România ca un act. Eseu despre construcția de țară
“De ce trebuie să iubim România?” O întrebare care acum 80 de ani ar fi primit muzicalitatea unui răspuns liric: pentru că este o ţară frumoasă, cu un trecut glorios şi cer albastru. Azi, când cifrele indică o realitate apatică un asemenea răspuns ar fi cel puţin pueril. Într-o epocă în care suveranitatea se află pe epiderma cetăţenilor unui stat obligat să-i ajute oriunde ar fi, chiar dacă aceştia nu îi sunt loiali, România nu mai pare decât peronul unei gări. Destinaţia banilor trimişi prin Western Union celor de acasă. Pentru cei mai mulţi dintre noi România est un mijloc, niciodată un scop în sine. Pentru prea mulţi o dezamăgire; pentru atâţia o plafonare; pentru prea puţini o promisiune şi pentru nimeni o certitudine. Şi totuşi întrebarea revine acut: “De ce trebuie să iubim România?” În rândurile ce urmează voi încerca să justific un răspuns ca parte a unei legitimări mai ample a patriotismului într-o lume globalizată.
În spaţiul nedrept de scurt al acestui eseu voi încerca să-mi răspund şi să răspund la întrebarea de mai sus. Textul mai degrabă va încerca să demonstreze necesitatea patriotismului şi a culturii naţionale în cadrul stabilităţii sistemului internaţional.
Structura eseului va începe cu o prezentare a apologiei globalizării urmată dialectic de o argumentare a necesităţii statului-naţional ca ipostază a unui rău preferabil, dacă nu un cadru optim de dezvoltare umană.
Globalizarea ca libertate. Cultura ca proprietate
Putem alege să vedem globalizarea ca episodul actual al unui serial ce descrie drumul sacadat al libertăţii în modernitate. Infuzând gândirea oamenilor conceptul de libertate a schimbat fundamental toate instituţiile omeneşti. Naţionalismul secolului XIX (ca luptă pentru libertate a unor popoare împotriva unor imperii multietnice); decolonizarea (ca luptă pentru libertate a popoarelor non-europene împotriva Occidentului); autonomia (ca lupta pentru o mai mare libertate a unei comunităţi în cadrul unui stat); lupta pentru votul universal şi drepturile civile au fost premergătoare procesului de globalizare- globalizarea ca modalitatea de a-i aduce pe oameni împreună.
Voi presupune acum statul (să spunem naţional) ca pe o firmă care acţionează în sistemul internaţional precum un actor raţional care îşi calculează costurile şi profiturile. Teoria nu este originală. Când Kenneth Waltz o aducea pe tapet în 1979 el infuza studiul relaţiilor internaţionale cu aportul teoriei economice. Deşi Waltz era conştient că modelul actorului raţional simplifică realitatea, îi găsea totuşi meritul de a ne arăta cum rezultatele la nivel global se prind într-un anumit tipar. Eu voi completa neinteresul său faţă de procesele interne ale statului. Capacitatea unei firme de a face performanţă depinde de procesul de team-building. De modul în care membrii ei înţeleg să creeze o microsocietate. Ceea ce pentru o firmă se numeşte team-building în cazul unei naţiuni poartă numele de nation-building sau, mai tradiţional, proces de aculturare. Un aspect al acestui fapt este capitalul social care poate fi redat simplu drept încrederea pe care o acordăm celorlalţi. Disponibilitatea noastră de a ne pune la dispoziţia semenilor şi a coopera pentru binele comun ! Fukuyama arată că o societate este cu atât mai stabilă şi mai prosperă cu cât capitalul social este mai ridicat.Tradiţia se formează astfel din reinvestirea continuă a capitalului social- ca o înşiruire de alegeri personale şi colective ce ţes fibra socială. Cultura naţională, ca set de valori şi practici devine astfel o proprietate colectivă [sau personală dacă vreţi; în măsura în are vedeam o colectivitate ca pe o singură fiinţă]. Nu trebuie de aici dedusă cultura unei societăţi drept ceva închis ermetic ce nu permite ventilarea, contactul cu exteriorul. Ci ca pe un format, care rezolvă şi absoarbe influenţele exterioare într-un mod propriu. Aşa cum proprietatea privată [spre exemplu, o gospodărie] participă la circuitul economic fără a se dezintegra.
Necesitatea patriotismului?!
Deşi pachetul de promisiuni pe care mondializarea le aduce (posibilitatea de a-ţi alege viitorul; de a elimina spaţiul, timpul; de a beneficia de prosperitatea adusă de comerţul liber etc.) este extrem de seducător, realitatea se opreşte undeva între proiect şi utopie.
Alături de beneficii incontestabile peisajul unei lumi globalizante găzduieşte şi accentuarea inegalităţilor, a poluării, dezrădăcinarea comunităţilor şamd. Diminuarea suveranităţii tradiţionale a statelor este de multe ori corelată cu ineficienţa instituţiilor, terorismul şi proliferarea lumii interlope.
Având în minte imperfecţiunea oricărei analogii, în lumina celor argumentate mai sus putem considera globalizarea drept un uriaş proces de redistribuire a proprietăţii- proprietatea însemnând aici cultura statului-naţiune. Diminuarea suveranităţii statale, proliferarea actorilor non-statali, fluxul de imigranţi dinspre statele sărace spre cele bogate produc numeroase externalităţi, multe dintre ele nedorite.
În altă ordine de idei numărul mare de imigranţi nu poate fi gestionat de către statele occidentale. Convulsiile sociale care au loc din timp în timp în Franţa sunt o dovadă a neputinţei stabilimentului de a-i integra pe noii veniţi. De aceea ar fi în interesul statelor occidentale ca probleme să fie rezolvate la locul 0 al producerii lor. Altfel spus, ar fi salutară găsirea unor soluţii prin care aceşti oameni să fie ajutaţi să îşi rezolve problemele acasă fără a mai considera imigraţia în Occident drept panaceu. Comunitatea internaţională nu va putea niciodată rezolva problemele a ceea ce ne-am obişnuit a numi drept Lumea a treia dacă cei din zonele problematice nu doresc şi mai ales nu doresc să se ajute singuri. Aşadar ar fi dezirabil ca să putem încuraja edificarea unui patriotism moderat şi constructiv. Un patriotism bazat pe civism. Pe dorinţa rezolvării unor probleme concrete şi nu doar un discurs bombastic lipsit de urmări în planul realului.
În loc de concluzie
Mi-ar fi plăcut ca la sfârşitul rândurilor de faţă să am conştiinţa schiţării măcar a unui trunchi pe care să se poate pune ulterior coroana. Din păcate cred că am reuşit să redau doar un mugure cu ceva excrescenţe. Profit de ocazia scrierii acestui eseu ca antet al unui corp argumentativ mai serios şi, sper eu, să adauge un plus de originalitate într-un mediu de multe ori îmbâcsit.
Se tot spune că trăim în România şi aceasta ne ocupă tot timpul. Dar poate că nu ne ocupăm acest timp cum trebuie. Precum la jocul Tetris nu ştim să ordonăm cuburile în aşa fel încât să putem trece la nivelul următor. Poate că ne imaginăm România ca o barcă ce se scufundă. O ancoră care nu ne oferă stabilitate, ci doar ne trage în jos împiedicându-ne evoluţia. Dar poate ar trebuie să privim lucrurile în sens invers. Să ne imaginăm că România nu este o origine, ci un scop spre care îl dorim atins. Să ne imaginăm că suntem cetăţeni ai lumii sau reprezentanţi ai ONU care au de rezolvat o situaţie a unui stat aflat la ananghie. Să ne imaginăm România drept un şantier, o schelă aflată în construcţie. Demersul nostru ar fi pe undeva unul actoricesc. Am intra în interiorul subiectului. Un actor nu îşi poate interpreta calitativ un rol decât dacă îşi simpatizează personajul, încearcă să îl înţeleagă, să se apropie de paradoxurile sale şi să îi speculeze posibilele reacţii. Aşa nu ne vom mai lamenta asupra condiţiei umane în care istoria ne-a încastrat.
În schimb vom da un sens părţii din umanitate pe care o reprezentăm.
Scrisă de Silviu Petre
Related posts:
Silviu parca scrie mai bine de cand s-a dat cu securitatea. De cand preda, asta voiam sa zic…
De cand m-am dat cu secu..adica predau ..nu stiu daca scriu mai bine dar mai concis. Ca pe cati trebuie sa ascultam..adica la cati trebuie sa predau trebuie sa fiu limpede precum apa pura de izvor din care se face vechea bere romaneasca.
Cred ca acum 80 de ani intrebarea ,,De ce trebuie sa iubim Romania?” nu aparea. Sau daca aparea, ea era adresata de cei care se raportau la Romania ca la un concept, ca la o realitate abstracta aflata in afara lor. Oricum, peste 80% din populatia Romaniei interbelice, nu-si punea intrebarea asta. Ma refer la locuitorii mediului rural, adica la popor, inteles, vorba lui Tonnies, ca cea mai larga forma comunitara.
,,Globalizarea ca modalitate de a-i aduce pe oameni impreuna” suna ca o lozinca. Daca privesti globalizarea ca fenomen de dispersare a modernitatii la scara globala, prin modernitate intelegand cultura si institutiile occidentale, nu stiu in ce masura oamenii au fost adusi impreuna. In Occident, modernitatea a atomizat societatile, adica le-a surpat din punct de vedere social. Capitalul social al Americii pe care-l lauda Tocqueville, si a carui necesitate o subliniaza Fukuyama, e vorba-n vant. L-a transfomat in asa ceva, printre altele, si neoliberalismul, adica matricea discursiva a globalizarii. In suburbiile sistemului mondial modern, pentru ca a fost impusa fara infrastructura institutionala care i-a permis sa functioneze in Vest, si nu intru aici in detalii, modernitatea a generat dezvoltarea subdezvoltarii. Fireste ca globalizarea poate fi abordata si din alte perspective. E evident insa ca e vorba de un proces care are invinsi si pierzatori. Iar invinsii si pierzatorii istoriei stau impreuna doar daca vor primii.
Zici ca Lumea a III-a sau lumea nealiniata sau periferia sistemului mondial modern ar trebui sa se ajute singura. Suna bine. Dar la nivel discursiv. Distributia puterii la nivel mondial e favorabila Vestului de la raspantia secolelor XVIII-XIX, cand economia Marii Britanii decoleaza dupa Revolutia Industriala. Insa acumularea din centru s-a facut si pe spinarea coloniilor. Daca nu mai ales pe seama lor. Singurul tip de dezvoltare locala sustinut atat de pax britannica, cat si de pax americana a fost cel care a inlesnit drenarea resurselor periferiale catre centru. A fost nevoie de o elita coloniala in acest sens, una aservita elitelor metropolitane. De pilda, una care sa contracteze cat mai multe imprumuturi de la FMI. Adica de o elita care sa-i pauperizeze pe localnici pentru ca centrul sa prospere. Evident ca intr-un context in care repartizarea globala a puterii ii este favorabila, centrul va cultiva o astfel de elita. Care nu va rezolva niciodata problemele periferiei. Va demonstra insa ca s-a straduit in sensul asta.
Nu e intamplator ca tipul de patriotism sustinut de aceasta elita e patriotismul civic. Adica genul de patriotism contractual, in temeiul caruia statul si cetatenii au drepturi si obligatii reciproce. Dar ce te faci cand statul nu-si respecta obligatiile fata de cetateni? Teoretic, cetatenii ar trebui sa reactioneze, sa protesteze. Eventual sa se razvrateasca. Numai ca patriotismul civic e unul care, in realitate, submineaza sistematic identitatile nationale. Nu-i plac mai ales religia si traditiile locale. Ce sa mai vorbim de legaturile primordiale.
Si-atunci, pentru ca nu mai stiu cine sunt, pentru ca au fost transformati intr-o masa amorfa, una care se leaga doar contractual, cetatenii nu se mai aduna pentru a para loviturile administrate de stat. Gratie patriotismului civic. Care transforma popoarele in populatii.
Pentru ca este sustinut de o idee contractuala, patriotismul civic transforma statul in mijloc pentru atingerea unui scop. La fel si tara.
Multumesc pentru comentariul generos Lucian. As dori ca acest eseu sa se transforme la un moment dat in carte si d aceea doresc cat mai felurite feed-backuri//
In alta ordine de idei nici eu nu sunt un mare iubitor al globalizarii. Insa nu putem nega nici beneficiile sale, care sunt reale. Iar oamenii sunt adusi impreuna de globalizare. Nu trebuie sa dau exemple care sunt la indemna oricui.
Acuma, ca mi-ai aruncat mingea la fileu: daca aceasta aducere impreuna inseamna o traire autentica, o fraternitate reala sau doar faptul ca suntem singuri in multime…..
O alta chestiune pe care doar am schitat-o, dar nu am rezolvat-o este aceasta: cum ar trebui occidentul si forumurile internationale sa ajute statele in curs de dezvoltare sa se ajute singure. Pentru nu cred ca o izolare completa intre statele bogate si cele sarace le-ar face pe cele sarace sa prospere. Dar nici nu cred ca actualul sistem international poate genera altceva decat exploatare si stagnare.
Globalizarea are multe intelesuri. Sociologic, cum am amintit deja, globalizarea poate fi analizata ca diseminarea modernitatii la scara mapamondului si a consecintelor rodnice sau mai putin rodnice din punct de vedere social a inseminarii institutiilor si reperelor modernitatii in feluritele peisaje locale. Pentru ca a contractualizat relationarea sociala si, pe cale de consecinta, i-a obnubilat sistematic miezul afectiv, modernitatea a indepartat oamenii. Paradoxul e ca tehnologia ieftina pe care globalizarea a livrat-o in tarile sarace a dat lovitura de gratie unui fond comunitar oricum puternic maltratat de regimurile colonialiste. Capitalul social se refera tocmai la acest fond comunitar, pulverizat astazi.
Inevitabil, mai ales ca avem amandoi preocupari geopolitice, cred ca globalizarea poate fi privita si din perspectiva distributiei relatiilor de putere la nivel mondial si a statului/statelor privilegiate din acest punct de vedere. Il aminteai pe Kenneth Waltz, care-i un realist convins. Ceea ce el escamoteaza in mod inteligent, invedereaza Moravscik. Nu e suficient ca un actor statal sa-si cunoasca interesele, cum sustine paradigma alegerii rationale aparata de Waltz. E important in ce masura si le infaptuieste. Iar masura in care interesele clar definite ale unui stat (daca ele sunt clar precizate si ce contribuie la asta e o alta discutie) se implinesc e conditionata de forta de negociere a statului care depinde, evident, de puterea lui si mai ales de componenta economica din formula puterii statului. Din pacate, forta de negociere a statelor mici e redusa. Ceea ce, ca intr-un veritabil meci de tenis, le plaseaza mai ales la primire si foarte rar la serviciu in campul relatiilor internationale. Arma statelor mici e diplomatia inteligenta. Asta presupune insa o elita independenta care sa permita diplomatiei sa fie inteligenta. Si nu una care sa zica ca baietii aflati la serviciu sunt bulangii. E evident ca asa este. Dar cine cerne sfera relatiilor internationale din punct de vedere moral e cel mult un amator. Sau un farsor, avand in vedere ca patentul unei atari perspective e revendicat de Woodrow Wilson.
Dupa mine, statele mici chiar daca vor sa fie izolate sau autarhice nu pot. Intotdeauna un stat mare are ceva de castigat prin aservirea unui stat mic. Macar c-n felul asta isi subliniaza vocatia de cuceritor, ceea ce creste respectul de sine al propriilor cetateni. Si moralul national ridicat e o alta componenta din puterea statului.
Ca sa concluzionez acum. Intre statele mari si cele mici nu e o izolare completa, cu cateva exceptii. Insa istoria a dovedit ca in raporturile politice dintre statele mari si cele mici au avut de castigat intotdeauna cele mari. Cu precizarea ca uneori, vezi Congredul de Pace de la Versailles din 1919, statele mici au profitat de pe urma intereselor celor aflati la serviciu, dar si de pe urma propriilor sacrificii.