Psihologie socială şi sociopsihologie

Petru Iluţ – Psihologie socială şi sociopsihologie

În controversa legată de găsirea unei terminologii cât mai adecvate pentru această ramură a ştiinţelor socio-umane, profesorul Petru Iluţ optează pentru termenul de sociopsihologie (denumire atribuită de el psihologiei sociale a sociologilor), considerat de autor mai mult decât psihologia socială a psihologilor şi chiar decât psihosociologia, însă pe parcursul lucrării termenii de psihologie socială, psihosociologie şi sociopsihologie sunt folosiţi interşanjabil, atunci când nu este dezbătută însăşi validitatea denominărilor diverselor ramuri ştiinţifice. Din raţiuni evidente, terminologia folosită aici va fi în concordaţă cu opţiunile autorului cărţii.

Lucrarea este una relativ de amploare şi abordează detaliat o paletă bogată de teme, de la teorie şi metodă în psihologia socială la modul de aplicare a teoriilor, cogniţie socială, iluziile ca fenomen psihosocial (în particular cazul iluziei localismului), temele prieteniei, dragostei şi căsătoriei, problematica gender, sinele şi ipostazele sale, percepţia socială (cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celorlalţi), modelele şi mecanismele relaţiei valori-atitudini-comportament, deciziile şi performanţa în grupuri, dimensiunile sociopsihologice ale comportamentului colectiv, precum şi sociopsihologia capitalului social şi a emoţiilor. Una dintre calităţile abordării este nu doar abundenţa detaliului, cât mai ales expunerea lui în context, problematizarea acestuia în aşa fel încât cititorului îi este deschisă o perspectivă integratoare asupra fenomenului prezentat, indiferent dacă acest context menţionat este legat de viziunea diferitelor şcoli asupra subiectului sau de referenţialul ontic implicat.

Începutul lucrării constituie o privire critică întoarsă spre sine a domeniului ştiinţific, care trece în revistă şi punctele de lumină sporită ale sociopsihologiei, precum şi pe cele unde se mai poate – şi trebuie – să se lucreze. Consideraţiile exprimate merg departe urmărind detaliul, însă sunt în expresia lor abstractă valabile pentru o porţiune mai largă a ştiinţelor socio-umane în contextul dezvoltării lor postmoderne. Prezentul s-a arătat până acum de natură să genereze numeroase confuzii şi paradoxuri în ceea ce ţine de cunoaşterea umană în general, iar o reevaluare cât mai onestă şi lucidă a scopurilor, caracteristicilor şi capacităţilor fiecărui univers intelectual aspirant la statutul de domeniu ştiinţific s-ar putea dovedi obligatorie pentru supravieţuirea lui dincolo de arhive. În acest context complicat şi provocator, lucrarea de sociopsihologie funcţionează nu doar ca un manual, ci şi ca un ghid.

Profesorul Iluţ costată că, deşi ştiinţele socio-umane sunt mai apropiate decât cele ale naturii, ca poziţie epistemologică, de filosofie, totuşi acestea s-au îndepărtat de ea mai ales în ceea ce ţine de exprimarea adevărurilor pe care reuşesc să le extragă. Pe de o parte această îndepărtare este păguboasă pentru complexitatea substanţei discursului ştiinţific, însă pe de altă parte, în ceea ce ţine de unii autori – mai ales în peisajul cultural românesc – îndepărtarea nu s-a produs într-o măsură suficientă pentru ca abordarea să se califice în rândul celor ale ştiinţei (discurs numit de autor „paradigma lirico-speculativă”, p 24).

Un punct asupra căruia Petru Iluţ insistă ca reper de plecare spre mai bine este conştientizarea şi admiterea convergenţelor cu alte câmpuri. Prin admiterea teoriilor din alte domenii care spun acelaşi lucru cu paradigma în care ne situăm, care se raportează la acelaşi referenţial ontic, se câştigă atât în ceea ce ţine de onestitatea intelectuală, cât şi ca fluidizare a punctelor de articulare cu teoriile vecine (p 27-28).

Alte probleme discutate, privind orientarea ştiinţelor socio-umane spre mai bine, sunt cea a proliferării formelor lingvistice diferite pentru acelaşi conţinut ideatic, preluarea aproape necritică a teoriilor venite din spaţiul intelectual străin, traducerea termenilor specifici (optimizabilă prin utilizarea principiului aproximărilor succesive, p 31) etc.

În ceea ce priveşte definirea domeniului explorat, autorul face o observaţie interesantă: cele mai multe definiţii ale psihologiei sociale includ nu doar ce este aceasta, ci şi ce ar fi dezirabil ca ea să fie sau ce intenţionează să devină. Eroarea cu mare potenţial generator de confuzii remarcată de Petru Iluţ corespunde parţial celei acuzate de Max Weber ca stând la baza multor fanatisme, anume identificarea unui ideal-tip instrumental (abstracţiune construită strict în scopuri metodologice) cu idealul valoric şi, prin urmare, cu un imperativ practic. Alte impedimente pentru dezvoltarea domeniului sunt, conform autorului, legate mai mult de caracterul uman al cercetătorilor decât de natura obiectului cercetat. Un exemplu ar fi şovinismul disciplinar (p 32) sau paradoxul distanţei aplicat la resorturile vieţii academice (cu cât doi indivizi sunt mai apropiaţi instituţional sau ca domeniu de studiu cu atât ei se vor dovedi mai reticenţi în a-şi recunoaşte reciproc competenţa, p 29), acestea fiind, desigur valabile pentru cercetare şi ştiinţă în general şi nu doar pentru sociopsihologie.

Un deziderat pe care autorul pune accentul este transdiciplinaritatea (dincolo de compararea rezultatelor şi de onestitatea de a admite similarităţile de abordare şi de conluzie cu alte ramuri sau ştiinţe), care de multe ori, deşi viguros afirmată, funcţionează în practică mai mult drept interdisciplinaritate (valabil, de altfel, şi pentru multiculturalism). Parafrazându-l pe Malraux, Petru Iluţ afirmă că secolul la începutul căruia ne aflăm va fi unul transdisciplinar (p 31). Opinia expimată de profesor şi invitaţia implicită nu pot decât să aducă un plus de calitate explorărilor ulterioare, indiferent de domeniul-cadru din care acestea vor porni. Folosind chiar cuvintele sale, una din virtuţile sociopsihologiei este deschiderea spre acest gen de colaborare cu alte domenii şi ramuri: „Şovinismul este dezastruos şi în perimetrul cunoaşterii ştiinţifice. Iar vocaţia psihosociologiei este reprezentată prin excelenţă de integrativitatea, însumarea şi străduinţa de a articula cât mai eficient date concrete, concepte şi teorii pertinente din disciplinele multiple.” (p 552).

Încă de la primele capitole, lucrarea profesorului Petru Iluţ se remarcă prin dedicarea cu care urmăreşte detaliul, prin caracterul complet şi totodată structurat al informaţiilor prezentate. Expunerea cuprinde şi repere de istorie a domeniului, dar şi cele mai noi tendinţe (cu legăturile de rigoare punctate între cele două calupuri temporale din dezvoltarea câmpului); şi o explicitare a ţintelor propuse de sociopsihologie, dar şi o descriere a măsurii în care acestea sunt atinse în prezent; arată şi ce este aceasta, dar nu refuză nici un excurs normativ despre ce ar trebui să fie (separând riguros, desigur, cele două arii ale discursului); învaţă cititorii să evalueze corect validitatea logică şi practică a unei afirmaţii ştiinţifice, dar şi să o privească în contextul şcolii de gândire în cadrul căreia a fost emisă; face o trecere în revistă a principalelor teorii ale sociopsihologiei, dar explică şi ce înseamnă o teorie, cum trebuie ea să arate şi să funcţioneze în mod logic. În cuvintele autorului, „Dinamica oricărei discipline ştiinţifice, cu atât mai mult a uneia ce acoperă realităţi de mare subtilitate şi fluiditate cum e psihologia socială, are la bază principiul confruntării şi ajustării continue a elementelor triadei teorie-metodă fapte” (pag 71). Prin acest gen de caracteristici, lucrarea iese parţial din matca de manual de sociopsihologie şi capătă atribute de compendiu de epistemologie.

Unul dintre accentele personale puse de autor în ceea ce ţine de dezideratele stilului ştiinţific şi cele legate de subiectele abordate de sociopsihologie este cerinţa, exprimată în mod repetat pe parcursul lucrării, pentru non-trivialitate. Chiar dacă psihologia socială se ocupă în bună măsură de teme ale cunoaşterii comune, ridicarea enunţurilor de bun simţ la rangul de teorie este, în viziunea autorului, un lucru incorect şi neproductiv. Pentru a asigura valoarea unei cercetări, conceptul de ipoteză trebuie să pretindă un grad mai mare de exactitate şi desprinderea din banal (p 109). Autorul arată că procesul de elaborare a unor producţii ştiinţifice este vulnerabil şi erorilor întâlnite în cadrul cogniţiei sociale cotidiene (sau cunoaşterii comune), precum distorsiunile de confirmare, corelarea iluzorie sau scurtătura mentală (p 164), însă riscul este totuşi micşorat de caracterul avizat al cercetătorului asupra acestor aspecte.

Lucrarea de sociopsihologie a profesorului Iluţ se remarcă şi prin îmbinarea articulată a descrierilor şi explicaţiilor funcţionaliste cu cele structurale. De exemplu, este expusă atât perspectiva neuropsihologică asupra raportului cauzal emoţii-raţiune, care arată cum structura emotivă a creierului a precedat-o pe cea cognitivă şi cum cele două componente se declanşează reciproc şi se determină în calitate de conţinut specific (p 183), dar şi concepţia autorului despre sistemul de credinţe al unei societăţi, compus din reprezentări sociale, ideologie şi ştiinţă, precum şi raporturile dintre cele trei componente (p 199-201). Referitor la relaţia dintre ideologie şi ştiinţă, autorul arată că şi ştiinţa poate face obiectul psihologiei sociale prin cercetarea nuanţată a modului în care se ajunge la anumite adevăruri şi modul în care acestea sunt apoi diseminate şi folosite. Analiza sociopsihologică a ştiinţei trebuie totuşi să nu cadă în relativismul epistemologic radical, ci abordarea este mai roditoare atunci când se realizează de pe poziţia unui relativism temperat (tratarea activităţii ştiinţifice ca pe una dintre celelalte activităţi umane determinate psihosocial, p 201), mai arată autorul.

De altfel, sociopsihologia este una dintre puţinele ştiinţe (restul fiind încadrabile în aceeaşi arie socio-umană) care poate efectua această privire întoarsă spre sine însăşi ca obiect de studiu. Abordarea nu poate fi decât una fructuoasă, care să dea domeniului, printr-o perspectivă de auto-analiză onestă, măsura propriilor potenţialităţi şi limite. De aceea, invitaţia implicită şi impersonală a autorului către autocunoaştere este încă o cale de reducere a vulnerabilităţilor cognitive ale domeniului şi, prin urmare, de autoperfecţionare.

Ca material pe baza căruia sunt elaborate noi ipoteze şi nuanţări, sunt folosite şi raportările la cercetări realizate de alţi autori, dar şi cercetări proprii, din care multe realizate cu ajutorul studenţilor profesorului Petru Iluţ, de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Referinţele la astfel de rezultate proprii pot fi întâlnite în aproape fiecare capitol al cărţii. Maniera interactivă în care informaţiile adunate în lucrare sunt predate şi testate nu face decât să aducă un plus de acurateţe corpusului teoretic. Rezultatele obţinute prin aplicarea de interviuri şi chestionare studenţilor clujeni sunt completate sau coroborate cu rezultatele obţinute în urma unor teste similare realizate cu studenţii bucureşteni, întreprinse de profesorul Septimiu Chelcea (de exemplu p. 385), dar şi cu studenţi străini (de exemplu americani, dacă literatura de referinţă pe acea problemă este americană).

Cu toată rigoarea ştiinţifică cerută de o operă de amploare, autorul reuşeşte să insereze pe parcursul lucrării şi observaţii de o mare sensibilitate umană, apropiată de cea artistică. Un exemplu potrivit ar fi discuţia pe marginea semnificaţiei iluziilor la nivelul emoţiilor, când se pomeneşte şi credinţa din copilărie a profesorului Iluţ că nucul din grădină nu e doar cel mai mare din sat, ci şi cel mai mare din lume, cu menţiunea că evidenţa raţională însuşită la maturitate nu a estompat cu nimic însemnătatea emoţională a imaginii acelui nuc. „Caracteristicile mediului natural al copilăriei pătrund şi se instalează în senzaţiile, mintea şi sufletul nostru cu atâta forţă, încât devin elemente constitutive ale fiinţei şi, ca atare, le purtăm în noi toată viaţa. De aceea, locurile natale te cheamă întotdeauna înapoi, aproape irezistibil.” (p 231). O altă remarcă din aceeaşi arie de fineţe şi sensibilitate ce frizează artisticul este „Fără o cotă însemnată de iluzionare ar fi greu, dacă nu chiar imposibil, să supravieţuim întâlnirii cu dificultăţile şi mizeriile existenţei.” (p 228). Valoarea de adevăr ştiinţific a afirmaţiilor autorului nu le ia din valoarea estetică, aşa cum se întâmplă în general cu stilul ştiinţific, cunoscut pentru predispoziţiile sale spre ariditate.

Autor: Petru Iluţ
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
632 pagini
ISBN: 978-973-46-1486-8

Scrisă de Miriam Cihodariu

Related posts:

1. Cu politica la psihiatru – PSIHOLOGIE POLITICĂ