Rechizitoriul „procurorului” Vladimir Volkoff – DEFECTELE DEMOCRAŢIEI – DE CE SUNT DOAR PE JUMĂTATE DEMOCRAT?

Autor: Vladimir Volkoff
Rating:

Citindu-l pe Vladimir Volkoff, comiţi o „impietate”. Pentru că Volkoff a fost un spirit şi o conştiinţă care a gândit în termeni departe de dogmele corectitudinii politice. Pe fostul diplomat al Sorbonei şi al Universităţii din Liege nu l-a interesat nicio clipă că textele sale sunt în profund dezacord cu tendinţele momentului. Din contră. Într-o vreme în care retorica socialistă cunoştea o recrudescenţă fără precedent în Franţa postbelică – anii `80 – Vladimir Volkoff publica romanul Montajul, care a turnat gaz peste focul încins în mediile de informare, datorită informaţiilor revelate privind relaţiile dubioase între anumiţi jurnalişti, deveniţi adevăraţi agenţi de influenţă, şi serviciile de informaţii sovietice.

Următoarele lucrări volkoffiene, Dezinformarea – armă de război şi Tratat de dezinformare, vor primi „girul” teoreticienilor, al politologilor, al specialiştilor militari şi nu numai. În 2001, este publicat Manualul corectitudinii politice, o cărticică hazlie, dar cinică ce expune limpede starea societăţii în care trăim. Fariseismul „noii ordini” – tumoarea societăţii contemporane – este demascat, pentru a dezvălui o ideologie totalitară, erijată într-o pseudo-religie, care înăbuşă în faşă drepturile fundamentale de libertate şi liberă exprimare. Placa turnantă a corectitudinii politice o constituie deja-celebra: „Nu tolerăm intoleranţa!”

În 2002, cu un an înainte de a trece în lumea umbrelor, apare în Franţa Pourquoi je ne suis que moyennement démocrate, în traducere românească – Defectele democraţiei. De ce sunt doar pe jumătate democrat?. Argumentele lui Volkoff sunt devastatoare. Sentinţa sa este lucidă. Dezgustat de „yesmeni şi corecţi politic”, fără a cădea în „superstiţia rebeliunii”, reacţia lui Volkoff este de a menţine echilibrul.

Artistocratul conservator Vladimir Volkoff dezgroapă securea războiului cu apărătorii vajnici ai democraţiei – „cel mai bun regim dintre toate, cu excepţia celorlalte” (Winston Churchill). „Dacă democraţia ar fi fost considerată un regim ca oricare altul, dacă nu ne-ar fi fost impusă ca un panaceu evident şi obligatoriu, dacă ar fi privită doar ca un mod oarecare de a desemna conducătorii, aş fi înclinat să îi găsesc calităţi”. Volkoff respinge conceptul unui regim politic „ideal”, convenabil tuturor popoarelor şi epocilor şi aplicabil tuturor statelor. Cu alte cuvinte, democraţia „nu trebuie nici condamnată şi nici canonizată a priori”.

Orizontul cuprins în sensul cuvântului „democraţie” este sesizat printr-o scurtă trecere în revistă a definiţiilor furnizate de principalele dicţionare ale ultimelor trei secole. De la „stat popular, formă de guvernământ în care poporul are autoritatea şi unde suveranitatea rezidă în popor, care face legile şi decide în toate”, definiţie aparţinând Furetière (1708), la „doctrină politică potrivit căreia suveranitatea trebuie să aparţină ansamblului cetăţenilor”, aşa cum este definită democraţia în Petit Robert (1972). În anii `70 ai secolului trecut, democraţia nu mai este o formă de guvernământ, ci o „doctrină politică”. Nu este vorba de nuanţă; este o nouă conotaţie conferită acestui cuvânt.

Confuzia pe care o generează termenul de popor – şi acesta extrem de uzitat – prin faptul că există tendinţa de absolutizare a sensului pe care acesta îl capătă este nocivă. Autorul francez consideră noţiunea de „voinţă generală” un nonsens şi o manevră intoxicatoare. Nu există voinţă generală, ci, în anumite situaţii, „voinţe majoritare”.

Oceanul „corect politic” în care ne scufundăm legimitează fals democraţia drept „o religie a religiilor”, având „pretenţia de a deţine monopolul adevărului”. Democraţia aşa cum este ea înţeleasă astăzi nu mai reprezintă un simplu mod de a alege conducătorii, ci „are un corp doctrinar infailibil şi obligatoriu”, cu „un catehism propriu: drepturile omului”. În mintea umaniştilor neomarxişti de astăzi, nimic nu există în afara „drepturilor omului”! O sintagmă precum „În numele drepturilor omului” are acum o semnificaţie similară celei a „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Este un sacru fals, în antiteză sacrului creştin. Democraţia este o pseudo-religie, pentru că este lipsită de transcendenţă.

„Drepturile omului”, acest surogat al divinităţii, nu pot depăşi omul şi nu pot constitui obiectul venerării. Un vizionar autentic, Edmund Burke, proclama: „Ce instrument eficace al despotismului se va găsi în acest uriaş depozit de arme ofensive – drepturile omului!”

Poate cel mai controversat aspect al regimului democratic îl reprezintă tipul de scrutin şi faptul că se bazează pe cantitatea de votanţi, şi nu pe calitatea acestora. Vladimir Volkoff s-a declarat „şocat” de faptul că însuşi fundamentul democraţiei face rabat de la calitatea votantului. Citându-i, pe rând, pe Seneca, potrivit căruia „opinia mulţimii este indicele răului cel mai mare” şi pe Gandhi, care susţinea că „eroarea nu devine adevăr înmulţindu-se”, Volkoff este categoric şi vede aici problema principală. O altă sensibilitate a democraţiei o constituie „egalitarismul impus în mod despotic”, libertatea suferind anumite îngrădiri în practică în funcţie de conjuctură.

Scriitorul francez contrazice, făcând uz de exemple istorice, ideea că democraţia a funcţionat în mod autentic în decursul veacurilor, devenind, aşa cum susţin vocile autorizate de astăzi, „singurul regim viabil”. Nici democraţia ateniană, nici cea engleză, nici democraţia americană şi nici măcar democraţia franceză nu îl atrag pe Volkoff, care este convins că, în zilele noastre, democraţia, „în frumuseţea concepţiei sale originale”, nu mai poate să funcţioneze deloc. Volkoff îşi susţine ultima afirmaţie, invocând „cvasiunanimitatea” care a devenit un „fapt obişnuit”, datorită metodelor de manipulare în masă.

Suntem victimele unei propagande nedisimulate şi intolerante, care discreditează orice alt regim cu excepţia celui democratic. Umanitatea se află în situaţia de a alege între democraţie – „sursă a tuturor lucrurilor bune” – şi totalitarism – „sursă a tuturor relelor”. Per a contrario, Volkoff sugerează monarhia, ereditară sau electivă, ca alternativă, citându-l în acest sens pe Albert Camus. Acesta din urmă îi considera pe monarhişti ca fiind „cei care împacă dragostea adevărată pentru popor cu dezgustul faţă de formele democratice”. Monarhia a fondat civilizaţii istorice, chiar dacă este antidemocratică.

Vladimir Volkoff dărâmă miturile umaniste şi refuză clişeele potrivit cărora „trebuie să fii democrat ca să fii creştin”. Există aspecte comune, cu precădere cele referitoare la respectul datorat fiinţei umane, dar nu sunt congruenţe în privinţa structurii celei mai dezirabile societăţi.

Un aristocrat convins, Volkoff doreşte să fie „măcar puţin” democrat. Dar impune un principiu de la care nu va face rabat niciodată: autoritatea trebuie să aparţină meritului, şi nu numărului! Este conştient că este aproape imposibil de determinat un „meritometru”, conform criteriilor care funcţionează în diferite domenii, dar este „din ce în ce mai sigur că nu este vorba de vot”.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

No related posts.