Ateshgah – Templul focului din Baku

Pasionaţii filmelor... 

The Garden (2008)

The Garden –... 

  • Publicat pe 16 Aug 2009
  • Lasa un comentariu
  • Autor - irina bazon
  • Related posts:

    1. Revenirea la istoria vie
    2. Istoria pe divan – ÎNCOTRO DUCE ISTORIA ROMÂNIEI

    Revenirea la istoria vie – II

    Partea a II-a

    Poporul, găsindu-se într-o stare de minciună, a creat o putere mincinoasă” constată Berdiaev, referindu-se la poporul care, în starea de decadenţă morală, de secătuire a resurselor spirituale, prăbuşit în dezastrul economic, pradă nihilismului, s-a lăsat captiv unei noi ideologii, fascinat de utopia (preschimbata curând în antiutopie) a Revoluţiei socialiste (precum am mai afirmat, în viziunea lui Berdiaev, revoluţia nu reprezintă un răsărit, ci un apus, un declin, urmarea unei stări decăzute; în starea degradată în care se găsea, poporul rus nu a meritat altceva decât instaurarea dictaturii şi catastrofele care au urmat. Acest fapt este valabil şi acum: starea de degradare în care ne aflăm nu poate avea altă urmare, decât dacă vom reuşi să o înţelegem viu şi, prin aceasta, să o transfiguram creator; înţelegerea vie este trezvia – înţelegerea faptului că adevărata eliberare este eliberarea faţă de păcat şi ieşirea din starea decăzută, ceea ce ar duce la activarea potenţelor creatoare, la manifestarea unei iubiri curate faţă de semeni şi, în mod firesc, la regenerarea, la reinstaurarea vieţii şi a unei noi organicităţi).

    Bolşevicii apelează la elementul iraţional, instinctual al poporului, suprimând cu totul libertatea spiritului. Socialismul îşi propune să obţină nu numai supunerea trupului, ci şi a sufletului, iniţiind un inuman proces de disciplinare, de “dresare” a sufletelor. “Socialismul vrea să crească copii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat. Creştinismul ţine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc şi, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru” (“ignoranţa faţă de păcat” coincide cu sclavia faţă de păcat).

    Între “copiii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat” de atunci şi “sclavii fericiţi” (Ovidiu Hurduzeu) de astăzi nu este nici o diferenţă de substanţă. Doar că acum “dresajul” se realizează prin metode cu mult mai subtile şi avansate, aplicate de către “dictatura binevoitoare” urmărind controlul, condiţionarea comportamentului uman prin diverse inginerii şi tehnici de integrare, adaptare şi “ajustare”, astfel încât existenţa să poată fi deturnată de la linia ei firească, fiindcă centrul de greutate este mutat de la scopurile vieţii la unicul scop reprezentat de câştig, producţie şi consum. “Precum uneltele, putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şi recombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic” (Ovidiu Hurduzeu – art. Poate ortodoxia să critice tehnologia?). Socialismul constituia un sistem primitiv de manipulare faţă de ceea ce avem acum.

    Cum spune dl Ovidiu Hurduzeu, pe bună dreptate, “Precum comuniştii de odinioară, agenţii „occidentalizării” României stau neclintiţi de partea „progresului”. Misiunea lor este să preadapteze populaţia României la o lume de sclavie postmodernă. Pentru a-l fluidiza pe român, intelectualii l-au branşat la conductele „corectitudinii politice”, i-au rescris istoria şi l-au îndoctrinat cu valorile „culturii globale” (Ovidiu Hurduzeu, art. cit.).

    Dezvoltarea tehnologică poate că ar fi dus la predominarea avantajelor ei şi nu a efectelor distructive asupra omului, dacă nu ar fi trădat – şi le-a trădat într-un grad inadmisibil – şi nu s-ar fi îndepărtat atât de scopurile vieţii. Dacă omul nu foloseşte ştiinţa avându-l mereu pe Dumnezeu în minte şi în inimă, ştiinţa va duce la dezastre. Istoria o vădeşte în mod frapant. Ştiinţa trebuie să fie o manifestare a frumuseţii omului şi, prin urmare, să fie folosită în scopurile vieţii. De prea multe ori ştiinţa a deviat de la aceste scopuri şi a dus la distrugerea omului. Fiindcă omul a uitat că nu poate construi nimic bun si trainic decât prin conlucrare cu Dumnezeu. Altfel, actul creator se preschimbă în act distrugător.

    Omul obişnuieşte să vadă o adevărată revoluţie în dezvoltarea (cu o furie incontrolabilă) a noii culturi care este cea a informaţiei şi a imaginii – în fond, dinamii principali în procesul înlocuirii omului cu o idee. Copleşit de sute de mii de imagini şi informaţii, omul are iluzia că participă la procesul “binefăcător” al informării, efectul este însă unul contrar; se produce mai curând dezinformarea sistematică a omului, fiindcă rezultatul este necrozarea conştiintei critice şi a discernământului, afundarea în indiferenţă, pierderea interesului pentru cultura superioară [4].

    Sfârşitul epocii totalitarismului violent nu a echivalat, în fond, cu mult râvnita ieşire spre libertate a omului. “Nu am făcut decât să schimbăm spiritul de turmă comunist cu cel consumist” (Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă: România profundă). Capitalismul global [5] se situează la antipodul absolut al libertăţii omului (a cărei esenţă este în mod desăvârşit păstrată şi afirmată de creştinism – inamicul numărul unu al “vajnicei lumi noi”).

    Berdiaev a constatat caracterul formalist şi abstract specific ideologiei democratice pe care s-a întemeiat capitalismul în era industrială. Această ideologie nu a mai ţinut seama de voinţa poporului în sensul ei viu şi real, înfăptuindu-se sub semnul dispreţului pentru valorile ancestrale; or, “voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care a rupt cu generaţiile anterioare”, ea trebuie să fie “vocea tuturor generaţiilor lui, nu numai aceea a unei generaţii trăitoare azi”. Democraţia ignoră poporul însuşi, pentru a deveni arena luptei dintre partide, orice unitate sau stabilitate pierzându-se în “haosul ciocnirii intereselor”. Din “suma mecanică a voinţelor majorităţii şi minorităţii” nu poate rezulta o structură consistentă, iar democraţia devine “opusul oricărui ontologism”, îşi pierde înţelesul, sprijinindu-se pe o libertate vidă care nu mai există decât în sensul “indiferenţei cu privire la bine şi la rău, la adevăr şi minciună”, reflectând lipsa credinţei în Adevăr. O organizare şubredă, care nu poate sfârşi decât în eşec, aşa cum s-a şi întâmplat…

    Acelaşi tip de relativism, alături de formalismul excesiv, de fantasma egalitarismului, de abstracţiunea “drepturilor omului” etc. sunt caracteristicile “democraţiei” în era postindustrială; în fond, un amalgam de principii formale, în multiplicare continuă, menite să impună reglementarea, normalizarea, uniformizarea, să reducă omul – fiinţă unică, ireductibilă, indefinibilă, integră, în accepţie creştină – la o idee, să îl falsifice, să îl preschimbe definitiv din “cineva” în “ceva”. „Democraţia este înlocuită de escrocheria orizontalităţii prin care este relativizată Valoarea şi dezamorsat Refuzul” (Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă: România profundă) [6].

    Cele mai mari dezastre s-au produs din cauză că „din realităţi fireşti rânduite de Dumnezeu ca forme de manifestare a umanului, naţiunile au devenit realităţi politice ca forme de manipulare a conştiinţelor” (Radu Trifon, Creştinism şi globalizare. Omul contemporan între progresul digital şi derivă morală). Lipsită de baze morale şi spirituale, politica a devenit o afacere, pentru care nu a mai contat omul, ci puterea şi câştigul financiar [7]. Pentru stăpânitorii „vajnicei lumi noi”, idealul „omului nou” este reprezentat de omul dezrădăcinat din neam, despiritualizat, văduvit de temeiurile sale ontologice, nestatornic, scutit de „povara” reperelor valorice şi morale – omul lesne integrabil, adaptabil, uşor de angrenat în ansamblul abstract de reţele, fragmentat, confiscat din sine şi transferat sub oblăduirea „specialiştilor”, omul înlocuit de „drepturi”, pulverizat în abstracţia diferenţei fără alteritate, transformat într-o construcţie artificială. Astfel încât demersul de manipulare a conştiinţelor să se soldeze cu cea mai monstruoasă denaturare a fiinţei umane care a putut fi imaginată vreodată.

    Dar, aşa cum spune dl Ovidiu Hurduzeu, în Rolul creştinului în Vajnica Lume Nouă, „doar Adevărul întrupat nu-l asimilează maşina de produs amăgiri a Vajnicei Lumi Noi.” Adevărul întrupat înseamnă şi omul “întrupat” organic în neamul său. După Răzvan Codrescu (art. Naţiunile şi bunul Dumnezeu), “Umanul nu apare în istorie decât în forme naţionale. Ba mai mult decât atât: totul se poate modifica pe lume (până şi sexul!), numai naţionalitatea nu: nimeni nu poate deveni, în mod real, ceea ce nu este (…) naţionalul face parte din ontologia umanului”.

    Astfel, revenirea la istoria vie este reafirmarea apartenenţei la sufletul viu al neamului, şi, prin aceasta, reconectarea la resursele vitale (familie, neam, istorie, credinţă, limbă, tradiţie etc. – între acestea existând o legătură vie, coerentă), reînnoirea din interior a lumii, eliberarea de păcatul care ne-a schimonosit, într-un mod monstruos şi atât de străin de noi, chipul. Noi aparţinem în primul rând neamului (ca structură organică, incluzând toate generaţiile trecute şi prelungindu-se în etern), nu naţiunii (o construcţie a timpurilor moderne, bazându-se mai curând pe valori abstracte decât pe valori vii, reale, ca în cazul neamului; iar întemeierea pe valori ideologice, ireale a dus mereu la colaps moral, economic şi la ruină).

    Oricum, şi naţiunea se află într-un proces fatal de dizolvare în uriaşele ansambluri de reţele, în cadrul cărora fiinţa umană nu mai este decât o infimă verigă. Rezultă că ruptura de neam duce, în epoca noastră, la o primejdie cu mult mai mare decât cea reprezentată de primatul naţiunii ca structură abstractă asupra neamului: la evaporarea într-o abstracţie de proporţii gigantice, alcătuită din multitudinea de reţele şi conexiuni pe orizontală, în cadrul cărora statele nu mai au nici o putere, întrucât toată puterea este transferată companiilor transnaţionale, ale căror scopuri se reduc la extinderea reticulară şi la “smulgerea” de uriaşe profituri financiare; ele alcătuiesc societatea globală, o “entitate” impersonală, necunoscută, hipercomplexă, căreia ne înrobim tot mai mult, ignoranţi faţă de păcatul care ne subjugă, ne aruncă în sclavie, ne supune căderii definitive, ne dezonorează şi ne transformă în fiinţe mărginite şi maleabile, inumane. Fiindcă această maşinărie colosală nu poate funcţiona decât strivind ceea ce este vital, liber şi nobil în fiinţa umană, fiind pierzătoarea omului real, viu, ontologic.

    Odată prinşi în această maşinărie, nu mai avem puterea de a ne regenera (“Eul neregenerat este păcătos” – Alin Cristea, În căutarea identităţii). Nu mai avem puterea de a reacţiona, îmboldiţi de energii creatoare care să ne determine să schimbăm, să reînnoim lumea căzută, aflată în declin. Ci privim ameţiţi şi tranchilizaţi de o plăcere diabolică, în prăpastia degradării, al cărei fund pare a ne momi tot mai mult. După cum spune Denis de Rougemont, “Nu în crima care poate fi pedepsită cu spânzurătoarea, în profanare sau în blestem, nici în viciul catalogat am căutat urma Diavolului, ci în imensa, lenta şi sigura degradare a energiilor omeneşti, care se înfăptuieşte în favoarea unui Progres material incontestabil, al democraţiei plăcerii pe care o permite şi a regimurilor totalitare ce rezultă de aici” (Partea Diavolului).

    Dacă maşinăria globală a dus la moartea naţiunii, cert este că doar neamul, ca organism viu, nu poate fi asimilat şi angrenat în zimţii acestui mecanism abstract, de aceea spre neam trebuie să ne întoarcem, să revenim la ceea ce ne leagă organic de istoria vie. Iar ceea ce a dăinuit peste veacuri, a menţinut unitatea şi identitatea neamului şi este acum la fel de viu este sufletul profund ortodox românesc, care nu s-a năruit cum s-a întâmplat cu toate curentele şi revoluţiile care au zguduit patria, ci a trecut vitejeşte prin acestea şi le-a biruit, fiindcă acest suflet este înrădăcinat în etern şi într-o autentică dimensiune ontologică (“Creştinii au dat dovadă că ştiau să moară. Biserica ortodoxă este umilită şi fărâmiţată în exterior, dar ea s-a mărit şi a crescut în glorie. Ea are martiri” – Berdiaev).

    Cartea lui Berdiaev se încheie cu acest îndemn spre regenerarea spirituală: “Nu este salvare pentru Rusia în afară de regenerarea spirituală. Lupta materialistă pentru putere nu face azi decât să agraveze răul şi să intensifice descompunerea”; în viziunea sa, doar o dragoste puternică faţă de popor şi de sufletul naţional poate fi considerată ca o stare spirituală normală. Dragostea e ceea ce duce la transfigurarea creatoare a lumii căzute şi la adevărata libertate – stimulatoare a vieţii –, care este libertatea faţă de păcat. Doar însufleţit de iubire poţi “să rezişti cu toate forţele tale spirituale ispitelor revoluţiei, să rămâi credincios la ceea ce ţi-e sacru… să ajuţi şi să susţii curentele de viaţă, formaţiile pozitive, graţie cărora revoluţia evoluează spre contrariul său, către creaţia autentică”.

    “Contrariul entropiei este iubirea” (Denis de Rougemont). Contrariul ficţiunii sinistre care este Noua Ordine Mondială îl constituie Dragostea faţă de ceea ce ne dă o identitate. “Contrariul păcatului este libertatea” (Kierkegaard).

    Renegarea unei organizări inumane şi regenerarea din interior a lumii vechi, apuse, vindecarea fiinţei umane virusate de morbul nihilismului, al impasibilităţii, pot avea loc doar prin întoarcerea omului la scopurile vieţii. Şi pentru aceasta, să ne amintim mereu îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”. Păstrând deci chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu vom primi să ne potrivim chipului unei lumi despiritualizate, ce se îndreaptă vertiginos spre propria ei aneantizare, şi vom găsi în noi resursele vii şi energiile creatoare în baza cărora vom putea lucra întru prefacerea şi tămăduirea noastră şi a lumii, o mişcare ce se va efectua “din miezul interior al vieţii spre periferie, spre suprafaţa vieţii, spre viaţa socială exterioară” (Berdiaev).

    Note:

    [4] “Produsele „noii culturi” se impun în special prin media, prin filme şi prin publicitate.Un adevărat bombardament mediatic inoculează treptat, subliminal, „valorile” noii ere, programând individul într-o manieră hipnopedică, inculcându-i-se gesturi, atitudini şi comportamente „potrivite”. [...] De fapt, indivizilor mai mult li se creează, prin manipulare, printr-o condiţionare de tip pavlovian, nevoi şi dorinţe, care mai apoi să fie satisfăcute, într-o manieră tipică unei societăţi de consum. Totul lucrează în favoarea unei elite productiviste, ce acţionează şi controlează totul la scară globală. [...]… Datorită descoperirilor din genetică şi biotehnologie, are loc o teribilă manipulare a viului, omul devenind o componentă înlocuibilă, programat ab ovo să funcţioneze strict specializat…” (Tiberiu Brăilean, Grădinile lui Akademos, Ed. Junimea, Iaşi, 2005).

    [5] Despre capitalismul global: “În opinia lui M. Castells, globalizarea economică a fost plănuită de către marile corporaţii transnaţionale şi instituţii financiare globale. A rezultat un cazinou global, operat electronic, în care fluxurile financiare nu urmează regulile de piaţă, ci manipulează piaţa. Preţurile nu mai sunt stabilite de raportul cerere-ofertă, ci influenţate de diferitele strategii de investiţii promulgate de computer, de aprecierile subiective ale unor analişti cu influenţă, de evenimentele politice şi de tot felul de alte turbulenţe imprevizibile. Pieţele globale de capital implică tranzacţii zilnice de peste două trilioane de dolari, influenţând decisiv cursurile de schimb ale monedelor şi lipsind de independenţă politica economică a guvernelor naţionale.

    …O altă caracteristică importantă a capitalismului global o reprezintă febra marilor fuziuni şi concentrări de capitaluri. (…) Majoritatea fuziunilor corporative procură „prestigiu corporativ”, dar nu aduc cu ele mari avantaje în direcţia eficienţei economice sau a profitabilităţii şi produc schimbări structurale dramatice, pentru care oamenii sunt complet nepregătiţi. În plus, speculaţiile şi falsurile fac ca multe active sau titluri să aibă valori umflate artificial, creând, astfel o buclă financiar-monetară tot mai detaşată de economia reală, un balon de săpun ce se poate sparge la orice turbulenţă, generând crize de proporţii, cum s-a întâmplat în Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Brazilia (1999), Argentina (2002) ş.a. (si criza de acum – n.m.)

    … adevărata putere nu se mai găseşte nici la nivelul statelor, nici al corporaţiilor, ci al reţelelor financiare globale, pe care nimeni nu le mai controlează cu adevărat” (Tiberiu Brăilean, op. cit.).

    [6] Libertatea şi drepturile trebuie înţelese prin raportarea la Identitate (temei al demnităţii, al nobleţei noastre şi al firescului), adică la diferenţa reală, şi nu prin acreditarea unei abstracţiuni, a diferenţei fără alteritate; având această identitate, vom rămâne neintegrabili în maşinăria uniformizantă globală, adică liberi, iar democraţia îşi va recăpăta înţelesul când nu vom mai fi siliţi, prin diverse inginerii subtile, să ne rupem de firescul nostru, de istoria vie, de valorile şi modelele noastre, să ne anulăm memoria, pentru a ne dizolva în „realităţile” „hiper” (hipercomplexitate, hipersocializare, hiperinformare, hipervizibil etc.).

    [7] Politica a devenit o afacere dictată exclusiv de interesele financiare de grup, de ambiţiile individuale, iar lumea concretă şi vie a fost convertită într-o monstruoasă Reţea, toate acestea, ca urmare a renegării bazelor spirituale. „Conştiinţa globală” impersonală programează existenţele conform raţiunilor ei reci, absolut indiferentă şi dispreţuitoare faţă de omul firesc, ce aparţine organic unui neam. Cinicii ei apologeţi, despuiaţi de conţinuturi vii, umane, sunt cei care deţin şi puterea – care de mult nu se mai constituie ca o structură calitativă, morală. Un fapt real este desconsiderarea şi dispreţul faţă de fiinţa umană pe care îl manifestă, sub feţe „umanitare” şi „democratice”, aceşti deţinători ai puterii – de la elitele intelectuale până la stăpânitorii cei mai de sus. Cum spune Berdiaev, “acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul”. Acolo unde a fost uitat şi renegat caracterul sacrificial al iubirii (ce se reflectă în modelul hristic), nimic, şi nici politica, nu se mai poate întemeia pe acest sens desăvârşit al iubirii, dat de agape. În creştinism, iubirea, ca manifestare a frumuseţii omului si a harului care lucrează în natura sa, presupune efortul despătimirii, un efort de “frânare a pasiunilor, ca porniri nesfârşite spre finit” si de “cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană” (Dumitru Stăniloae). Trăind această semnificaţie vie, bogată şi nobilă a iubirii, omul nu mai rămâne blocat într-o perspectivă egoistă despre sine şi lume, ci este apt de o deschidere vie, dezinteresată şi curată faţă de semenul său, de „ieşirea” spre celălalt, manifestându-şi, prin aceasta, nobleţea fiinţei sale şi preţuirea autentică a aproapelui; bunurile nu mai sunt posesiuni egoiste, ci ele „servesc ca legătură a iubirii între persoane”, cum spune Dumitru Stăniloae. Însumarea de monade închise în sine, angrenate, prin diverse inginerii, în vastul ansamblu impersonal de reţele – desprins din el, omul îşi constată, blazat, condiţia care i-a fost creată, aceea de fragment lipsit de valoare şi inutil prin sine însuşi – este înlocuită, în creştinism, de comuniunea întru iubire cu semenii, întemeiată pe modelul „unităţii fără confuzie şi al diversităţii fără separaţie” (Doru Costache, Antropocentrismul modern şi oferta antropologiei eclesiale) – modelul Sfintei Treimi, în cadrul căruia fiecare persoană este considerată în integralitatea ei, în bogăţia şi frumuseţea sa inepuizabilă, care sporeşte şi se manifestă viu prin bucuria dăruirii şi deschiderii, prin iubire. Doar pornind de la acest sens, se poate crea o politică cinstită. Doar izvorând din agape, libertatea se actualizează în sensul ei autentic – ca iubire. Altfel, orice intenţii „umanitare”, emanând de la Reţea, se preschimbă, până la urmă, în opusul lor, fiindcă ascund, în esenţa, dispreţul faţă de om. Nimic nu mai are o bază vie dacă am pierdut chipul şi asemănarea iubirii.

    Scrisă de Irina Bazon

    Related posts:

    1. Revenirea la istoria vie
    2. Istoria pe divan – ÎNCOTRO DUCE ISTORIA ROMÂNIEI

    Lasa un comentariu

    Nume (necesar)

    Email (necesar)

    Website (optional)

    Comentariu

    Please note: Comment moderation is enabled and may delay your comment. There is no need to resubmit your comment.

    Do NOT fill this !