Răzvrătirile modernismului târziu – SOCIETATEA DE CONSUM. MITURI ŞI STRUCTURI

Autor: Jean Baudrillard
Rating:

Am făcut cu Jean Baudrillard aceeaşi greşeală pe care am făcut-o cu Emil Cioran: am citit Societatea de consum (publicată în 1970) înainte de restul, degustând – prea liric şi prea puţin sociologic sau filosofic – tonul indignat, aşa cum aglomeraţia răzvrătită de aforisme din Schimbarea la faţă a României avea să îmi dea o cecitate definitivă a lecturilor ulterioare. Mai ţineţi minte cum adnota tânărul Cioran ediţia din 1990? „Din tot ce-am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text [“Schimbarea la faţă ...” n.m] este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci”.

Distanţarea lui Baudrillard faţă de tinereţe este, desigur, mai puţin radicală dar nu neapărat una minoră. Regăsim metafora imperiului degradat până la stadiul propriei hărţi (preluată din “Del rigor en la ciencia” a lui Borges) în aproape fiecare pagină a Societăţii de consum. “Hiperrealitatea” postmodernă, homo œconomicus dotat cu nevoi şi orientat către fericire individuală, supraabundenţa nearticulată de semne … toate acestea apar în “Societatea de consum” aşa cum apar, într-o formă sau alta în scrierile ulterioare.

Totuşi, cartea conţine acea înverşunare cioranică, atitudinea straşnică de cruciat – specifică eseului de debut, şi posibilă doar în cadrele unui “şapou ştiinţific” – tradusă la nivelul ideilor printr-o paradoxală uniformizare. Critica libertăţii impuse, a omogenizării obosite (în faţa consumului), se transformă pe nesimţite într-o raţiune universală a unui umanism salvator. Omul, printr-un egocentrism din nou iluminist, din nou spectral, fantomatic, va trebui să se salveze pe sine din faţa a două decadenţe eminamente negative: cuprinderea societăţii (poate cuvântul potrivit ar fi fost “înecul” social) şi resemnarea în faţa copleşitorului consum. De această atitudine apocaliptică se va fi derobat Baudrillard mai târziu, când postmodernismul – cu calmul lui ironic – va da gânditorilor o oarecare relaxare.

Nouă ani mai târziu, Lyotard ajunge să vadă în “Condiţia postmodernă” şi o dubioasă parte pozitivă a deconstrucţiei. Mall-ul, obsesia pentru siluetă, pentru formă, pentru ludic, pentru gadget, pentru mediu publicitar, pentru pop … toate aceste capsule otrăvitoare baudrilladiene conţin şi un fantastic ingredient curativ. Ele creează condiţiile desprinderii din mirajul epocal al gândirii printr-o libertate nomadă, numită paralogism. Aşadar, pierderea “marilor naraţiuni” ale modernităţii nu este doar o pierdere, ci un schimb: vă dăm toate sursele de legitimare (nu mai credem în ele), vă dăm academiile şi universităţile (ele nu mai caută Valoarea), vă dăm ştiinţa (şi-a pierdut cele două metanaraţiuni), dar daţi-ne, postmodernilor, capacitatea de a reînnoi paradigmele. Şi, încă ceva, “rafinaţi-ne sensibilitatea faţă de diferenţe întărindu-ne capacitatea de a tolera incomensurabilul [în sensul folosit de Kuhn, care s-ar traduce mai degrabă prin „incomparabilul” n. m]”.

Aici se observă sâmburele filosofic al teoriei lui Baudrillard, în ciuda exegeţilor (remarcaţi de prefaţator) care se chinuie să-l extragă din sociologie, filosofie, semiotică . Printre rânduri, se poate reciti vechea trecere de la un “este” cognitiv la un “trebuie” moral, vechiul salt de sfârşit de modernitate (Marx, Kierkegaard şi Nietzsche), iar pista de aterizare este de data aceasta „sistemul de semne”. Dispariţia noţiunii de Putere – idee în esenţă foucaultiană – face ca adversarii declaraţi ai hiperrealităţii (adevărul, legea, binele) să „îşi declare reciproc neutraitatea în faţa simulacrului”. Dispariţia Socialului – „desfiinaţarea” lui, aşa cum o numeşte Baudrillard – generează un pseudosocial cu un singur scop: să mascheze dispariţia originară. Or, în faţa atâtor dezintegrări, diferenţa dintre negativ şi pozitiv este distrusă, generând o cauzalitate variabilă în care cele două se generează reciproc şi se suprapun. Urmarea filosofică ce pare evidentă autorului şi, poate tocmai de aceea, enervantă cititorului ar putea fi rezumată astfel: dacă semnul e separat de semnificaţie şi-atunci cultura e separată de socio-economic, soluţia cea mai la îndemână e o culturalizare totală a socialului. Nu e aceasta o „realizare răsturnată a filosofiei” cu care ne tot bătea Marx la cap?

A-l încadra pe Baudrillard în acest fel este total greşit, şi mi-am început recenzia aducând în prim-plan această greşeală. Totuşi, a nu-l încadra pe Baudrillard în acest fel după ce ai terminat Societatea de consum mi se pare nedrept. Orice reformulare ulterioară a autorului nu ar trebui să provoace interpretări concesive operelor de început. Şi Cioran şi-a luat o săpuneală din partea posterităţii pentru pasaje din Schimbarea la faţă… – pe care ulterior le-a extras definitiv.

Lucrarea lui Baudrillard are un accent adolescentin seducător şi o frenezie critică mobilizatoare. Îţi vine să te ridici de pe scaun şi să „de-consumizezi” societatea recitând revoluţionar – nu întâmplător – din efebul Eminescu şi a lui, stângace, „De-aş avea…”.

Scrisă de Octav Popa

No related posts.