sacrifică dragostea şi tinereţea pentru a oferi plăcere bărbaţilor!)
Politica este ultima redută cucerită de spectacol. Iar acolo unde acesta se insinuează, apare şi kitsch-ul, sub forma emoţiilor, lacrimilor, desfăşurărilor mediatice. Astăzi se vorbeşte de „campanii de imagine“, iar confruntările au loc mai mult la nivel declarativ, decât al competenţelor. La noi, fenomenul a devenit o patologie, implicând statul, canale media şi chiar servicii secrete, de la care se scurg (accidental, fireşte) informaţii compromiţătoare. Curios e că aceste informaţii se scurg cam spre aceleaşi cotidiene („România liberă“, „Curentul“), care par a avea un abonament la documentele serviciilor secrete.
Transformarea campaniilor electorale în show mediatic a dus la apariţia unor lideri ca Sarkozy şi Obama, carismatici şi stilizaţi, dar fără experienţă politică. Politica devenită spectacol are însă efecte mult mai profunde. Politicianul francez Roger-Gérard Schwartzenberg scrie în cartea sa „Statul-spectacol“ (1977) despre apariţia unei „culturi de spectacol“ care se bazează pe pasivitatea cetăţenilor, o cultură care „nu este altceva decât simulare, artificiu, parodie, un simulacru al culturii de participare. Individul se crede liber, activ, influent. Se crede un actor al sistemului politic, când în realitate nu este decât un spectator… În acest fel, cultura de spectacol înlocuieşte în mod insidios cultura de participare, iar spectacolul politic înlocuieşte democraţia“.
Extinderea kitsch-ului la toate nivelele, cultural, politic, mediatic, dar şi psihologic, poate crea impresia că el este responsabil de toate relele şi neîmplinirile din societatea de astăzi. Dar, aşa cum nu mâncarea în sine ci excesele noastre sunt vinovate pentru faptul că ne îngrăşăm, la fel şi noi purtăm adevărata responsabilitate a contaminării cu kitsch. Spre deosebire de Matei Călinescu sau de Hermenn Istvan, Abraham Moles surprinde foarte bine latura umană, chiar inocentă a kitsch-ului. Ce poate fi mai înduioşător decât o pereche de pantalonaşi roz, pufoşi, împodobiţi cu iepuraşi drăgălaşi, dăruiţi unei mămici? Sau imaginea darurilor sub bradul de Crăciun? La origine, kitsch-ul este „reţeta“ unei fericiri simple, cotidiene, prin care ne alungăm grijile sau dăruim bucurie: „o artă care înfrumuseţează viaţa cu o serie de ritualuri ornamentale, decorând-o şi oferindu-i delicioasa complicare a unui joc elaborat, marcă a civilizaţiilor avansate“.
Scrisă de Florentin Cristian
Autor: Abraham Moles
Titlu complet: Psihologia kitsch-ului. Arta fericirii
Rating: 
Traducător: Marina Rădulescu
Editura: Meridiane
Anul publicării: 1976
Anul apariţiei ediției românești: 1980
243 pagini
Related posts:
