Republica din Imperiu. Complexul militaro-industrial american – II
III. Arme pentru toţi
Am fi tentaţi să credem că un eşafodaj militarist slujeşte beneficiului unui stat aflat în opoziţie cu alte state, indiferent dacă beneficiul revine comunităţii ca întreg sau doar unui cerc restrâns de influenţă. Cum statele, şi mai ale marile puteri sunt entităţi hegemonice, militarismul este angajat într-o surprinzătoare relaţie dialectică, oferind mijloace atât statului gazdă cât restului lumii. O teză oglindită de propria antiteză! Ca deţinătoare ale celui mai important complex militaro-industrial din lume, SUA nu posedă doar cea mai performantă armată dar reprezintă şi campionul exporturilor internaţionale de armament. Astfel din 1992 SUA au exportat armament în valoare de peste 142 mld$, cele mai multe contracte către naţiunile în curs de dezvoltare. În 1999 SUA furniza armament, tehnologie şi instructaj pentru 92% din conflictele de pe mapamond. În 2001 contractele de armament la nivel mondial sau ridicat la 26, 4 miliarde de dolari, SUA fiind parte a 45,8% din totalul acestora. Primatul american în comerţul cu arme devenea astfel de 2,5 ori mai mare decât al Marii Britanii, de 9,7 mai mare decât al Rusiei şi de 19 mai mare decât comerţul cu arme al Franţei. Multe dintre ele au ajuns în zone precum Somalia, Rwanda, Liberia, Zair şamd.
Membri permanenţi a CS al ONU reprezentau 88% din livrările mondiale de armament conform Amnesty Internatonal. După 11 septembrie vânzările de arme către diferiţii aliaţi sau regimuri angajate în lupta contra terorismului au devenit mai relaxate şi mai puţin supuse condiţionărilor. Un raport către Congresul SUA din octombrie 2008 arăta că cele mai multe contracte de vânzare a armamentului între 2000-2007 avuseseră loc spre naţiunile în curs de dezvoltare (66,6 % din totalul contractelor; 70,5% numai în 2007). Valoarea tranzacţiilor s-a ridicat la 42,3 mld. $ în 2007 faţă de 38,1 mld.$ în 2006. Rusia şi Statele Unite au însumat 52,5 % din totalul tranzacţiilor de armament în perioada 2004-2007. Primii trei cumpărători aflaţi în curs de dezvoltare în 2007 au fost Arabia Saudită (10,6 mld. $), India (5 mld. $) şi Pakistan (4,2 mld. $).
IV. Soldaţi şi cetăţeni
Dintotdeauna cetăţenia a fost legată de o anumită concepţie asupra suveranităţii din care dimensiunea militară nu a lipsit. Dacă percepem securitatea naţională ca pe un bun public, atunci cetăţenia reprezintă dividentul ce atestă participarea la banca numită armată! Dacă Evul Mediu afirmă războiul ca un sport al regilor bazat pe profesionişti, epoca modernă prin intermediul armatelor de masă reinstituie dubletul cetăţean-soldat ilustrat de legionarii romanii. Timpurile actuale, într-o bună măsură neo-medievale, sunt o tranziţie spre reprofesionalizarea armatelor şi abandonarea caracterului lor cantitativ. Decuplarea ipostazei cetăţean-soldat poate avea consecinţe greu calculabile pentru creşterea contrastului dintre scopurile factorului militar şi nevoile societăţii. Politicienii şi afaceriştii ajung să folosească armate private pentru beneficii străine publicului larg, apatic ce nu mai înţelege sau nu mai vrea să se dedice unor obiective de securitate.
Mai ales în democraţiile occidentale postmoderne există un civism global care îndeamnă la rezolvarea unor situaţii umanitare/etice dar în acelaşi timp refuzând mijloacele propriilor guverne. Unele războaie, precum cel din Irak durează mai mult şi pentru că pur şi simplu nu sunt suficient de mult soldaţi pentru a obţine un rezultat clar într-un timp scurt. Armata americană nu face excepţie. O trăsătură statistică a conflictelor contemporane în care a fost implicată, mai ales după Vietnam este raportul tot mai mare dintre numărul total de cetăţeni şi numărul personalului militar. Dacă în timpul Războiului de Secesiune 13% din populaţie a participat la război; în anii ’40 12%, Coreea a redus procentul la 3%; Vietnamul a înregistrat o uşoară creştere: 4% urmând ca astăzi cantitatea personalului combatant sau adiacent să reprezintă un maxim de 1% din populaţia de 300 de milioane a SUA.
Cum armata a reprezentat mereu un indicator al caracterului societăţii-mamă o introspecţie în structura etno-socială a armatei SUA poate fi interesantă.
Astfel pentru critici armata americană arată ca un mozaic de minorităţi entice sărace pentru care uniforma este singura modalitate de scăpare dintr-o viaţă civilă lipsită de perspective. Astfel Chalmers Johnson arată că negrii sunt supra-reprezentaţi (20% faţă de 12,71% în viaţa civilă). Hispanicii sunt sub-reprezentaţi cu 11% faţă de 13% -> ponderea lor reală în societate. Corpul ofiţeresc este încă şi mai ermetic rasial: 9% dintre ofiţeri fiind africani; 4% hispanici şi 9% alţii. Femeile reprezentau în 1999 18% dintre recruţi. Jumătate dintre femeile ofiţer sunt de origine minoritară (neagră sau hispanică). Un studio al Heritage Foundaton din 2006 îşi propune să rectifice ceea ce consideră a fi doar inducerea în eroare a mass-media. Conform studiului, idee unei armate de marginalizaţi nu este reală. În ceea ce priveşte clasa socială, educaţia şi compoziţia rasială, societatea per ansamblu s-ar regăsi în armată. Astfel la capitolul avere, numărul săracilor s-a diminuat între 1999-2005 de la 18% în 1999 la 14,6% în 2003 şi 13,7% în 2005. În ceea ce priveşte educaţia procentul celor care deţin diplome este de 98% faţă de 75% media naţională. Numărul ofiţerilor care au diplome înalte (facultate, studii postuniversitare sau doctorale) a oscilat în 2000-2005 între 10-17%. În ceea ce priveşte dimensiunea rasială, albii sunt reprezentaţi în armată în proporţie de trei sferturi, procent similar ponderii lor în populaţie. Negrii, după o supra-reprezentare în 2003 au ajuns la un număr aproximativ cu populaţia de profil. Cei mai supra-reprezentaţi au fost hawaienii (de şapte ori!) iar cei mai sub-reprezentaţi asiaticii.
În ceea ce priveşte motivaţia înrolării, expedientul economic pare să fie periferic în faţa altor raţiuni: spiritul de aventură (74%); patriotismul (55%); datoria faţă de ţară (66%); dorinţa de a fi soldat (46%). Motivaţia economică a fost răspunsul a 36% dintre chestionaţi.
V. Şi totuşi vulturul prinde muşte
.. în loc de concluzie..
Dictonul vechi: Aquila non capit muscam reprezintă o afirmaţie normativă originată într-o constatare: vulturii nu trebuie să prindă muşte pentru că nu o pot face. Nu sunt echipaţi pentru aşa ceva! Războiul global contra terorii declarat după 11 septembrie 2001 ilustrează perfect metafora dictonului. Deşi conceptul pare fi o inovaţie postmodernă a administraţiei Bush II, rădăcinile sale sunt mult mai vechi apelând la tradiţia americană şi la practica Războiului rece. Asimetria totală ce opune un stat unei organizaţii-retea sau trupe de guerillă traduce o anume particularitate a istoriei americane. Toată mitologia western are ca miez ideea dreptăţii reactive pe care societatea o administrează prin intermediul unei potere (“coalition of the willing”) împotriva bandiţilor/ cowboy-lor răi sau indienilor. Deasemenea, tema frontierei afirmă un orizont mereu deplasabil în care orice status-quo este provizoriu iar distincţia dintre pace şi război este flexibilă.
În al doilea rând practica Războiului Rece este fertilă în operaţiuni secrete, clandestinitate şi războaie prin interpuşi care nu angajau America formal într-o luptă propriu-zisă dar menţineau implicarea strategică în exterior şi starea de asediu acasă.
Războiul contra terorii angajează perpetuu resursele Statelor Unite oferind complexului militaro-industrial o raţiune de existenţă perenă. Aşa cum criza economică a fost provocată de speculaţii bursiere mult peste valoarea producţiei existente, tot astfel strategia preventivă înrobeşte necesităţile strategice reale unor ameninţări virtuale. Rezultatul nu poate fi decât o spirală a violenţei care se autoîntreţine. Dacă ne gândim la schizofrenia hegemonului american care vinde arme şi iniţiază concomitent acţiuni umanitare atunci rezultă un joc de sumă nulă la rubrica stabilitate globală şi un perpetuum mobile pentru industria de armament şi dependinţele acesteia.
Asemeni vechii Rome, Republica Americană de astăzi este în pericolul de a rămâne definitiv o oligarhie în care singurul mod al cetăţenilor de a participa la destinul comun este unul non-politic: fie ca soldaţi şi mercenari peste graniţe fie ca simpli consumatori în supermarketuri.
Scrisă de Silviu Petre
Related posts:
