Revoluția Facebook în spațiul social – 2
Alexandru Brăduț Ulmanu – Revoluția Facebook în spațiul social|
Citește partea I aici.
Probabil nu sunt primul care observă o legătură între revoluţia în comunicare introdusă de Internet şi o lucrare esenţială pentru înţelegerea democraţiei, „Sfera publică şi transformarea ei structurală“, de Jürgen Habermas. Filosoful şi sociologul german descrie cum, în secolul al XVII-lea, se dezvoltă în interiorul sferei private o reţea densă a comunicării publice, alcătuită dintr-un public de cititori şi burghezi. Luând naştere în jurul unor saloane şi societăţi de lectură, ea se constituie întâi ca o sferă publică literară. Apoi, odată cu politizarea vieţii sociale indusă de Revoluţia Franceză şi răspândirea ziarelor, militează pentru egalitate, drepturi la vot şi la exprimare. Schimbările din secolul al XIX-lea şi apariţia statelor naţionale sunt consecinţe ale acţiunii acestei sfere politice. În secolul XX are loc însă o „refeudalizare a sferei publice“, iar cultura dezbaterii, din saloane, baruri şi cafenele, pierde în faţa masificării societăţii şi dominaţiei mass-media.
Democraţie şi spaţiu public
„Lumea virtuală“ vine să repare acest deficit de democraţie şi să scoată poporul din condiţia de public la care a fost redus. Aşa cum „puterea a devenit globală, nomadă şi extrateritorială“ , Internetul oferă o libertate asemănătoare de comunicare şi asociere, furnizând „cadrul“ pentru apariţia unei noi sfere publice, cu rol critic. Aici găsim platforme contestatare ca WikiLeaks şi SlowFood, dar şi site-uri cu obiective ecologiste sau antiglobalizare. El favorizează şi cristalizarea unei opoziţii corporatiste, atât la nivel global, cât şi local, dată fiind ineficienţa şi de multe ori inexistenţa unor sindicate în cadrul unor multinaţionale ca McDonald’s, IKEA sau al hipermarketurilor.
Internetul nu este însă loc doar al opoziţiei şi criticii. Aici se manifestă şi celălalt „principiu“ descris de Habermas, al publicităţii. Alexandru-Brăduţ Ulmanu aminteşte în cartea sa că „spaţiul public se extinde în aşa-numita lume virtuală, dar şi lumea virtuală extinde spaţiul public“. Guverne, corporaţii, mass-media şi partide încearcă să-şi sporească autoritatea şi aici. Complementar, persoane şi organizaţii importante în această sferă publică se pun în slujba marketingului. E greu să separi critica de publicitate pe Internet. Un exemplu este platforma „Think outside the Box“. Creată pe site-ul trustului de presă „Adevărul“, la ea semnau scriitori şi jurnalişti din mediul online care încercau o abordare mai neconvenţională. Parteneriatul era avantajos. Platforma beneficia de vizibilitate, iar ziarul căpăta o aparenţă de critică şi originalitate. Un eveniment a scos însă la iveală cenzura şi duplicitatea din spatele acestei asocieri. La aniversarea Coca Cola a 125 de ani, tinerii jurnalişti au scos cam mult capul din „cutie“, prezentând sucul şi compania într-o lumină deloc favorabilă. „Adevărul“ a avut o atitudine ipocrită, delimitându-se repede de ei, dând apoi vina pe o companie de publicitate. „Think outside the Box“ a câştigat în notorietate, devenind o platformă de succes. Exemplul ei ne arată cât de grea este supravieţuirea principiului critic, când se intersectează cu influenţele publice şi corporatiste.
Există însă un fenomen mult mai „pervers“, când unele organizaţii din cadrul societăţii civile, sub o aparenţă critică sau de protejare a binelui comun, se asociază sau apără de fapt interesele publice sau corporatiste. Cu siguranţă aţi auzit de Asociaţia Green Revolution, care a umplut Parcul Herăstrău cu biciclete şi a desenat piste în tot oraşul, pe care nu circulă nimeni. Deşi misiunea ei este „ecologia urbană“ şi activează în cea mai poluată capitală europeană, dacă ne uităm pe site-ul său acest ONG nu are nicio activitate critică, remarcându-se mai mult prin parteneriate cu mediul politic şi de afaceri, şi prin realizarea de topuri anuale, prin care „înverzeşte“ companii, inclusiv din domeniul petrolier. Anul acesta citim că a premiat o multinaţională din domeniul exploatărilor forestiere, amendată pentru poluare şi grave încălcări ale leglaţiei mediului în România!
Revoluţii şi „mulţimi inteligente“
Între sfera publică burgeză teoretizată de Habermas şi noua sfera publică, constituită în jurul Internetului şi social media, există asemănări şi deosebiri. Ambele se dezvoltă pe fondul unui viciu de comunicare şi democraţie, în interiorul sferei personale, la graniţa dintre spaţiul public şi cel privat. Deosebirile ţin însă de structură. În timp ce vechea sferă politică era omogenă, alcătuită din cluburi de intelectuali şi burghezi întreţinând legături strânse în acelaşi spaţiu, noua sferă publică pare mai degrabă eterogenă, fragmentară şi conjuncturală, unită de evoluţiile din tehnologie şi comunicare. Şi modul lor de a se manifesta este diferit. Dacă prima miza pe o acţiune politică structurată, calitativă şi continuă, cea de-a doua s-a făcut simţită mai mult prin impulsivitate şi forţa numărului.
Social media joacă un rol important în cadrul acestei noi sfere publice. Alexandru-Brăduţ Ulmanu aminteşte că Twitter şi Facebook au revoluţionat Internetul, „transformându-l dintr-o reţea de calculatoare într-o reţea de reţele umane (…), făcând ca tot mai multă lume să ia parte la circuitul informaţiilor“. Înainte, domeniul virtual era format din comunităţi mici, funcţionând independent unele de altele, ca nişte grupuri închise. Social media uneşte aceste „cluburi“, favorizând propagarea rapidă a informaţiilor, la toţi utilizatorii. Gradul de tranzitivitate al grupurilor decide cât de departe ajunge informaţia. Dacă prietenii prietenilor noştri se cunosc, atunci el este mare şi grupul este închis. Pe Facebook nu este cazul, deoarece reţelele se formează atât în jurul unor idei, cât şi în jurul persoanelor. Aşa se explică cum, în septembrie 2010, o româncă de 17 ani, Felicia Mărgineanu, a reuşit în doar câteva ore să adune 10.000 de suedezi la o manifestaţie împotriva rasismului şi naţionalismului: „Felicia a creat un eveniment pe Facebook.(…) Ea şi prietenul ei le-au trimis invitaţii amicilor de pe site. Într-o oră confirmaseră 400 de oameni. După trei ore se strânseră 2.000 de confirmări. Dimineaţa, când s-a trezit, peste 4.000 de oameni îşi anunţau prezenţa la eveniment“.
Social media facilitează acţiunea colectivă, dar nu îi garantează succesul. Oportunitatea evenimentului, motivaţia oamenilor, dar şi coordonarea, sinceritatea şi autoritatea liderilor sunt la fel de importante. Revoluţiile din lumea arabă au întrunit aceste condiţii. În Egipt, de exemplu, grupul intitulat „Toţi suntem Khaled Said“ (un tânăr ucis de poliţie) „avea aproape jumătate de milion de membri pe Facebook“. Tehnologia şi revoluţiile din comunicare s-au dovedit factori de democratizare nu doar a comunicării, cât şi a societăţilor, cum s-a văzut în cazul evenimentelor din Egipt, Tunisia, Indonezia sau Moldova. În statele comuniste Internetul este interzis sau cenzurat. Pentru regimurile represive, social media este ca o bombă cu ceas, fiind utilizată ca „instrument de coordonare şi casă conspirativă“ pentru revolte. Iar ele răbufnesc, până la urmă.
Evenimentele sângeroase nu sunt însă singurul aport la democraţie al reţelelor de socializare. Ele permit şi o circulaţie rapidă a informaţiilor între oameni, revitalizând domenii ca marketingul, jurnalismul sau comunicarea politică. De asemenea, întăresc coeziunea socială în jurul unor cauze, favorizând implicarea şi înlesnind acţiunea socială. Aşa cum anticipa Alexandru-Brăduţ Ulmanu într-un articol din 2005, „viitorul aparţine inteligenţei colective, sau gloatelor inteligente (smart mobs, după un termen folosit de analistul media Howard Rheingold). Aduse la un loc de interese, vârstă sau ocupaţie comună, mulţimile inteligente folosesc minunile tehnologiei ca să ţină legătura şi să-şi faciliteze o viaţă mai bună. Nimeni nu vrea să fie exclus din aceste comunităţi, aşa că telefoanele inteligente, computerele şi PDA-urile ajută oamenii să se integreze şi să înveţe unul de la altul“.
Terorism şi social media
Atacurile recente din Norvegia au pus în discuţie relaţia dintre extremism şi social media. Evenimentul a generat reacţii dintre cele mai ciudate în presa românească: un senator, de pildă, vajnic susţinător al drepturilor cetăţeanului, a scris un articol intitulat „Nu Breivik a comis atentatul, ci actualii lideri care conduc în UE“, iar un binecunoscut ecologist, de apreciat pentru inteligenţa şi implicarea sa, a pus patologia criminalului pe seama inconştienţei şi „dezechilibrului cotidian“ al societăţii. În loc de a condamna crimele şi pe autorul lor, iată că unele persoane publice manifestă o neaşteptată „intimitate“ cu gândirea teroristă. În fond asta dorea şi Breivik: ca actul său să atragă atenţia asupra unor fenomene sociale.
Şi reţelele sociale au devenit obiect al criticii, deoarece atacatorul şi-a făcut public programul şi intenţiile pe Facebook. Fiind un instrument de comunicare şi asociere, ideile şi atitudinile extremiste pot circula cu uşurinţă aici. Dar la fel de uşor le putem respinge. Cum utilizăm reţelele de socializare depinde, aşadar, şi de „patologia“ fiecăruia.
Există însă şi unele aspecte legate de contagiune şi influenţă. Facebook promovează o comunicare de tipul „mulţi către mulţi“. Citând doi cercetători (Christakis şi Fowler), Alexandru-Brăduţ Ulmanu aminteşte că structura reţelei este rezultat al conectivităţii noastre (cât de des şi intens interacţionăm), iar conţinutul ei este determinat de contagiunea între utilizatori: „Poate fi vorba de găleţi de apă (în cazul stingerii unui incendiu), dar de asemenea poate fi vorba de microbi, violenţă, mode, rinichi, fericire sau obezitate“. Extremismul se răspândeşte cu acordul nostru. El nu este propriu reţelelor în ansamblul lor, ci anumitor grupuri, în care interacţiunea şi contagiunea amplifică sentimentele extremiste.
Există însă şi un alt tip de influenţă, pe care utilizatorul nu îl poate controla, ce ţine de specificul comunicării pe Facebook şi care poate fi periculos în aceste grupuri. Selecţia informaţiilor din presă, de exemplu, se face pornind de la sentimente. Ca o oglindă care distorsionează realitatea, într-un grup extremist se vor răspândi, involuntar, ştirile care au relevanţă pentru ideile şi atitudinile naţionaliste sau extremiste. Celelalte nu sunt obiect al dezbaterii. Apoi, se ştie că platforma nu încurajează conţinutul (existând o limită de 420 de caractere), ci interacţiunea. În consecinţă, utilizatorii aleg formule scurte, atractive şi memorabile, care ocolesc aparatul critic. Individul poate fi uşor sugestionat şi manipulat, mai ales când ceilalţi îi apreciază constant postările, făcându-l să se simtă important şi integrat în colectivitate. Emoţia şi caracterul impulsiv al comunicării pe Facebook, dar şi instinctul gregar pe care-l pune în discuţie duc uneori la pierderea spiritului critic şi a individualităţii. Comunicarea poate deveni contagiune, ajungându-se la un tablou asemănător celui descris de Gustave Le Bon în „Psihologia mulţimilor“.
Ce m-a frapat atunci când i-am văzut pe alţii în faţa calculatorului, navigând pe Facebook, a fost diferenţa dintre „lumea“ lor şi „lumea“ mea. Reţeaua creează câte o versiune a lumii pentru fiecare utilizator, de parcă am trăi în fragmente diferite de realitate. Într-un fel aşa şi este, după cum scrie Brăduţ Ulmanu: „utilizatorii (…) văd în pagină doar anumite mesaje, nu întreaga activitate a persoanelor din lista de prieteni şi recepţionează doar o parte din ceea ce comunică prietenii lor. În plus, anumite mesaje ne pot scăpa, deoarece, pentru a decide ce trebuie să afişeze cu prioritate, site-ul foloseşte un algoritm ce ia în calcul diverse elemente, între care frecvenţa cu care accesăm conturile altor utilizatori sau dăm like la ceea ce postează aceştia“. Ca într-o tristă repetare, în loc de a fi prilej de comunicare şi descoperire a Celuilalt, pentru unii Facebook este un spaţiu al înstrăinării, în care nu se întâlnesc decât pe ei înşişi şi obsesiile lor.
Scrisă de Florentin Cristian
Autor: Alexandru Brăduț-Ulmanu
Titlu: Cartea fețelor. Revoluția Facebook în spațiul social
Rating: 
Editura: Humanitas
Anul publicării: 2011
280 pagini
ISBN: 978-973-50-3008-7
Related posts:
[...] [Citește partea a II-a aici] [...]