România – simplitatea pierdută

Autor: Ernest Bernea
Rating:
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2008
129 pagini
cartonată
ISBN: 978-973-645-229-1

Neamul ce-am fost

Mărturisesc că nu scriu fără strângeri de inimă acest text, şi nu din puţine motive. Întâi de toate pentru că recenzez, pentru prima dată, un album de fotografii. Iar imaginea, ca şi literatura, îţi cere să fii faci piruete, să te dai de-a dura, să fii tu însuţi, orice va fi însemnând asta. Apoi pentru că fotografiile astea vin dintr-o lume care nu mai este, şi mă vizitează demonul nostalgiei când le privesc, căruia nu ştiu încă să-i rezist, oricât de ridicol ar fi să regreţi timpuri pe care nu le-ai trăit tu însuţi. În cele din urmă, pentru că lumea fotografiilor-document ale lui Ernest Bernea e o felie din trecutul românesc, şi toate eforturile mele de a sta departe de discursurile privind implicaţiile ontologice ale sentimentului românesc al fiinţei ar putea acum da greş. Dar fie, accept provocarea, cu riscul ficţionalizării…

Există un discurs exaltat despre românism, ilustrat de nerozia savantă a Părintelui Dumitru Stăniloaie: “Poporul nostru are o limba care-i folosită şi în Liturghie. La popoarele catolice, limba vorbită de popor este alta decât limba liturgică. La popoarele slave, limba liturgică e alta decât limba vorbită de aceste popoare. La greci, limba liturgică e alta decât limba vorbită azi de popor, e o limbă greacă veche. La noi, limba liturgică e cea vorbită de popor. De aceea, limba vorbită de popor capătă un cuprins de taină şi de sfinţenie. Noi avem cuvinte minunate. Poate toate cuvintele noastre au un cuprins de taină pe care nu-l au cuvintele altor popoare.” Cu tot respectul pentru distinsul teolog şi traducător al Filocaliei, fragmentul citat ilustrează o sincopă intelectuală.

Există un je m’en fiche-ism postcomunist care tratează românismul ca pe un articol de galantar, în privinţa căruia ai putea formula mofturi sau pe lângă care ai putea trece indiferent. Ce mi-e Clujul, ce mi-e Parisul? De ce în Craiova şi nu-n Chicago? Patria banului şi a satisfacerii ultimelor plăceri trendy… Atunci când limba maternă se reduce la un simplu vehicul de comunicaţie, când istoria nu-i mai veche de două săptămâni şi înaintează în paşii impuşi de ştirile de prima pagină, cum ai putea considera condiţia de român altcumva decât rezultatul unei decizii aleatorii a unui joc de zaruri?

În ce mă priveşte, cred că identitatea românească se poate asemui unei cămăşi. Una pe care o dai jos lesne ca s-o înlocuieşti cu alta mai practică ori mai curată. Sau cămaşa trimisă de Deianira lui Hercule, îmbibată în sângele centaurului Nessus, care te arde şi-ţi otrăveşte clipele. În raport cu alte straturi identitare, e periferică (cred mai mult în prezenţa unui câine gudurându-se pe lângă Tronul lui Dumnezeu, decât în intrarea în Paradis a unui român-pur-şi-simplu). Dar asta nu înseamnă că românismul nu te poate mişca sau durea. Nu pot fi de acord cu elucubraţiile celor care redesenează harta lumii amplasând Ierusalimul Celest la Bucureşti. Sunt însă oripilat de cei care se declară gata să abandoneze un dat misterios pentru o identitate ersatz.

Atât cât îmi pot aminti, m-am întâlnit prima oară cu România pierdută într-un cimitir din nordul Moldovei, lângă crucea sub care odihneşte străbunica mea. Un nume, nişte ani, o litografie înfăţişând o bătrână oţărâtă, în straie cernite şi cu năframă neagră, de sub care te privesc, în dezacord cu eternitatea locului, nişte ochi vii şi iscoditori. Graiul bunicii, Dumnezeu s-o odihnească şi pe ea acum!, povestind că mamă-sa, venită din Basarabia după cei ai noştri cedaseră de-a moaca pământul de dincolo de Prut, nu rupea mămăliga de sub ştergari fără să fi trimis un copil pe uliţă, şi înainte ca acesta să fi adus la masă un pribeag care încă nu prânzise în ziua aceea. În ceasul acela de vară, m-am întâlnit cu neamul meu, privind dincolo de hârtie, în ochii femeii fugită din calea satanelor comuniste, abandonând pământuri şi acareturi, dar ducând cu ea în bejenie grandioasa omenie a creştinului căruia nu-i ticneşte dacă nu împarte darabul lui de brânză şi ceapă zdrobită-n palmă cu unul din fraţii mai mici ai lui Hristos.

Mulţi m-au făcut să mă simt mândru că sunt român, la modul sensibil şi bun. Brâncuşi, când l-am priceput în sfârşit. Noica, cu ale sale reflecţii adânci la rostirea românească. Vasile Lovinescu, a cărui hermeneutică mă sedusese înainte de-a o citi. Ion Creangă, de fiecare dată când îl citesc, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, tăcere cu tăcere. Amarul românului însă nu l-am gustat decât lângă o cruce, sub care şi-a găsit odihna un boţ de femeie ce-a uitat a zâmbi după ce şi-a îngropat şase din cei şapte copii. Zice-o vorbă despre justa măsură a lumii că niciodată Dumnezeu nu-l încarcă pe om mai mult decât poate duce. Neputându-mă îndoi de asta, mă întorc azi cu ochii minţii lângă strămoaşa în straie cernite, doar-doar oi afla din ce era făcută ţâţâna care-i priponise sufletul în piepţi…

În albumul România – simplitatea pierdută, o fotografie mă dă peste cap. Într-un lan de grâu cop, o bătrână în ie albă tivită cu negru, chipu-i ars de soare răsărind dintr-o maramă albă, ţine-n braţe un puiuţ de nepot. Strâns în glumă în brâu lat de flăcău, cu creştetul sub pălărie neagră cu ciucurel, mâna dreaptă-i se ridică a joc, în vreme ce stă pe braţele ei, cu genunchiul undeva ascuns de împreunarea palmelor negre ale femeii. El străluceşte a soare şi-a viaţă. Ea e arsă şi ratatinată ca o brazdă de pământ. Pruncul zâmbeşte ghiduş, bătrâna i-a râsu-plânsu’, mă uit şi n-aş şti, dacă plânge n-are lacrimi, dacă râde n-are hohot. Grâul îi îmbrăţişează pe-amândoi, implacabil ca viaţa, inevitabil ca moartea. În braţele strămoaşei mumificate dinainte de marea trecere, copilul învaţă să iubească Omul, să vadă chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Cu năzdrăvanul în braţe, ostenita îşi aminteşte că inocenţa nepăcatului nu-i vorbă goală.

Mă uit la fotografia lui Ernest Bernea cu senzaţia asistării la o întâlnire intens improbabilă, la fel ca aceea dintre strănepotul care ascultă pe o bancă, la doi paşi de o cruce pe care se află o litografie, povestea unei mâini de străbunică ce şi-a înhăţat bărbatul şi l-a dus în spate fuga-fuguţa peste deal, să prindă trenul spre oraş, în vreme ce dragostea vieţii ei îşi strângea cu mânurile-nsângerate maţele ce stau să i se împrăştie, deschise de sapa unuia pestriţ la inimă. Aşa se face că pentru mine poporul român e un soi de cal năzdrăvan al lui Harap Alb, pe care-l duce în spate Sfânta Vineri, iar asupra lor fâlfâie în cercuri moartea, sau cel puţin asta am reţinut eu din basmul acela, unicul pe care bunica mi l-a spus vreodată fără să-l citească de undeva. Neamul meu. Popor de poveste şi de fotografii în culori de cenuşă. Acum – răcite-s toate. Noi, cei de azi, roim bezmetic într-o ficţiune scrisă de alţii.

Sunt român, nici mai bucuros, nici mai trist decât dacă aş fi fost patagonez. Doamne-ţi mulţam de-ndurare, m-ai fi putut face german, sau thailandez, sau peul, dar şi atunci Ţi-aş fi fost recunoscător. Se zice că într-o tabără din Statele Unite, un copil amerindian, ascultând naiul unui român, l-ar invitat pe acesta să vină cu el ca să cânte din nou, să-l asculte bunicul. După care l-a dus lângă un totem înfăţişând animalul sacru al tribului. Nu trebuie să fiu amerindian, nici măcar copil, ca să duc într-o zi cu mine România – simplitatea pierdută undeva într-un cimitir, pe-o băncuţă lângă crucea de sub tei, să-şi mai mângâie bătrâna eternitatea cu chipurile neamului ce-am fost.

Scrisă de Radu Iliescu

Related posts:

1. România de dincolo de statistici – A TREIA FORŢĂ: ROMÂNIA PROFUNDĂ
2. Cui îi e frică de România? – A TREIA FORŢĂ: ROMÂNIA PROFUNDĂ
3. România lui Ion Varlam – PSEUDO-ROMÂNIA: CONSPIRAREA DECONSPIRĂRII