Revenirea la istoria vie

Gânduri inspirate de citirea cărţii “Un nou Ev Mediu” a filozofului Nikolai Berdiaev.

De ce lucrul bun pe care l-a început omul, animat de forţe creatoare, a fost condus mereu spre ruină de către forţe distructive? De ce în loc de a rămâne conectat la resursele vii prin care ar fi putut să-şi făurească istoria ca pe o creaţie autentică, a deviat pe o pantă a decăderii, căutând cu înverşunare aspectele depravate care i-au schimonosit chipul?

Tot ce a însemnat manifestare a vieţii în istorie şi s-a realizat în scopul câştigării libertăţii şi desăvârşirii omului a fost renegat de omul mânat de ambiţia de a se reinventa pe sine având mereu în minte ideea unui “om nou” – desprins din rădăcinile spirituale şi din legăturile organice cu trecutul – dar neputând să înţeleagă, din pricina egoismului şi mândriei ce l-au rupt definitiv de Dumnezeu, că adevărata reînnoire i-ar fi adus-o continuitatea cu ceea ce este viu şi etern şi că, smulgându-se din această continuitate, a contestat tocmai acele îndelungi eforturi întru desăvârşirea sa şi câştigarea libertăţii.

A crezut că fără Dumnezeu este liber şi puternic, în realitate, s-a trădat pe sine. S-a înlocuit pe sine cu o idee, iar formele pe care le-a luat această idee de-a lungul istoriei au fost de fiecare dată monstruoase, de la “supraomul” lui Nietzsche până la subomul postmodern (după cum spune Theodor Codreanu, “Nietzsche a visat la apariţia supraomului şi a rezultat subomul sau omul recent postmodern”) – omul epuizat şi anemic, denaturat, ce pare a nu mai aşteapta decât sucombarea definitivă în idee, pulverizarea fiinţei sale într-o abstracţie.

Ne considerăm norocoşii beneficiari ai unei civilizaţii atât de avansate. Şi totuşi, nu va mai trece mult până la dezagregarea completă a structurilor vii în neantul virtualităţii –“miraculosul” produs al civilizaţiei tehnologice –, spaţiu care operează mutilarea şi înjosirea naturii umane, prin paralizarea discernământului, sterilizarea conştiinţei, relativizarea şi răsturnarea valorilor, prin afundarea fiinţei într-un delir al descumpănirii totale, spaţiu în care este proclamată şi slăvită moartea oricărei esenţe concrete – identitate, tradiţie, credinţă, familie etc. Singura apartenenţă pe care vom ajunge să o recunoaştem şi să o afirmăm mândri (şi foarte mulţi o fac deja) va fi apartenenţa la “Generaţia Oarbă” [1]. Scufundarea, în acest spaţiu, a tuturor bazelor morale, va aduce cu sine – după ce va fi provocat moartea oricărei culturi superioare, dezastrul economic, barbarizarea etc. – instaurarea unei noi dictaturi. Aşa cum constată Berdiaev, criza se pregăteşte şi se petrece mai întâi în interior, pentru ca apoi să izbucnească şi să se manifeste în toate formele şi pe toate planurile lumii exterioare.

Berdiaev a întrevăzut că moartea spirituală va duce la triumful comunismului ateu; cât despre civilizaţia tehnică, în viziunea sa, aceasta “va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului”. Atât vechea lume totalitară, cât şi “vajnica lume nouă”, a totalitarismului “soft”, de astăzi, şi-au propus abolirea creştinismului – singurul care păstrează imaginea omului ca fiinţă liberă şi nobilă, ca fiinţă cu totul deosebită, indefinibila şi ireductibilă; creştinismul nu se întemeiază în ideologic, ci în ontologic. Dar omul ontologic nu poate fi tolerat de noua ideologie, care, născută în prelungirea celei dinainte – deşi sub măştile toleranţei şi “democraţiei” – ţinteşte cu îndârjire spre instaurarea unei organizări în acelaşi spirit, doar că mult mai avansate, ignorând şi dispreţuind persoana umană: comunismul globalist.

În viziunea lui Berdiaev, Revoluţia bolşevică şi instaurarea comunismului nu au însemnat un răsărit şi începutul unei zile noi, ci instalarea nopţii, declinul absolut al zilei reprezentate de lumea modernă. Dar “ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe.” Primul Război Mondial a fost manifestarea infernală în plan exterior a decăderii şi crizei interioare prin care trecea lumea epocii industriale, a fost colapsul unei organizări fragile şi iluzorii, care s-a renegat în cele din urmă şi a dus la catastrofe. Bolşevismul, ca reflex al “crimelor morale interne”, al “părăsirii credinţei”, al descompunerii şi sfărâmării structurilor vii, calitative, a reprezentat instaurarea unui nou Ev Mediu, a unei epoci de tip sacru, dar în care nu a mai domnit Dumnezeu, ci omul-dumnezeu, ce a pus acum realmente bazele noii “religii” ateiste.

Eşecul civilizaţiei industrial-capitaliste a fost determinat de lipsa unei unităţi interioare, a organicităţii, altfel spus, de lipsa unor baze ontologice reale care să-i asigure coeziunea şi dăinuirea. Atomizarea societăţii a fost ceea ce a pregătit instaurarea socialismului, întrucât “atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original”. Dacă o organizare bazată pe temeiuri creştine are drept structură de rezistentă iubirea, preţuind în primul rând persoana umană (care se manifestă şi se dezvoltă liber şi deplin prin comuniunea întru iubire cu semenii), omul fiind “un membru viu al unei ierarhii organice”, organizarea ateistă, fie ea capitalistă sau comunistă, a pus în primul plan lupta pentru putere, indiferenţa faţă de persoană umană, omul a ajuns “un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent”.

Munca a fost supusă unui proces al mecanizării care a anulat-o ca activitate creatoare. Dacă în creştinism omul înţelege puterea ca datorie, fiind exercitată în numele iubirii, al Adevărului, pentru oamenii din fruntea structurilor ateiste, puterea devine drept şi scop în sine, fiind exercitată sub semnul dispreţului faţă de fiinţa umană, în numele unei ideologii, care s-a năruit de fiecare dată – deşi cu preţul a nenumărate vieţi omeneşti şi a suferinţei inimaginabile a milioane de oameni – din lipsa bazelor reale. Descompunerea nominalistă, atomizarea, separarea de orice unitate spirituală au rezultat într-o “serie de ruine interne, care au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei”. Într-un astfel de climat, al decăderii spirituale, al sleirii forţelor creatoare, în care omul a ajuns rob al păcatului (în creştinism, adevărata libertate este eliberarea faţă de păcat, ceea ce permite activarea posibilităţilor creatoare ale omului şi manifestarea vie a iubirii faţă de semeni), “mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.” Astfel de mişcări ale negaţiei şi decadenţei le observăm şi noi înflorind tot mai mult în postmodernism…

Comunismul – ca luptă crâncenă, barbară, împotriva spiritului şi a vieţii morale – nu a trecut odata cu stingerea lui, întrucât a semănat dezastre de neînchipuit în primul rând în sufletul omului, iar astăzi sufletul omului este mutilat şi alterat şi acest lucru este oglindit, după cum vedem, în arta actuală. Dar, în pofida năruirii tuturor iluziilor, ceva a dăinuit, undeva în profunzimi ascuns, s-a păstrat un fond spiritual şi din acest fond pornesc impulsurile şi îndemnurile spre viaţă, energiile creatoare. De prea multe ori uităm de ceea ce s-a manifestat ca viaţă în istorie, ca suflu creator, ca sacrificiu în numele binelui, frumosului, adevărului, ca existenţă autentică şi a dăinuit până azi.

Raportarea la istorie se face de prea multe ori superficial, ca la ceva mort, apus, revolut, şi, prin acest mod de raportare, nici adevărurile nu mai ies în mod real la lumină. Nu e exagerat să credem că spre un crepuscul şi spre noapte se îndreaptă epoca prezentă, de vreme ce tinde să rupă orice legătură cu ceea ce a însemnat viaţă în trecut. Doar sub semnul acestei legături raportarea la trecut este autentică; dacă întoarcerea spre trecut nu este falsă, ea trebuie să schimbe ceva în prezentul ajuns în criză.

Te raportezi la trecut ca să poţi urma un drum sănătos spre viitor. Altfel, istoria nu este decât o fadă înmagazinare de date şi cunoştinţe, nu trezire şi sporire a conştiintei. Iar drumul spre viitor nu poate fi drumul spre omul sănătos şi firesc. Prezentul, renegandu-şi temelia unui trecut viu, se surpă şi se destramă, devine un “teatru al absurdului”, în care totul este întors pe dos, în care orice structură organică, bazată pe repere ale adevărului, trebuie să degenereze în anomie, fiindcă nu există adevăr, iar acest lucru este luat drept libertate. Exponenţii noilor ”valori” ale epocii noastre par a căuta cu tot dinadinsul să ascundă, sub vălul insignifiantului ce covârşeşte această lume, luptele, străduinţele, sacrificiile în numele binelui, al adevărului şi al vieţii întreprinse pe un parcurs de secole, pentru a le îngropa în noaptea istoriei, promovând în schimb şi plasând în prim plan marionetele, nonvalorile, care nu s-ar sacrifica şi nu ar lupta nicicând în numele Vieţii. În fond, ne îndreptăm vertiginos spre noapte, având drept călăuze sigure uitarea, blazarea, nepăsarea, cinismul.

Este vorba despre o nouă noapte ateistă, a cărei coborâre peste lume este înlesnită şi accelerată de indiferenţa, blazarea, cinismul nostru – atitudini care reflectă uitarea istoriei vii. Revoluţia tehnologică postindustrială a promovat – odată cu ruptura de trecutul viu, cu mercantilizarea existenţei, cu negarea valorilor spirituale – îndepărtarea de scopurile vieţii, ducând la înjosirea fiinţei umane prin decăderea în relativism valoric şi nihilism, în sclavia consumeristă şi în cea a comodităţii, prin reducerea omului la o funcţie. După frustrările îndurate în comunism, omul a fost captivat de această nouă revoluţie, care i-a promis să-l elibereze de toate frustrările. În schimb, ce a reuşit aceasta să realizeze cu succes a fost, la drept vorbind, “eliberarea” omului de însuşirile sale cele mai profund umane; schimonosirea, înstrăinarea chipului său…

O revoluţie care nu a ţintit decât spre impunerea unei noi ideologii, într-un mod mult mai perfid, dar în acelaşi spirit malefic şi sub imperiul aceleiaşi nepăsări şi al aceluiaşi dispreţ faţă de fiinţa umană. O revoluţie care se îndreaptă, din pricina acestei uri şi nepăsări, spre o nouă catastrofă.

La drept vorbind, toate revoluţiile au însemnat un apus, un declin, izbucnirea unei uri care a înveninat întregul suflet al omului, mai mult decât zorii unei reînnoiri din interior, ai unei regenerări prin iubire. Prin urmare, toate au eşuat şi s-au consumat cu preţul a nenumărate vieţi umane. Acest lucru îl vădeşte izbitor trecutul. Revoluţiile nu s-au desfăşurat pornind de la baze creatoare, ale vieţii, astfel că au sfârşit prin schimonosirea, prin mutilarea fiinţei umane. Rezultatul este subomul postmodern de azi. Dar ceea ce nu am vrut să înţelegem (fiindcă nu ne mai preocupă a înţelege în mod viu – ceea ce ar coincide cu trezvia, starea de discernământ trăită de creştin, opusă nesimţirii, nepăsării omului postmodern –, ci înţelegerea noastră se sleieste pe tărâmul arid al ideilor, unde ne mişcăm mai curând anemici şi dilematici, cufundaţi într-o stare morbidă, cu totul străină coerenţei vii şi regeneratoare ce emerge firesc din trezire) este că nu monştrii care au distrus omul au făcut istoria, ci oamenii care au manifestat în cel mai înalt grad umanul, valoarea omului de fiinţă nobilă şi liberă. Nu cunoaştem însă adevărata istorie. Privim mereu înspre istoria moartă, nu înspre cea vie.

Istoria vie nu se constituie din revoluţiile, din zguduirile care au semănat morţi, din năruirea iluziilor, din dezastrele care au denaturat şi au făcut de nerecunoscut chipul omului. Ci din manifestările de viaţă care au păstrat chipul omului. Adevărata istorie au făcut-o cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru a păstra chipul omului. Cei care caută să deformeze istoria (deconstructiviştii, multiculturaliştii, feminiştii, militanţii corectitudinii politice etc.) au drept scop încercarea de a zădărnici, de a face imposibilă păstrarea chipului omului. În mare parte, au reuşit să desfiinţeze istoria. Au săvârşit o crimă reprobabilă. Cine mai are memorie şi îndrăzneşte să o reamintească este de îndată ridiculizat şi pus la stâlpul infamiei.

Ei au căutat să înstăpânească ideea că “istoria a murit”, că istoria nu poate reda adevărul, că nu există decât interpretări. Astfel, tot ce a însemnat adevăr şi viaţă a fost aruncat în tomberonul relativităţii, unde găsim de toate şi nimic, unde “fiecare are adevărul lui”. Ne-a fost azvârlită la gunoi istoria, iar noi ne mulţumim cu o judecată superficială, pripită şi cinică asupra trecutului, incapabili de a ne raporta la şi de a afirma acel fond spiritual care a rămas adevărat şi viu de-a lungul secolelor, refuzând cu înverşunare să ne deschidem spre acele îndemnuri care ne cheamă la viaţă.

Rămânând orbi faţă de crimă, ne vom putea salva de la abandonarea în haos şi în moarte, mai putem spera spre o reînnoire interioară, aşa cum avem stringentă nevoie? O lume decăzută este o lume asupra căreia planează păcatul unei crime faţă de care rămâne însă oarbă; asta înseamnă că ea continuă să se menţină înrobită păcatului (în creştinism, “despătimirea” este cea care duce la regenerarea omului şi a lumii, prin aceasta, viaţa devine un parcurs tensionat spre desăvârşire, fiind înţeleasă ca act creator, câştigare a libertăţii, altfel spus, ca act teandric sau “părtăşie”, participare la Dumnezeu; doar pornind de aici, omul îşi poate făuri istoria ca o creaţie autentică, luptând pentru a-şi manifesta un conţinut viu, unicitatea, nobleţea fiinţei sale, identitatea, acestea constituind temeiul libertăţii sale; când omul a devenit rob al păcatului, el şi-a trădat esenţa nobilă, a rămas captiv unor forţe inferioare, şi-a înstrăinat chipul, iar libertatea pe care a proclamat-o mândru s-a preschimbat în contrariul ei).

În consecinţă, mai este cu putinţă regenerarea? Când, întorcând spatele valorilor vii şi perene care s-au adăugat de-a lungul timpului la temelia identităţii sale, bagatelizându-şi crimele, subjugat forţelor distructive declanşate de propriile sale erori, pe care nu se mai simte dator să le corecteze, omul asistă cu o pasivitate cinică, diabolică, la morţile care au triumfat în lume: moartea lui Dumnezeu, moartea adevărului, moartea frumosului, a istoriei etc.? Mai există în om acel conţinut viu din care descind unicitatea, firescul, nobleţea, valoarea sa şi care să-i insufle puterea de-a lupta pentru a afirma viaţa, valorile realiste şi, înţelegând continuitatea vie dintre trecut, prezent şi viitor, de a reînnoi lumea având viaţa drept bază?

Reînnoirea nu este posibilă fără ispăşire, adică fără efortul despătimirii în aspiraţia omului de a-şi recăpăta chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul neregenerat nu îşi poate afirma viaţa ca act creator, existenţa sa rămâne simplă supravieţuire, mărginită de patimi. Ca urmare, şi istoria se făureşte dintr-o succesiune de înfrângeri şi acte distructive. “Creaţia autentică este posibilă doar prin ispăşire” (Berdiaev, Sensul creaţiei). Ispăşirea este procesul regenerator prin care omul caută să se reconecteze la ceea ce este etern şi indestructibil, la izvorul frumuseţii şi unicităţii sale. Prin regenerare, sunt reînviate virtuţile sufletului omenesc, valorile tari ce au străbătut timpurile, fiindcă binele, frumosul “nu se găsesc în viitor, ci în eternitate” (Berdiaev), iar istoria vie s-a împărtăşit din eternitate.

Precum spunea cineva, “daca adevăr nu e, nimic nu e!” – şi în acest nimic ne afundăm şi noi fără să ne pese. Ne evaporăm în neantul virtualităţii. Cum spune Theodor Codreanu, “Adevarul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găseşte întotdeauna o doză de minciună, ca parte a diavolului.” Mai auzeam oameni spunând: “Ei (românii) ştiu adevărul, dar nu le pasă”. Ceea ce este eronat, fiindcă, din moment ce nu ne pasă, înseamnă că nu ştim şi nu am înţeles adevărul. Nepăsarea este o atitudine specific nihilistă incongruentă cu tot ce înseamnă memorie vie (deci legătură, trăită în mod organic, cu istoria vie), trezire şi luptă – atitudini pe care le comportă cunoaşterea adevărului [3].

[Va urma]

Note:

[1] „Eu fac parte din Generaţia Oarbă. Nu am nici un crez. Nu fac parte din nici o comunitate, tradiţie, sau orice altceva de acest fel. Sunt pierdută în această imensă, imensă lume. Nu aparţin nici unui loc. Nu am absolut nici o identitate.” – cuvintele unei tinere punk-rocker (Alin Cristea, În căutarea identităţii. O abordare critică a relativismului antropologic postmodern).

[2] ”Nu adevărul este relativ, ci minciuna, care ascunde o parte a adevărului. [...] Or, când Vattimo obţine relativitatea adevărului în istorie şi în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu face altceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cu falsificarea însăşi a cântarului [...]. [Gianni Vattimo conchide că] „nihilismul deplin e unica noastră şansă…”. Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei şanse pentru om şi lume. Zadarnic încearcă s-o îndulcească Vattimo zicând că Nietzsche n-a intenţionat să distrugă toate valorile ca atare, ci doar “valoarea supremă”, Dumnezeu. El cade, astfel, din confuzie în confuzie, deoarece Dumnezeu nu este valoarea supremă, ci doar adevărul fără nici un rest de minciună” (Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005).

[3] Există o latură a României care nu este formată din prost gust, vulgaritate, nonvaloare. Dar această latură ne este sistematic ascunsă, sub vălul insignifiantului ce ne inundă lumea, revărsat cu prisosinţă din ecranele televizoarelor şi din mass-media. După cum spune Tom Gallagher, presa “a devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta nicidata pe cei puţini care au confiscat puterea”, proces care are loc prin “degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor”. “Din 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nici o posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării…” (Tom Gallagher, România: pregătirea pentru înrobire, Revista 22, 26 mai 2009)

Şi totuşi, acea latură ascunsă (aflată într-un raport indestructibil cu istoria vie) este cea reală, subsumând trăsăturile care ne scot din robie, care ne dau o conştiinţă şi care formează chipul nostru unic, frumuseţea noastră (ea nu ne-a fost confiscată, aşa cum s-a încercat în fel şi chip şi în mod cinic şi dispreţuitor). Raportându-ne în mod conştient şi asumat la această latură, mai putem spera la o regenerare.

Scrisă de Irina Bazon

Related posts:

1. Istoria pe divan – ÎNCOTRO DUCE ISTORIA ROMÂNIEI
2. Istoria dinaintea Istoriei – FORMES TRADITIONELLES ET CYCLES COSMIQUES
3. Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă? (II)
4. Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă?