Revoluția Facebook în spațiul social

Alexandru Brăduț Ulmanu – Revoluția Facebook în spațiul social|

Primul lucru care m-a surprins atunci când mi-am făcut cont pe Facebook a fost că nu poţi evalua un conţinut sau o pagină decât prin „like“. Nefiind obişnuit cu „social media“, mi s-a părut restrictiv şi nedemocratic să nu-ţi poţi exprima dezacordul faţă de o opinie sau antipatia faţă de cineva. Apoi, m-am gândit că scopul acestei platforme este să creeze reţele stabile de oameni, bazate, evident, pe afinităţi şi idei comune, nu pe divergenţe. Butonul „like“ ar avea atunci un rol mai degrabă instrumental, de răspândire a conţinuturilor agreate, sub aparenţa unei evaluări personale. „A plăcea“ – acest sentiment atât de greu de explicat, pe baza căruia ne construim relaţiile în realitate – devine „cărămida“ de constituire a reţelelor şi în lumea virtuală. Numai că aici el nu mai ţine de plinătatea omului, ci este un… buton! Facebook „camuflează“, aşadar, foarte bine inteligenţa tehnică în inteligenţă emoţională.

O explicaţie pentru succesul acestei platforme o găsim în lucrarea lui Alexandru-Brăduţ Ulmanu „Cartea Feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social“, pe care tânărul jurnalist şi universitar a scris-o în SUA, aproape de Harvard, locul unde s-a născut Facebook, în 2004. Conceput ca un album cu fotografii şi scurte prezentări ale studenţilor (o „carte a feţelor“), platforma a încorporat tot mai multe aplicaţii, pe măsură ce s-a răspândit. Enciclopedia wikipedia ne informează că în iulie 2011 erau peste 750 de milioane de utilizatori în lume, în timp ce autorul aminteşte că în România existau în aprilie „peste 3,1 milioane de conturi, adică 40% din utilizatorii de Internet şi 14% din întreaga populaţie“. Toţi aceşti oameni împărtăşesc emoţii, idei, fotografii, videoclipuri, gânduri, aspiraţii, fragmente din viaţa lor, făcând ca Facebook să devină „o oglindă a chestiilor pe care le trăiesc“, cum declară un participant la un experiment, prin care fiecare trebuia să scrie câte un paragraf despre ce reprezintă platforma pentru el [1]. „Facebook a ajuns să concureze cafeaua de dimineaţă. Uneori îl deschid înainte să am o cană gata.“ Ce-l face, însă, atât de atractiv?

Alexandru-Brăduţ Ulmanu răspunde apelând la teorii din psihosociologie şi neuroştiinţe. Socialitatea este calitatea înnăscută a oamenilor de a trăi în societate. Dragostea, afilierea, prietenia şi respectul celorlalţi sunt pe a treia şi a patra treaptă a Piramidei lui Maslow, în ierarhia nevoilor noastre de bază. „Ipoteza creierului social“, dezvoltată de John T. Cacioppo şi W. Patrick, leagă dezvoltarea gândirii de socializare. Creierul alocă resurse impresionante pentru recunoaşterea emoţiilor şi înţelegerea celorlalţi, existând chiar neuroni-oglindă „care se activează atunci când realizăm o acţiune, dar şi atunci când aceasta este făcută de altcineva“. Emoţiile şi comunicările celorlalţi sunt contagioase, astfel că Facebook, care, după cum aminteşte autorul, „face inventarul cunoscuţilor şi oferă acces la imagini, fapte şi emoţii ale acestora, este pentru conştientul şi subconştientul nostru o ofertă greu de realizat“. Modul în care îl utilizăm întăreşte această ipoteză, studiile arătând că cea mai frecventă activitate este „surfingul“ pe fotografiile, informaţiile şi profilurile altora, aplicaţia „încurajând mai mult voyeurismul decât narcisismul“.

Spectacolul comunicării

Se poate obiecta că social media nu ne oferă viaţa şi experienţa Celuilalt, ci semnele comunicate de el, emoţiile şi imaginile pe care le etalează. Dar tocmai acest lucru îl face mai periculos! Asemenea unui drog care nu-ţi arată drumul ci culmea lui – plăcerea, Facebook eludează cadrele fireşti ale comunicării, furnizând spectacolul ei. Experienţa şi interacţiunea sunt reduse la esenţe atractive, ambalate în imagini, cuvinte şi emoţii de-a gata, „update-uri“ care fac rezumatul existenţei noastre. Ca un apogeu al „societăţii spectacolului“ în care trăim, iată-ne şi pe noi deveniţi o succesiune de itemi fictivi.

Social media mai înregistează o evoluţie în înstrăinarea omului de context: spre deosebire de email sau messenger, comunicarea nu mai are nevoie de un interlocutor direct, cu care să împărtăşim un timp al conversaţiei, ci are loc într-o „cameră comună“, în care totul este la vedere. Nu trebuie să fii online. Frecvenţa cu care interacţionezi dă măsura existenţei tale, fiind totodată contextul temporal pe Facebook, principiul după care se „actualizează“ oamenii şi informaţiile. „Evenimentele se transformă în statusuri în timp real“, declară un participant la experimentul publicat în revista FHM. Această mutaţie a dimensiunii timpului dinspre durată spre frecvenţă poate căpăta aspecte patologice. Pentru unii, a posta şi urmări conţinuturi pe Facebook a luat forma unui comportament compulsiv, verificându-şi contul de mai multe ori pe zi, actualizându-şi mereu informaţiile, întreţinând atât de des relaţii cu prietenii din reţea, încât lumea „virtuală“ devine mai importantă decât cea reală. Într-un articol intitulat „When social media becomes a compulsion“, se vorbeşte despre „Facebook Adiction Disorder“, propus spre includerea în categoria tulburărilor psihice. Psihologii au elaborat şi o scală a dependenţei de Facebook! Articolul mai face o legătură interesantă, între social media şi nivelul ridicat de dopamină pe care îl determină, asemenea drogurilor. Plăcerea instantanee pe care ne-o procurăm interacţionând sau privind câte imagini dorim, anticiparea acestei plăceri, caracterul imprevizibil al comunicării şi atractivitatea aplicaţiilor duc la creşterea nivelului de dopamină, făcându-i pe utilizatori euforici şi nerăbdători să comunice. Totuşi, după cum aminteşte autoarea articolului (Laura Owens), majoritatea utilizatorilor nu sunt dependenţi. Alexandru-Brăduţ Ulmanu nu insistă pe aceste aspecte patologice, probabil şi din cauza caracterului lor ştiinţific controversat. Totuşi, constată şi el că „jumătate dintre utilizatori intră pe site zilnic şi peste 200 de milioane de persoane îl accesează pe telefonul mobil, aceştia fiind de două ori mai activi“.

Prietenie şi fetiş

Dacă în viaţa de zi cu zi avem puţini prieteni, ei înseamnând responsabilitate, comuniune şi o profunzime a sentimentelor, în reţelele de socializare numărul lor e nelimitat, fiindcă aici prietenia este o reţea care se extinde la „suprafaţă“. Pe Facebook, prietenii pot proveni de oriunde: din trecut, din mediul profesional, din interacţiunile şi „hoinărelile“ noastre, din simpatii, chiar din întâmplare. Autorul are dreptate să considere că termenul care i-ar descrie corect e cel de „contacte“. Totuşi, dintre aceştia unii ne pot deveni prieteni. Deşi îi numim „virtuali“, împărtăşim atât de multe cu ei, încât ajung o parte importantă a vieţii noastre, căpătând o concreteţe interioară. Brăduţ Ulmanu remarcă faptul că ne-am obişnuit atât de mult cu dihotomia virtual-real, încât uităm că „lumea online, pe care unii o identifică cu realitatea virtuală, nu e altceva decât o dimensiune a vieţii reale“.

Ce se întâmplă, însă, cu imaginea de sine şi cu relaţiile între oameni când sunt mediate de ecran? Spre deosebire de alţii, autorul distinge între social media şi diferite jocuri sau aplicaţii, precum Second Life, în care suntem anonimi ori ne proiectăm într-un personaj fictiv, un avatar. Pe Facebook ne asumăm identitatea, suntem responsabili pentru postările şi comentariile noastre, findcă toţi ochii sunt aţintiţi spre noi. Facem exces de amabilitate, poate, dacă ne luăm după rarele cazuri în care lumea înjură, comparativ cu forumurile.

Alţi gânditori au o părere diferită. Într-un articol intitulat „Hiding behind the Screen“, tradus parţial pe blogul revistei „Cultura“, filosoful Roger Scruton pune problema contextului, responsabilităţii şi a controlului în comunicarea pe Internet. Interacţiunea clasică are loc într-un spaţiu comun şi presupune un schimb de idei şi informaţii în care Celălalt mă provoacă, având putere asupra mea. Ea implică un anume risc. Din greşeli şi din comportamentul altora învăţăm ce este permis şi ce nu – adică ce este moral. Spre deosebire de viaţa de zi cu zi, în social media „pot oricând să închid fereastra cu imaginea celuilalt, care e liber în propriul său spaţiu, dar nu e cu adevărat liber în spaţiul meu, unde eu sunt suveran“. Dispariţia contextului şi a controlului reciproc, riscul mai scăzut, dar şi uşurinţa cu care avem acces la ceilalţi duc la răspândirea voyeurismului şi la o comunicare superficială, orientată spre propria imagine, din care lipsesc seriozitatea şi angajamentul. Amintindu-i pe Fichte şi Hegel, filosoful arată că libertatea de comunicare pe Internet nu are nimic de-a face cu libertatea, care trece prin conştiinţă şi nu poate fi înţeleasă decât în relaţie cu semenii: „doar atunci când ne angajăm activ în această lume, cu riscurile, conflictele şi responsabilităţile care decurg de aici, ajungem la o deplină cunoaştere de sine, ne bucurăm de personalitatea şi realizările noastre, devenind împliniţi în mijlocul celorlalţi“.

Pe urmele lui Marx, Roger Scruton aseamănă social media cu un „fetiş“, un bun care, sub aparenţa sa de plăcere, utilitate şi confort, ne închide într-o lume falsă, care „trăieşte“ din adoraţia noastră şi ne împiedică să ne împlinim cu adevărat sociabilitatea. În contrast cu realizarea de sine prin ceilalţi, Facebook ar fi atunci un loc al alienării: „pare uneori o privire aruncată într-un viitor unde fiinţa umană interacţionează doar cu interfeţe, iar contactul fizic a fost înlocuit de miraculosul like“ [2].

[1] După cum aminteşte Brăduţ Ulmanu, acest experiment a apărut sub forma unui articol, „Noi, pe Facebook“, în numărul din noiembrie 2010 al revistei FHM, sub semnătura lui Cristian Lupşa.
[2] Cum scrie un alt participant la experimentul din revista FHM.

[Citește partea a II-a aici]

Scrisă de Florentin Cristian

Autor: Alexandru Brăduț-Ulmanu
Titlu: Cartea fețelor. Revoluția Facebook în spațiul social
Rating:
Editura: Humanitas
Anul publicării: 2011
280 pagini
ISBN: 978-973-50-3008-7

Related posts:

1. Spirala tăcerii – învelişul nostru social
2. Revoluția paiului de orez
3. Despre spaţiul vital – THE GEOPOLITICS READER