Teoria râsului
Henri Bergson – Teoria râsului|
Lecturi uşoare, de weekend. „Râsul” lui Bergson apare în 1900 cu un ton de descoperire geografică exotică, la care cititorul ne-psiholog ori ne-estetician al vremii aderă brusc şi, ironia sorţii, oarecum maşinal. În 1920, lucrarea lui Bergson ajungea la a 19-a ediţie. Spun „ironia sorţii” pentru că dezvelirea principală, venită cumva ca o reacţie la estetica germană de secol XVIII, a fost următoarea (citez dintr-o traducere dubioasă, cu pasaje lipsă şi titlu inexplicabil – Teoria râsului): Ceea ce este rizibil este o rigiditate de ordin mecanic, acolo unde am vrea să găsim supleţea atentă şi flexibilitatea vie a unei persoane. Epifania este apoi reorchestrată pe tot parcursul cărţii, cu exemple atent selecţionate numai din plante naturale, i.e. care verifică teoria respectivă. Un om alunecă pe o banană? Trebuia s-o ocolească, să-şi folosească acea souplesse vivante, ergo: hahaha. Caricaturi şi jocuri cu măşti? Trăsături accentuate, şi „înţepenite”, ergo: hahaha. Tot „comicul de caractaer” – pentru a cita iubitele manuale de română – este o „înţepenire a ideilor” celui avar, celui ipohondru, celui politruc. Orice formă de imitare, câtă vreme aduce la suprafaţă rigidităţile celui imitat, este comică.
Bun, ce facem acum pentru următoarele 4000 de semne? Simt că am epuizat „teoria râsului” (Bergson spune explicit faptul că râsul nu poate căpăta o „teorie”, ci ce încearcă este un soi de îndrumar practic). Haideţi să încercăm s-o demontăm.
De la bun început, Bergson aşează tacticos „ipotezele de lucru”. Prima ipoteză: nu există comic în afara a ceea ce este uman. Dacă râdem de un câine care face giumbuşlucuri, râdem pentru că ne produce imaginea unui individ, întruchipează – cum ar veni – o rigiditate umanoidă. A doua premisă: comicul ţine de zona intelectului; comicul, spune el, necesită o „anestezie temporară a inimii” (une anesthésie momentanée du coeur), o detaşare a celui care râde fiindcă, vezi bine, adrisantul e inteligenţa pură (il s’adresse à l’intelligence pure). Perfect, a treia premisă: nu vom gusta comicul dacă ne simţim izolaţi, comicul „are nevoie de un ecou”, este „ o specie de gest social” care sancţionează rigiditatea. Să observăm în treacăt că, în timp ce prima premisă se referă la stimulul comic, a doua premisă se referă la perceperea (şi, mai ales, priceperea) stimulului comic, iar a treia premisă se referă la reacţia la stimul – adică râsul. Dar n-o să ne împiedice pe noi asemenea detalii. Trecem mai departe.
Ideea lui Bergson este cu siguranţă originală; o încercare de a găsi un principiu general (un soi de apriorism al comicului) plecând de la o serie de evenimente particulare, de observaţii de natură empirică, şi care – cel puţin în lumina exemplelor aduse – stă surprinzător de bine în picioare. Văd (eu, Henri) că atunci când râde, X râde din motivul a¸ văd la fel de bine că şi Z, şi Y şi toată omenirea râde din motivul a, pe cale de consecinţă, se râde din motivul a. Perfect, în acest caz a (şi anume, rigiditatea placată pe viu) este cauza râsului.
Partea nefaultată a acestui soi de gândire ar putea fi, deloc picant, formalizată astfel: Dacă a1 a2 a3 … an sunt instanţe temporale diferite ale aceluiaşi a, suntem pe o cale destul de bună care duce spre afirmaţia: „Probabil, l-a supărat faptul am rostit cuvântul porcuşor de faţă cu el, pentru că ţin minte alte dăţi în care a reacţionat la fel, şi în plus, e un pic cam grăsuţ”.
1. Dacă a1 · b · c · … · n → X râde
2. Dacă a2 · p · q · … · n → X râde
…
3. Dacă an · b · c · … · n → X râde
…
Deci, probabil, a → X râde
Atâta doar că mult la sută din carte funcţionează invers. Postulează întâi legea, după care spune: În instanţele 1,2,3 … n s-a râs. („Un om aleargă pe stradă, se împiedică şi cade: trecătorii râd”, oratorul care face mai-ştiu-eu ce gesturi: „eu râd involuntar”, „când judecătorul Bird’oison intră pe scenă bâlbâindu-se”, se râde). Deci, dacă s-a râs (’X râde’) atunci „legea”. Să ne amintim: Comicul este automatismul aplicat vieţii. Dar eu, Bergson, cercetătorul, de unde ştiu că e comic? Păi pentru că „trecătorii râd” sau „s-a râs” sau „râd involuntar”. Şi-atunci, concluzia fiecărei reorchestrări este „X râde → a.” Nu vreau să zic că Bergson comite un sofism, deşi ce face seamănă teribil cu afirmarea consecventului, însă pentru a arăta că „dacă e ud pe jos, afară a plouat” (şi nu „dacă a plouat, afară e ud pe jos”) cred că unele unelte ceva mai diferite decât descrierea sunt necesare.
Dar trecem peste acest detaliu. Nu ne-om opri noi în asemenea detalii. Cred totuşi că cel mai mare defect al „teoriei” vine de altundeva. În timp ce pretinde o oarecare „probabilitate” de a fi în conformitate cu faptele, este construită în aşa fel încât nu poate fi falsificată. Bergson spune practic astfel:
Dacă ceva este comic, el este rigiditate aplicată pe viu.
Dacă s-a râs, atunci este reacţie la rigiditate.
(după care urmează o serie de ipoteze care o fac nefalsificabilă)
A. Dacă ceva este rigiditate dar nu este comic, atunci inima nu a fost „anesteziată”
B. Dacă ceva este râs, dar nu este reacţie la rigiditate, atunci este alt tip de râs decât cel pe care îl investigăm noi (vezi râsul copiilor)
C. Dacă a avut loc ceva comic, dar râsul nu a fost provocat, atunci acel comic s-a produs în absenţa „socialului”
Deci, ipoteza „(Este probabil ca) Tot râsul e (să fie) rigiditate” este empirică.
Termin aşa: „Undoubtedly the commonest error consists in believing that […] hypotheses regarding probabilities, can in their turn be only probable; or in other words, in ascribing to hypotheses of probability some degree of an alleged probability of hypotheses. They are not strictly falsifiable because they can never be logically contradicted by any basic statements […]According to my view, however, probability statements, just because they are completely undecidable, are metaphysical” (Karl Popper, The Logic of Scientific Discovery)
Şi-atunci, Metafizica Râsului?
Autor: Henri Bergson
Rating: 2/5
Editura: Institutul European
Anul apariţiei: 1992 (ed. princeps: 1900)
ISBN : 973-95671-2-6
Scrisă de Octav Popa
Related posts:
Ai recenzat Bergson, ai recenzat Popper, ai recenzat Toulmin!Bun, acum explica-mi si mie de ce nu poti privi ceea ce tu numesti “ipoteze care fac legea nefalsificabilă” drept simple “rebutals” in idiolect toulminian? Există “rebutals” aparenţi (dar de fapt imunizatori la critică) şi “rebutals” veritabili (care arată tăria relaţiei dintre temeiuri şi teză)?
Îmi vin două răspunsuri în minte:
1. Da. Primii, cei aparenți, fac clasa falsificatorilor să fie din ce în ce mai mică – și-atunci teoria respectivă, deși în principiu falsificabilă, din ce în ce mai neinteresantă ori inutilă, spunând din ce în ce mai puține despre Tanti Lume. Cei reali enunță pur și simplu una din propozițiile care ar falsifica teoria respectivă. De exemplu: 1. Toți membri de pe conștiințe.ro au carnet de partid, dar asta în secret și indiferent de ce-ar zice sau scrie, și 2. Toți membri de pe conștiințe.ro au carnet de partid, cu excepția lui Silviu, care e de neîngrădid și faze
2. Nu. Indiferent de valoarea dată de Popper argumentării, el vorbește totuși despre teorii empirice, în vreme ce Toulmin vorbește tocmai despre acele teze pentru care nu putem (dintr-un motiv sau altul) aduce contra-experimente sau contra-observații empirice.
3. Dar într-un fel ”da”, cele două noțiuni sunt apropiate, cel puțin în formă logică: rebuttal-ul lui Toulmin este într-un fel „condiția inițială” a lui Popper, în aceea că ambele sunt „singular statements” care vin să facă trecerea de la „universal statement” la „singular statement” (de la data la claim).
Salutari,
trebuia sa scriu ceva despre Bergson si ras cu ceva zile in urma si asa am dat de voi.mi-a placut site-ul vostru, articolul si, in general, modul cum sunt scrise articolele.
da, intr-adevar Bergson nu are o teorie despre ras si, in plus, modelul lui de suprapunere a mecanicului pe real/viu nu acopera toate situatiile comice. Pe langa asta pare-se ca rasul precede, ar spune evolutionistii, umorul/comicul….
dar dincolo de asta, ma gandeam la o chestie interesanta: nu radem decat daca rationalizam/intelegm inainte nepotrivirile/contradictiile care stau la baza producerii umorului. pe de alta parte, insa, o intelegere/rationalizare explicita ar duce la distrugerea comicului.
cu alte cuvinte: daca nu pricepem poanta nu radem la ea. daca o pricepem in mod explicit (prea bine ?) iar nu (mai)radem.
asta ar implica faptul ca umorul presupune existenta unui soi de mecanism inteligent inconstient….
trebuie sa existe un soi de compromis intre, sa zicem, surpriza (psihologic vorbind) si intelegere a mecanismului poantei ca sa se produca efectul comic.
Irina
Interesantă ideea, Irina. Mă rog, specialistul nostru în probleme de râs, haz și hăhăieli, dl. O.-E. Popa ne va confirma sau infirma teoriile. Eu subscriu la observația ta, doar că nu aș zice “compromis”, aș zice “echilibru”. Fiindcă echilibrul e un termen care mă duce mai degrabă la harul și darul simțului umorului și la … metafizica râsului – amendează-mă, Octav, fără de milă!
Stie cineva unde pot gasi sa cumpar cartea “Rasul” de Bergson?
Dragă Irina,
Zici: „daca nu pricepem poanta nu radem la ea. daca o pricepem in mod explicit (prea bine ?) iar nu (mai) radem”. N-aș prea fi de acord, din două motive. Întâi, râsul și receptarea comicului sunt chestiuni diferite. Râsul nu e nici necesar nici suficient pentru receptarea comicului. Pot să înțeleg perfect o glumă, dar să nu râd pentru că ieri mi-a murit pisica, așa cum pot să râd de faptul că sunt gâdilat, fără să receptez vreun comic imediat perceptibil. Apoi, în al doilea rând, „a percepe”, „a înțelege”, „a recepta” etc. ăstea au așa o istorie de certuri și ba p-a mă-tii în spate încât s-ar putea foarte bine să ai dreptate și să nu poți să te folosești de ele pentru a ne-o arăta. Asta aș zice eu.
Dragă Alina,
„Râsul” se găsește la BCU (ediția de la Humanitas), și „Teoria Râsului” se găsește la Silviu în bibliotecă pe undeva prin ultimul raft de sus.
o corecturică: raftul al treilea
Draga Octav,
Da,de acord…si eu si evolutionsitii (cel putin unii) cum ca rasul si comicul nu sunt totuna.
Dar ma refeream, mai degraba, la, sa zicem, mecanismul epistemic raspunzator de producerea starii de ras legate (ca o consecinta, o urmare) de ceva comic. Daca intelegem mecanismul poantei (e.g. “a, probabil Bula crede ca termenul ‘prealabil’ sta pentru obiectul lighean”) nu ne mai vine sa radem. Daca, pe de alta parte,nu il intelegem defel, iarasi nu radem.
E ca si cum ar fi un echilibru fin intre a fi surprins de logica interna a unei instante comice, dar a nu fi intru totul. Drept dovada ca nu prea radem a doua oara la o poanta decat daca am uitat-o.
Nu am alta metoda de validare a ceea ce spun decat observarea reactiilor celorlalti cand rad la glume si introspectia, dar cam asa par ca stau lucrurile.
Pe mine ma intereseaza posibilitatea existentei unei modalitati inconstiente de intelegere/rationare care ne ajuta sa pricepem ceva inainte de a sti in mod explicit ca am priceput.
Daca ea exista atunci trecerea de la poanta la ras cred se bazeaza pe ea.
Multumesc de raspuns !
Irina
Multumesc, Silviu !
Irina
cand constati micimea umana in integralitatea starilor ei de fire… nu-ti mai vine-n veci sa razi… comicul s-a nascut pe buda… dintr-un scremut… se stie din neurologie ca daca te scremi indeajuns dai in ras…
———
Pe mine ma intereseaza posibilitatea existentei unei modalitati inconstiente de intelegere/rationare care ne ajuta sa pricepem ceva inainte de a sti in mod explicit ca am priceput.
————
gresit… nu exista decat uitarea!
btw: uitarea-i uitare!
@Irina: Din nou. Eu, personal, eu eu deci eu, aș fi de acord cu ce zici, asta dacă am fi schimbat ideile astea la o cafea pe Calea Victoriei. La rigoare însă, cred că și dacă ai dreptate va trebui să nu folosești același „a înțelege” pentru cele două extreme de-umor-eliminatoare. Or și dacă găsești niște concepte neutre pe care să le aplici colo și colo, după capul meu părerile tale (așa cum zici, treaba ta de unde le-ai format, din experiență) sunt de fapt un claim empiric: te-ar contrazice un subiect care râde și înțelege gluma până la ultimul detaliu, și un subiect care râde (sincer) dar nu înțelege gluma deloc. Ori mie îmi pare că așa situații cu așa subiecți nu sunt greu de găsit. Dar, revin, asta nu pentru că n-ai avea o țâr de dreptate, (eu cred că ai) ci pentru că, așa formulată, ideea e ori oarecum inatacabilă (dacă nu rezolvi faza cu termenii), ori trivială (dacă te-apuci să o testezi).
Cât despre „mecanismul epistemic”, poate te-ncurajează (ori poate te refereai la) Raskin.
@daimonul_supraom: bine
1. multumesc din nou, Octav, de feed-back.
.
2. da, e greu demonstrabila ipoteza ca exista un soi de mecanism producator de rationalitate, care este inconstient (adica, mai simplu, ca gandim fara sa stim ca o facem) dar, daca exista, acest tip de mecanism poate fi raspunzator pentru producerea reactiei de ras ca consecinta a unei poante. e o ipoteza. si argumentele filosofice ar fi insuficiente, probabil o cercetare stiintifica de o oarecare natura ar fi mai relevanta in favoarea ei).
3. tu bei cafea pe Calea Victoriei !?
4. nu am inteles expresia “va trebui să nu folosești același „a înțelege” pentru cele două extreme de-umor-eliminatoare” si nici nu vad de unde trivialitatea ideii. E posibil ca filosofii sa creada ca testarea unei idei in sens experiential este triviala dar eu una nu mai cred asta
%. M-am referit, oarecum neexplicit, la autori ca Dennett sau Van Gulick dar e nerelevant, ideea era a mea.
va trebui să nu folosești același „a înțelege” pentru cele două extreme de-umor-eliminatoare. Or și dacă găsești niște concepte neutre pe care să le aplici colo și colo, după capul meu părerile tale