Războiul asiatic de treizeci de ani

Odd Arne Westad, Sophie Quinn-Judge – The Third Indochina war. Conflict between China, Vietnam and Cambodia|

Imaginile pe care le avem despre războiul din Vietnam sunt livrate de cinematografia americană. Avem în faţa ochilor derularea caleidoscopică a unui conflict asimetric pe care regizorii îl exploatează ca dramă iar analiştii îl denunţă ca greşeală. Ȋnsă mitologia hollywoodiană nu ne oferă decât mijlocul dintre două începuturi: adică al doilea război din Indochina (circa 1965-30 aprilie 1975) adică primul război din Indochina, desfăşurat în anii ‘50 şi cel de-al treilea, ocupând ultima parte a anilor ‘70 cu prelungiri până la 1989.

Cartea celor doi profesori, primul la London School of Economics iar cel de-al doilea la Temple analizează iţele celui de-al treilea episod al Războiului de 30 de ani din Indochina/Vietnam. Pentru că şi acestea este tot un început pentru alte evenimente în lanţ- o consecinţă a intervenţiei americane din anii ‘60 cu tot vârtejul de efecte colaterale. Ȋn sens restrâns scopul cărţii este frământarea relaţiilor complexe dintre China şi Vietnam, iniţial aliaţi şi în cele din urmă duelişti. Cum reducţia la doi termeni (X şi Y, bine şi rău, Vestul şi Estul) este inadecvată, ar trebui să ne gândim, pentru o mai bună înţelegere la un joc de şah jucat pe trei niveluri. Primul este nivelul marilor actori sistemici: Uniunea Sovietică, SUA şi China; al doilea, intermediar se referă la relaţiile dintre marile puteri asiatice, URSS şi China (RPC) şi periferiile lor din Asia de sud-est. Nu în ultimul rând actorii zonali au propria agendă, dincolo de ingerinţele şi pretenţiile celor mari.

Primul nivel

Este comod şi inevitabila judeca istoria modernă în funcţie de coeziunea statelor, cărămizile sistemului internaţional. Dar cauzele şi efectele brodează o ţesătură dincolo şi dincoace de graniţele legitimate de hartă. Conform lui Wallerstein şi teoriei sistemului mondial- cea mai bună unealtă explicativă- anii ‘60 se remarcă printr-un set de factori ideologici şie economici care rescriu ordinea de la Yalta printr-un veritabil efect de domino. Trăsătura lor, a anilor ‘60, fie că suntem la Washington, Bucureşti, sau Beijing este descentralizarea, indiferent că vorbim de disoluţia imperiilor coloniale, contestarea ideologiilor dominante sau pur dorinţa de a schimba profund societatea. Ȋntr-un grad mai mic, decolonizarea a afectat nu numai pe fostele imperii europene ci şi blocul comunist unde Kremlinul se vede nevoit să facă faţă unor tentaţii centrifuge cărora sucombă în varii grade mai întâi Iugoslavia, apoi China, Vietnamul plus Cambodgia, România prin politica de maverick ally a lui Ceauşescu sau Cehoslovacia în timpul înăbuşitei primăveri şaişoptiste.

Ȋnrăutăţirea relaţiilor sino-sovietice a coincis cu venirea la Casa Albă a echipei Nixon-Kissinger dornice să exploateze eventualele fracturi în blocul adversar.[pp.18-19 şi 20-22]

Bazat pe asimetria dintre puterea de la Moscova şi cea liliputană a unor ţări ca România, Ungaria, Polonia, comunismul s-a putut impune mult mai lesne în Europa de Est, în ciuda unor derapaje către autonomie. Ȋn sânul Asiei însă, unde China era un alter-gigant, subordonarea Beijingului faţă de Moscova nu putea fi atât de facilă şi presupusa pace inter-socialistă se lovea de vechile rivalităţi imperiale care „mârâiau” prin discursurile publice şi depeşele diplomatice. Tensiunea a ajuns manifestă între 2-15 martie 1969 când la graniţa sino-sovietică au avut loc ciocniri armate, una în Xingziang şi alta pe insula Zhenbao (Damanskii, în rusă), rezultate printr-o foarte clară victorie sovietică. Episodul a fost de natură să le arate chinezilor superioritatea militară sovietică precum şi nevoia de a-şi reorienta alianţele. Ȋncă din 19 februarie 1969, o întrunire între Mao şi patru dintre mareşalii acestuia analizau posibilitatea unui posibil atac din partea SUA. Conchizând că acesta este puţin probabil, decidenţii chinezii încep tatonarea terenului spre o împăciuire cu Washingtonul. Diplomaţia ping-pong-ului derulată de Kissinger prin intermediul României şi Pakistanului ca şi vizita de 7 zile în China a lui Nixon (21-28 februarie 1972) se înscriu în indexul detensionării relaţiilor dintre cele două actuale superputeri [p.44]

Nivelul doi

Nivelul numărul doi, şi anume relaţia dintre marile puteri şi periferiile sistemului internaţional sunt de natură să arate că nu numai americanii pot interpreta greşit evenimentele locale, dar sovieticii ori chinezii pot fi la fel de capabili în a vedea realitatea prin lentila deformantă a ideologiei.1 De o importanţă cardinală apar aici relaţii fluctuante dintre Partidul Comunist Chinez (PCC) şi cel vietnamez (PCV) a căror relaţia constituie firul epic al celui de-al treilea război din Indochina. Afinităţile culturale tradiţionale dintre cele două culturi şi regate îi transformau pe vietnamezi în aliaţii naturali ai chinezilor care, la rândul lor, se vedea protectorii fraţilor mezini (expresia folosită fiind de quan he dag biet, p.153). Fie că vorbim de ambiţiile Regatului de Mijloc sau de solidaritatea în familia comunistă internaţională. Dacă în anii ‘40-’50 căpeteniile comuniste vietnameze în frunte cu Ho Chi Min beneficiau de sprijinul lui maoist. Tocmai de aceea istoricilor le este cu atât mai greu să înţeleagă de ce o prietenie destul de solidă a evoluat spre un conflict deschis. Trei par să fi fost cauzele rupturii sino-vietnameze:

după 1969 permutărilor diplomatice pe tabla de şah se înmulţesc şi nu mai ţin foarte mult cont de afinitatea macro-ideologică, de solidaritatea de bloc ci au un caracter mult mai restrâns, naţionalist. Cu alte cuvinte fiecare actor implicat îşi vede propriul interes şi încearcă să obţină profit independent faţă de aliaţi. Atât China, URSS şi Vietnamul de Nord pe de-o parte cât şi americanii sunt implicaţi în iţele unor posibile acorduri de pace. Chinezii au pretenţia că vorbesc în numele PCV-ului fără a putea accepta că acesta din urma are propriile condiţii.

Ca şi în cazul Insulei Şerpilor de la noi, relaţiile sino-vietnameze au fost înăcrite de problema insulelor Spratley şi Paracelsus. După ce în 1974 China le-a recucerit de la sud-vietnamezi, Beijingul a refuzat ulterior să le ofere înapoi ‘fraţilor’ nord-vietnamezi.[pp.25-26]

Cum s-a întâmplat în numeroase alte cazuri ale secolului XX, ideologiile universaliste bazate pe depăşirea identităţii naţionale, au sucombat până la urma coloraturii etnice. Astfel, de la sfârşitul lui 1975 nord-vietnamezii unificaseră întreaga ţară sub tutela puterii lor comuniste. Cum era de aşteptat, imperativele ortodoxiei socialiste cereau aplicarea unor ample reforme sociale bazate în mare parte pe centralizarea economică şi redistribuţia pământului. Aşa-numita campanie X1, declanşată pe 11 septembrie 1975 viza cele 670 de latifundii din zona Saigon-Cholon. Dintre chiaburii din sud (compradores) 70% erau etnici chinezi (numiţi Hoa) care au fost obligaţi să se refugieze peste graniţă. Ȋn termeni reali, după ajustările guvernului au reieşit 159 de gospodării de compradores dintre care 117 de sorginte Hoa. [pp.133-134]

Ȋn multe cazuri din viaţă duşmănia cea mai aprigă poate avea loc între oamenii care şi-au dăruit reciproc intimitatea. La o asemenea concluzie de o subtilă ironie ajunge şi istoricul chinez Chen Jian care afirmă că între cele două centre de putere (Hanoi şi Beijing) nu s-ar fi ajuns la conflict dacă nu ar fi fost atât de apropiate geografic şi şi-ar fi permis luxul detaşării. [p.58]

Nivelul trei

Aşa cum s-a întâmplat şi în Războiul european de Treizeci de Ani, interdependenţa nu a reţinut conflictul într-un loc determinat, conferindu-i în schimb graniţe fluide. Cu alte cuvinte războiul din Indochina şi-a făcut simţite trepidaţiile şi în statele din peninsulă, precum Cambodgia şi chiar Thailanda. Solidarităţile (sau, dimpotrivă ostilităţile) de clasă, etnie, religie şamd creau un mozaic de urzeli pe sub graniţele legale şi jurisdicţiile guvernelor din zonă.

Un nou posibil front se deschide în 1970 când, în timpul unei vizite în China a prinţului cambodgian Sihanouk, generalul Lon Nol dă lovitura de stat. Luxaţia situaţiei face posibilă o alianţă cel puţin nenaturală: cea dintre chinezii care îl susţineau pe Sihanouk şi khmerii roşii conduşi de Pol Pot care ar fi putut fi folosiţi drept o coloană a V-a contra lui Lon Nol. Când în cele din urmă khmerii roşii ai lui Pol Pot se vor fixa la putere, Mao îi va sprijini pe aceştia din urmă.

Extremismul extrem al acestuia (dacă putem spune aşa) a întrecut prin brutalitatea sa chiar şi Revoluţia Culturală. Periferiile pot fi uneori mai fidele purităţii ideologice decât însuşi Centrul. Una dintre obsesiile purificărilor etnice ale lui Pol Pot era aceea a eradicării etnicilor vietnamezi sau chiar a celor care semănau a vietnamezi. Cum între 1976-1978 Pol Pot va ucide circa 30.000 de vietnamezi, Vietnamul vecin va reacţiona prin invadarea regimului khmer pe 15 decembrie 1978. Deşi Pol Pot va fi răsturnat cu relativă uşurinţă, luptele de gherilă vor împotmoli pe intervenţionişti timp de un deceniu. Vietnamezii au avut astfel ocazia să experimenteze propriul Vietnam.

Aici survine şi atacul chinez pentru ajutorarea aliaţilor khmeri (17 februarie-16 martie 1979). Numit de chinezi duì yuè zìwèi fǎnjī zhàn iar de vietnamezi Chiến tranh chống bành trướng Trung Hoa (lupta contra expansionismului chinez) al treilea război din Indochina ar trebui să se refere mai mult la prezenţa PCV-ului în Cambodgia până în 1989.

Interesant este şi tabloul social făcut Vietnamului în 1975 când trupele americane părăsesc Saigonul. Ȋn colaps economic, ţara trebuia să rezolve problema celor 800.000 de orfani, celor câteva milioane soldaţi demobilizaţi, 300.000 de prostituate aferente şi 8 milioane de şomeri (adică 1/3 din populaţia totală). [p.132]

Interesant că de dezastrul ţării nu se fac vinovaţi numai americanii, PCV-ul sau chinezii ci şi regimul de la Saigon susţinut de Washington. Ineficienţi şi uneori poate mai extremişti decât oponenţii lor comuniştii, sud-vietnamezii au folosit din plin ajutorul cvasi-nelimitat american pentru a pârjoli ţara. Un număr din Washington Post al acelor vremuri (16 feb 1974) estima că în unele lupte sud-vietnamezii au folosit de 16 până la 50 de ori mai multe proiectile decât oponenţii lor. O teribilă lipsă de acurateţe cu rezultate funeste pe termen îndelungat! Mai mult, guvernul pro-american Thieu a instituit blocada alimentară în anumite zone controlate de comunişti alienându-şi populaţia. [p.130]

Interesantă este de asemenea opoziţia comuniştilor sud-vietnamezi faţă de dorinţa PCV-ului de a colectiviza forţat ţara după 1975. Conform unui economist comunist de la Hanoi, Vo Nhan Tri, particularismul sud-vietnamez reclama o politică a paşilor mărunţi în detrimentul unei abordări brutale. [pp.126-127]

Meritoriu pentru lucrarea de faţă este faptul că aduce la lumină un capitol crepuscular al Războiului Rece, şi o face dintr-o perspectivă pluri-unghiulară. Printre lipsurile cărţii trebuie remarcat că nu există nici un istoric rus care să descrie punctul de vedere al Moscovei. Ȋn altă ordine de idei cred că lucrarea nu îşi atinge cu adevărat scopul, dacă este să considerăm al treilea război din Indochina drept implicarea de un deceniu Vietnamului în Cambodgia şi nu doar acele 38 de zile ale intervenţiei chineze.

De asemenea cred ca o asemenea lucrare ar trebui să distrugă definitiv mitul cum că acţiunile lui Kissinger au încheiat războiul din Vietnam. O observaţie simplă arată că americanii au stat mai mult în Peninsulă pe timpul lui Nixon şi Ford (1969-1975) decât pe timpul administraţiei democrate (1965-1969). Bombardamentele masive declanşate de americani asupra Cambodgiei sau Hanoiul în 1972 nu au dus la supunerea duşmanului cât la distrugerea ţării şi înverşunarea acestuia. Mai degrabă acţiunile lui Kissinger (dacă este să îl considerăm drept mare maestru al planurilor de bătaie) au avut o idee coerentă la nivel macro prin balanţa de putere şi o serie de improvizaţii brutale la nivelul regional al peninsulei indochineze.

Probabil că o incursiune în arta culinară vietnameză le-ar fi schimbat gândurile strategice americanilor: cel care gustat pastele vietnameze ştie ce înseamnă o junglă abundentă de spaghette care îmbină cartofi, sosuri, ardei şi ananas. O combinaţie ciudată de aperitiv, salată şi desert pentru stomacul unui european. Şi o metaforă subtilă ce îţi arată că eşti pe tărâmul unor oameni care gândesc altfel decât din tine…

Editori: Odd Arne Westad, Sophie Quinn-Judge
Titlu complet: The Third Indochina war. Conflict between China, Vietnam and Cambodia, 1972-1979
Rating:
Editura: Routledge
Anul apariţiei: 2006
240 pagini

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Americanismul-ultimul stadiu al occidentalismului – RĂZBOIUL DE ŞAPTEZECI ŞI ŞAPTE DE ANI…