Retorică & Teoria argumentării, în curând pe "Ştiinţe Umaniste şi Religie"
Deschidem de azi odată cu acest text o nouă rubrică: Retorică şi Teoria Argumentării. Se cuvin câteva precizări. Voi evita acum definiţii şi explicaţii riguroase, delimitări şi citate din autori celebri, cu menţiunea că probabil undeva pe parcursul recenziilor apărute sub această rubrică asemenea precizări vor fi necesare ori simplu utile. Să observăm, deocamdată à la légère, că atunci când spunem argumentare spunem teribil (şi confuz) de multe lucruri. Cine ne va împiedica să legăm argumentarea de psihologie, de elocinţă, de morală, de erotetică (logica întrebărilor), de pragmatică, de semiotică, epistemologie, sociologie, logică ş.a.m.d. Adevărul este că cu greu putem găsi un domeniu în interiorul căruia să nu putem aplica, pe ici pe colo, calificative specifice teoriei argumentării. Cine n-a auzit de scriitori sau filosofi neconvingători, cine nu şi-a îndemnat măcar odată interlocutorul să fie rezonabil, cine n-a asistat la un argument temeinic sau bine întemeiat? Ştim astăzi cu toţii ce este acela un demagog şi auzim frecvent la televizor de tentative de manipulare mai mult sau mai puţin reuşit. Şi cine poate pune la îndoială existenţa a ceva difuz dar cu siguranţă prezent, ceva numit raţionalitate. Înlocuim de altfel, în limbajul natural, termenul de „argument” cu cel de „raţionament” şi invers. Chiar şi în limba română, până nu de mult timp se folosea termenul de rezon.
Această hiperactivitate a conceptelor argumentării generează – ca în multe alte situaţii – o supraîncălzire urmată de inactivitate. Argumentarea, laolaltă cu teoria pe care o presupune, seamănă de departe cu un melanj nefericit de … general, un concept pretenţios şi cu puţine sorţi de izbândă. De la „general” la „comun” distanţa este, ne dăm seama, foarte mică. Dacă filosfia poate supravieţui fără finalitate (şi o face cu graţie), teoria argumentării este una dintre acele ştiinţe pentru care eficienţa, praxis-ul, reuşita, finalitatea nu pot rămâne concepte străine. O „banalizare în general” a teoriei argumentării ar fi totuna cu dispariţia ei. Andrei Pleşu spune undeva despre iubire: „Din păcate, termenul a devenit prin suprafrecvenţă şi sentimentalism aproape inutilizabil. Invocată la tot pasul, în cele mai diverse împrejurări, iubirea sucombă în propria ei sublimitate. Spui «iubire» şi toată asistenţa surâde duios, pradă unei emotivităţi difuze”. Nu departe este statutul „argumentării”, ca termen-bun-la toate.
Totuşi, din toată această discuţie, câteva sublinieri pot fi făcute fără teama de a genera idei prea puţin acceptate (teama de a fi supus, iată, unor contraargumente evidente). Vom spune că vecina cea mai apropiată a teoriei argumentării este logica: cel puţin, demersul presupus al primeia va semăna cu cel al celei din urmă. Iată o frază simplă, şi întrucâtva acceptabilă. Chiar şi aici, vom vedea, lucrurile nu sunt deloc „puse la punct”. Poate singurul lucru cert care se poate spune despre TA este că astăzi e în plină dezbatere. Este evident că vorbim despre un act de comunicare şi despre un scop, însă nu vom păşi mai departe, căci am căsca o discuţie interminabilă. Discuţie ce urmează a fi divizată, sub forma recenziilor, pentru un plus de priinţă.
Statutul retoricii nu e cu nimic mai „modest” în ceea ce priveşte greutăţile de a lega un definendum de un definiens. Dacă în Grecia şi Roma Antică retorica îşi găsea un suport social, o aplicabilitate în modul de viaţă al vremii, după Evul Mediu semnificaţia ei a început să oscileze, să fie ba prea mare, ba prea mică. Dacă unele şcoli vedeau retorică peste tot (inclusiv ştiinţă, religie sau filosofie), altele vedeau retorica drept pură ornamentaie textuală, un fel de ce se înţelege astăzi prin creative writing (vezi Harry Potter şi The Da Vinci Code). Sfântul Augustin spunea că „dacă diavolul are în mâinile sale resursele retoricii, noi de partea lui Dumnezeu ar trebui să ne simţim liberi în a le folosi la rândul nostru”. Cu alte cuvinte, retorica era ori toată comunicarea ori aproape nimic. Nu cu mult s-au schimbat lucrurile astăzi: dacă unii, numiţi în unele cercuri „universalişti” văd lucrurile de pe poziţiea „toate încercările de comunicare eficientă înseamnă retorică”, unii rămân pe poziţia „ornamentalistă”. I. A. Richards observa (aproape supărat, aş zice) într-o lucrare de la începutul secolului: „statutul prezent al retoricii este atât de jos încât ar fi mai bine s-o alungăm definitiv, dacă nu putem găsi vreun motiv că a o studia poate folosi unor necesităţi semnificative”.
Rubrica aceasta îşi propune nici mai mult nici mai puţin decât a face un pic de lumină şi de ordine în aceast arhipelag de concepţii. „A face ordine” nu trebuie înţeles drept „a arăta cum e bine”, „a da dreptate” unuia sau altuia dintre autori, ci pur şi simplu a aranja lucrurile în aşa fel încât ele să fie mai uşor decidabile. Fiecare autor care merită locul său în acest aranjament va fi prezentat mai mult decât disecat, în ideea apropierii acestor chestiuni. Vom încadra, deci, sub rubrica RTA discuţii din zone diferite, uneori îndepărtate unele de altele, fără a intra în subtilităţile şi micile insistenţe, asupra cărora măcar – ştim şi din alte domenii – fiecare autor şi-ar dori să aibă dreptate „şi basta!”.
Related posts:
