„Sapă, cârtiţă bătrână!” – interviu cu Vlad Mureşan – II
Partea a II-a
„Suntem cronicarii unor tentative creatoare de anvergură judeţeană…”
Silviu Man : Scriaţi la un moment dat: “când aud de cultură, mă pregătesc să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare“.
Vlad Mureşan : Există ceva absolut exasperant în cultura română, pe care am încercat să-l sesizez în acel text : oamenii îşi justifică propria unilateralitate. Ascultăm jazz pentru că n-am înţeles cu adevărat ce se întâmplă cu adevărat la Bach sau Palestrina, citim într-un mod exasperant poeţi şi scriitori locali, suntem cronicarii unor tentative creatoare de anvergură judeţeană, uitând că mai trebuie să citim, totuşi, tragedie greacă, Dostoievski şi alţi autori care ţin de o planetaritate a spiritului. Deci, primul lucru care mă irită în cultura română este provincialismul. Majoritatea revistelor de cultură ţin de o Uniune a Scriitorilor şi formulam exigenţa existenţei unei “uniuni a gânditorilor”, pentru că sunt oameni care gândesc şi care nu sunt admişi în Uniunea Scriitorilor, deşi scriu, din simplul motiv că ei şi gândesc. Un Noica nu există în USR – vă daţi seama ce caricatură. Cred deci că ar trebuie să existe şi o Uniune a Gânditorilor, pentru că altfel se presupune că cei care scriu nu trebuie să şi gândească.
Trebuie deprovincializată cultura română – nu pot să discut despre problema intelectului cu oameni care nu au minime lecturi: nu au Categoriile lui Aristotel, nici Parmenides-ul lui Platon, nici Critica raţiunii pure, nici Fundamentele aritmeticii a lui Frege – deci despre raţiune nu pot discuta cu oameni care au o problemă personală cu raţiunea. Nu pot discuta nici despre mitologie sau textele sacre cu oameni care nu au minime instrumente hermeneutice…
Silviu Man : Deci vorbim, deşi cuvântul poate părea prea dur, de o impostură…
Vlad Mureşan : În puţinele mele polemici, am luptat cu oameni care se revendicau în mod fraudulos de la nişte surse pe care nu le controlau, oameni care pretindeau că au terminat-o cu Kant, dar care fac sofisme clare şi pot fi lăsaţi corigenţi la o simplă analiză de text într-o universitate germană. Am polemizat cu oameni care se revendică de la Hegel prin multiple medieri exegetice şi care ratează contactul direct cu textul. Nimeni nu poate să spere să citească Fenomenologia Spiritului, fără să stea şase luni pe Critica raţiunii pure, şi fără să stea cel puţin şase luni, obsesiv, cu câteva ore de lectură bună pe zi, concentrate pe Fenomenologia Spiritului, prin lecturi reiterate. Cunosc foarte puţini oameni care au citit Fenomenologia Spiritului ; în afară de Noica, eu cunosc vreo doi oameni în viaţă care chiar au citit-o. Deci, acestea sunt lucruri foarte grave. Or, la noi există puterea decretului arbitrar, de a pune în paranteză o tradiţie prodigioasă, imensă, fără să probezi o minimă capacitate. Avem o inflaţie discursivă care nu are acoperire efectivă în muncă pe text. Toată lumea acuză impostura, inclusiv impostorii – dar vocaţiile tari se dovedesc pe parcursul unei vieţi…
Silviu Man : E un dat definitiv sau mai putem scăpa, primenindu-ne?
Vlad Mureşan : Eu cred că e un dat (spre deosebire de Germania, care este patria culturii prin excelenţă, ei fiind cei mai mari creatori în muzică, filozofie, matematică şi fizică. Abia în literatură pot ruşii pune ceva comparabil cu ce au germanii). Spre deosebire de o cultură precum cea germană, care este efectiv un bloc, cultura română s-a salvat prin excepţii; majoritatea marilor excepţii sunt oameni care au avut ceva de-a face cu cultura germană în special. Toată disiparea, retardul nostru istoric, periferialitatea şi provincialitatea noastră este fertilă pentru aceste câteva excepţii creatoare, dar în rest plătim un preţ greu pentru ele. Pot număra pe zece degete creatorii fundamentali din România şi pot pune în paranteză tot restul, atât de puţini sunt. Dar sunt totuşi mai mulţi decât la alte popoare care au o istorie recentă comparabilă cu a noastră, aşadar este o medie aritmetică bună la o judecată de apoi a culturii, despre care vorbea Noica. În rest, suntem condamnaţi la balcaniadă, excepţiile trebuie să sufere în tăcere şi să-şi actualizeze vocaţia într-o manieră izolată, cumva separate de aşa-zisa viaţă culturală românească, unde gălăgia asurzeşte munca lentă a spiritului. Hegel dădea un citat din Shakespeare : Sapă, cârtiţă bătrână ! – pentru că în munca ta secretă, subterană, în momentul în care vei ieşi la suprafaţă, tu vei avea deja un imperiu de galerii create.
„Există ceva faustic în categoria intelectualului…”
Silviu Man : Dar, apropo de momentul în care ai terminat de săpat imperiul tău de galerii şi ai ieşit la suprafaţă, nu e un semn de sănătate a culturii ca imediat să fii recunoscut ca valoros?
Vlad Mureşan : Ba da, e vorba de simptomatologia unui climat sănătos, dar atunci vorbim de Germania secolului XIX, nu de România diverselor secole. La noi nici un creator nu a avut viaţă uşoară… Gândiţi-vă, pentru Blaga a trebuit să existe o intervenţie a Regelui ca el să poată preda. Nae Ionescu abia a reuşit să predea la Universitate. Eliade, dacă nu pleca dincolo şi dacă nu era Nae Ionescu în spate, nu ar fi beneficiat de recunoaştere. Despre Cioran ce să mai spunem… Totul a început, până la urmă, cu Eminescu. Nici unul nu a avut o recunoaştere adecvată a meritului său, deci nu trebuie să ne facem iluzii. Suntem un popor ingrat în această privinţă, îmi pare rău să spun asta… Nu fac aici referire la mine, pentru că eu nu mă simt încă filozof, mă simt deocamdată un intelectual. Diferenţa imensă este că intelectualul are un proiect cu societatea – poate fi un intelectual politic, să aibă un proiect politic cu societatea, şi poate fi intelectual cultural – să aibă un proiect axiologic cu societatea. Ca să fii filozof, trebuie să nu mai ai nici un proiect cu societatea, să o ignori în mod suveran, aşa cum a făcut Noica şi să ai o problemă doar cu sacrul şi cu sensul. Ca filozof, trebuie doar să înţelegi, nu să organizezi lumea – asta e o muncă de intelectual. Şi eu sper să nu mai fiu intelectual în sensul acesta, şi să ajung filozof. Filozoful este cel care pune contemplaţia înaintea faptei… Există ceva faustic în categoria intelectualului – produs al modernităţii, care, în esenţă, pune fapta înaintea contemplaţiei.
Silviu Man : Nu este acesta un lucru periculos?
Vlad Mureşan : Ba e foarte periculos, şi de aici aşa-zisele trădări ale cărturarilor. În momentul în care fapta precede contemplaţia, poţi să spui că făptuieşti fără să gândeşti, ai fapte care nu au o pătrundere interioară suficientă prin care să sesizezi adevărata natură a lucrurilor. Şi de aici orbirile de stânga şi de dreapta ale succesivelor generaţii de intelectuali. Nu că filozofii n-ar fi avut picaje locale, dar totuşi Platon nu poate fi epuizat în Republica. Nu pentru asta îl iubim noi, ci pentru Parmenides şi pentru Sofistul. La fel şi la Hegel – nu pentru minima sincopă din sistem prin care elogia statul prusac, ci pentru ştiinţa logicii. Închipuiţi-vă, la capătul a 800 de pagini de logică cu ce se termină cartea: adevărul logicii speculative este mistica.
Silviu Man : Vorbeam despre trădările secolului XX, când ideologiile erau explicite. Însă unde se află intelectualul acum, după căderea Cortinei de Fier?
Vlad Mureşan : Aşa cum v-am spus, primul lucru regretabil este că intelectualul nu este filozof. Adică intelectualul are deja un proiect politic – mediocru, sau cultural – superior. Există două păcate ale faustismului intelectual : o anumită neutralitate a intelectualului care poate să-şi păstreze o anumită distanţă şi să fie un arbitru al societăţii…
Silviu Man : E legitim să fie neutru, ca intelectual? Nu e şi el om?
Vlad Mureşan : Ba da, este om, uneori prea om. Există un moment, al ceasului al treisprezecelea, în care el trebuie să iasă din neutralitate. Adică în momentul în care ruşii intră cu tancurile în inima unui popor, intelectualul nu are voie să tacă…
Silviu Man : Da, dar când vorbim de tancuri, deja vorbim de manifestările unei ideologii declarate. Nu este acelaşi caz cu vremurile noastre, ale ideologiei implicite, nedeclarate.
Vlad Mureşan : Da, e un mister aici, e o discuţie în sine. Este greu de cuantificat exigenţa angajamentului intelectual, pentru că prima lui mare vină este că nu este pur contemplativ, că nu este filozof, ci vrea să înfăptuiască. Din această cauză, el nu are o discriminare de laser care să preceadă implementarea proiectului său. Angajamentul intelectualilor este eminamente failibil, ei fiind angajaţi în diverse războaie locale cu diverse ideologii sau simulacre de ideologii sau cu false interpretări ale ideologiilor sau false structuri de conştiinţă. E greu să pariezi integral pe marxism, fără să ai o culpabilitate imensă refulată, e greu să pariezi integral pe capitalism din acelaşi motiv. E foarte greu să aperi capitalismul împotriva marxismului, fără să-i aperi o sumă de vicii care ţin de caracterul său unilateral istoric.
Eu am scris mult împotriva marxismului, dar vine cumva vremea unei analize spirituale a capitalismului. Am spus lucruri ignorate în general de cei care cred eu sunt pur şi simplu pro-capitalist. Capitalismul are la bază o anumită idolatrie, ideea centrală a capitalismului fiind aceea că time is money. Time fiind viaţă, life, putem spune life is money şi spirit is money. Deci există nişte tranziţii frauduloase pe care capitalismul le operează, încercând să extragă, finalmente, bani din spirit. Există o Mamona în spiritul capitalismului, pe care uităm deseori să o analizăm. A paria atât pe o determinaţie istorică, cât şi pe determinaţia opusă, ratează faptul teologic că în esenţă, Adevărul este supradeterminat. Intrând într-un partid, intrăm într-o parte. Or, cum spune Hegel, adevărul este întregul. Evident, noi nu avem acces la întreg, dar ideea este că noi trebuie să avem un orizont de aşteptare potrivit căruia adevărul este întregul. Hegel a avut un organ eshatologic foarte clar, care venea dintr-o bună înţelegere a teologiei şi şi-a dat seama, spre deosebire de alţi filozofi, că undeva adevărul trebuie să fi lucrat pe toate fragmentele prin care el s-a întrupat în istorie. De aici ideea unei fenomenologii a spiritului, ideea faptului că spiritul se desfăşoară prin succesivele lui irizări. El trebuie recompus cumva, noi fiind fiinţe cu acces fragmentar.
Doar prin concilierea acestui puzzle istoric al fragmentelor şi al perspectivelor unilaterale, putem regulativ obţine un orizont de acces către adevăr. Ori problema este că intelectualii cu angajamentele lor politice, culturale, pariază pe un fragment sau pe altul. Şi atunci cad inevitabil într-un partid, şi partidul este ceea ce este : o parte, iar nu un întreg. Un intelectual trebuie să aibă totuşi o echidistanţă care să reflecte faptul că el este un gardian al întregului. Deci asta l-ar salva, să fie suficient de lucid încât să poată critica ambele părţi ale unei opoziţii. Aş vrea un intelectual care să poată sesiza simultan şi defectele structurale ale capitalismului ca sistem al imanenţei şi pe cele ale marxismului, care e un alt sistem al imanenţei. Deleuze, apostolul delirului, spunea că adevărata definiţie a stângii este faptul că ea este o privilegiere a imanenţei. Or, problema este că, în acest sens, capitalismul este de stânga. Asta nu a remarcat Deleuze. Eu nu am auzit să fie capitalismul un purtător al marilor valori sacre. Capitalismul, ca şi marxismul, este un mod de a organiza şi de a reforma lumea. Dar religia şi căutarea mai profundă a sacrului începe printr-un divorţ cu mundaneitatea noastră, pentru că unde ţi-e inima, acolo îţi e şi comoara.
„Postmodernismul este un nihilism proletarizat, masificat”…
Silviu Man : Cum îi vedeţi pe studenţii Dvs.?
Vlad Mureşan : Eu îi văd ca pe un ogor care trebuie însămânţat. De pildă, primul lucru pe care-l fac la studenţii de anul I – nu le dau voie să-şi exercite dreptul de liberă opinie. Opinie poate avea oricine, este un drept constituţional, dar nu e şi un drept axiologic. Scopul culturii, şi mai ales al filozofiei, nu este doxa, este episteme. Prin urmare, trebuie întâi să ai câteva minime lecturi, să suporţi exigenţa acestora ca să ai dreptul axiologic de a formula opinii întemeiate care să facă tranziţia de la doxa la episteme. Există câţiva oameni chemaţi, vii, interesaţi, dar există şi inevitabila nevoie de a trăi – oamenii vor o diplomă. Până la urmă, oamenii se triază singuri. Nu poţi ajuta un om împotriva propriei lui inimi. Inima lui e purtătoarea voinţei lui. Tot ce pot să fac e să-i dau câteva minime repere pe care el poate să şi le asume.
Silviu Man : Unul dintre proiectele Dvs. este o carte de frondă…
Vlad Mureşan : O frondă împotriva frondei… Caracteristica esenţială a postmodernismului, aşa cum am spus, este rejecţia logică. Rejecţia logică este un operator negativ : nici – nici. Modernitatea are o afirmaţie – afirmă omul, dar are şi o negaţie – neagă divinul. Premodernitatea, într-un fel, era invers. Postmodernitatea neagă şi omul, şi divinul. Dacă modernitatea proclamă aşa-zisa moarte a lui Dumnezeu pentru ca omul să-şi creeze propriile lui soteriologii, care s-au prăbuşit evident pe propria lor lipsă de fundament, postmodernitatea nu oferă nimic. Ea are un discurs pur negativ. Şi asta înseamnă frondă, în esenţă.
Este un tratat de filozofie islamică, se numeşte Destructio destructionum. Cam acesta este şi lucrul pe care-l vizez eu: orice postmodern se revendică de la aşa-zisa deconstrucţie care, pentru utilizatorii pur ideologici ai acestui termen, nu este altceva decât o negaţie. Ei, când vor să nege, spun că deconstruiesc. Sunt câteva teze inacceptabile ale postmodernismului care trebuie atacate: în primul rând, primatul diferenţei faţă de identitate. Acesta este, dacă vreţi, numele propriu al postmodernismului. Postmodernismul îl considerăm un curent cultural, însă, în realitate, este un nihilism proletarizat, masificat. Nu este nihilismul lui Kirilov, nu este nihilismul unui mare cutremur spiritual, este un nihilism la purtător, al unor indivizi cu o existenţă comodă de burghez. Burghezi care vorbesc despre moartea omului, după care iau cina la un restaurant. Este o plastografie a nihilismului celui din Dostoievski, care era un nihilism al fiorului şi care era sincer în infernalitatea lui autodestructivă, pe când aici avem un nihilism de masă, al societăţii de consum. Orice adolescent, aşa cum îşi ia un tricou cu Che Guevara, preia şi o sumă de reflexe mentale aparent deconstructive. În esenţă, nu este nimic abisal în asta – aceasta este marea problemă a postmodernismului, nihilism neabisal. El nu rivalizează nici în vis cu nihilismul rusesc…
Silviu Man : Un nihilism la nivel de epidermă…
Vlad Mureşan : Da, un nihilism epidermic, nu abisal. Deci întâi, problema postmodernilor din punct de vedere spiritual este mediocritatea lor existenţială, care nu conferă acoperire unor proclamaţii care sunt toate mimetic preluate din marele nihilism rusesc. Comparaţi-l cu aceşti nihilişti de salon; nu e întâmplător că postmodernismul ca şi curent cultural s-a născut în Franţa, pentru că are o structură salonardă în esenţa lui, şi este azi un fenomen al societăţii postindustriale, acest postmodernism, făcut de oameni cu existenţă burgheză. În România comunistă, a penuriei, aceşti oameni nu ar fi avut acelaşi discurs, semn că nu au o vocaţie în spate. E trendy. Aş putea relua butada: postmodernisme caviar.
Deci crima logică a postmodernismului este aşa-zisul primat al diferenţei faţă de identitate. Ca să poţi diferenţia, tu trebuie să ai un acesta şi un celălalt. Pentru ca acesta să fie diferit de celălalt, acesta trebuie deja să fie el însuşi, şi celălalt să fie el însuşi. Care este rezultatul fundamental? Faptul că nu poţi obţine termeni ai diferenţei fără ca termenii diferenţei să fie ei înşişi autoidentitari. Şi atunci problema este că în oricare atom al diferenţei identitatea este deja prezentă. Deci diferenţa este un concept derivat din identitate, diferenţa nu este altceva decât autodiferenţierea identităţii, diferenţa nu are autonomie logică faţă de identitate. Diferenţa nu este decât o identitate automultiplicată, autodistribuită. Şi atunci crima conceptului de différance al lui Derrida rezidă tocmai în această idolatrie, în care tu iei un termen derivat şi îl consideri un termen prim. Dar nu poţi avea un singur termen prim aici, pentru că termenul de diferenţă este un termen intrinsec multiplu. Dar aşa cum am zis, multiplicitatea nu este altceva decât cum spune Hegel, Viele Eins – „mulţi uni”. Deci Unul precede multiplul din punct de vedere logic, nu poate fi gândit multiplul fără ca fiecare termen al multiplului să fie un mic unu, şi nu poate fi gândit diversul, diversitatea fără ca fiecare termen al diversităţii să fie deja un atom de identitate. Termenul lui Derrida este un fel de termen axial pentru toţi apostolii diferenţei. Ori acest termen cade, iar dacă rădăcina coruptă este tăiată, vor cădea şi viţele corupte…
Related posts:
[...] [Citeşte partea a II-a aici] Ce rating acorzi cartii? (3 voturi) Loading … Ce rating acorzi recenziei? please wait…(9 voturi, rating: 4.4) 3 comentarii la ““Sapă, cârtiţă bătrână!” – interviu cu Vlad Mureşan” [...]
Ce idiot; isi “insamanteaza” studentii. penibil
mda, i-ai zis-o lui Muresan. Scurt, percutant, cu acribie. L-ai facut in sange, sau cum se zice pe acolo, pe la Strehaia..
“Prostul este cel care nu intelege metafora” – Eminescu
Vlad Muresan e un amarat de doctorand (poate si-o fi terminat teza in ultimele luni) care pozeaza intr-un fel de Hegel bastinas chemat sa-si “insamanteze” studentii. Altfel el debiteaza un discurs impropriu, confuz si violent ideologizat prin care incearca, vainement, sa-si mascheze amatorismul. Nu ma mira ca are succes la tot felul de neolegionari si de inocenti abia desprinsi din Tierreich.
Draga, tu esti un anonim, care nu are nici discurs, nici confuz nici clar, nici impropriu, nici violent ideologizat, nici doctorat, nici carte, nici articole, tu nu maschezi nimic, tu nu ai succes la nimeni
. nu te mira ca Muresan are succes la oricine o fi, el macar a rostit o idee, tu nu ai rostit nici una. cred ca daca te uiti putin in oglinda, nu o sa vezi nimic. mai pune umarul, sunt curioasa ce-ti iese tie 
)
jk nu este un om, ci o marca de frigider. a dat faliment in anii 80, ratand inclusiv un loc in enciclopedia marilor frigidere de pretutindeni. din gropile de gunoi ale oraselor ne tulbura.
Draga Andrada, se intampla sa am si doctorat (la ENS) si articole si “carte”. Si chiar daca n-as avea, tipul asta de discurs tot paratactic, infatuat si confuz ar ramane.
De fiecare dată când comentează câte vreun “străluminat” precum jk se vede de la o poştă cum iradiază prin propriul discurs propriile tare. Cum acuză, aşa este tocmai el acuzabil:
“amarat de doctorand”
“debiteaza un discurs impropriu, confuz si violent ideologizat prin care incearca, vainement, sa-si mascheze amatorismul”.
Asta e o dialectică ce se-mplineşte fără greş, totdeauna.
Din spatele literelor “jk” e foarte uşor să fii critic. Sau, mă rog, ce ai încercat tu să faci acolo, că nici critică nu se poate numi.
Dacă ai doctorat şi articole, înseamnă că poţi contracara la nivel de idee. Nu la nivelul atacului la persoană. Sau ţi-e teamă să te înfăţişezi cu numele real?
JK
Mi se pare lipsit de demnitate sa faci un atac la persoana, lipsit de orice argument, dupa care sa te simti lezat, incercand sa impresionezi lumea cu presupusul tau doctorat la ENS – in acelasi timp in care te ascunzi dezonorant sub anonimatul care poate ti se potriveste.
Daca ai fi avut un doctorat la ENS, ai fi avut si prima lectie pe care Franta o da, lectia politetii.
Sau macar a doua lectie, cea a salonului, care era lectia replicilor inteligente, a spiritelor.
Sau macar a treia lectie, a cavalerismului, care spune elegant: en garde, atunci cand ataca.
Asadar, uite ce cred eu : tu esti doar un anonim si presupusul doctorat la ENS este o fantasma autoprotectiva. Daca ai fi scris un doctorat singur, ai fi stiut sa respecti munca altuia.
Multumesc celor care au aparat bunul simt.
Daca jk ar semna cu numele real, asta ar insemna sa se certe cu Vlad Muresan, si implicit cu cei care-i apreciaza discursul, sau cel putin nu vor sa se certe cu autorul lui.
Ceea ce, veti fi de acord, “nu se face”.
@all: ok, mes braves, poate sa-mi explice cineva diferenta, la Derrida, dintre diferAnta si diferenta? Nu-l intrebati pe V Muresan, el crede ca sunt sinonime( vezi ultimul paragraf)
Nu cumva diferAnta este pusa in raport cu ceea ce Hegel numeste acea “differente Beziehung” opusa simplitatii prezentei? Adica, mai simplu, nu cumva diferAnta este in sistemul lui Derrida, conditia de posibilitate a identitatii dar si a diferentei? Adica, inainte de a bate campii despre “crime logice”, “nifilism”,bla bla, n-ar trebui ca VM sa citeasca, macar , autorii pe care-i critica agresiv? Ce fel de profesor de filozofie este acela care nu accepta ca studentii sa aibe o opinie dar le serveste discursuri autoritare bazate pe tot atatea confuzii elementare? E o moda in discursul filosofic universitar romanesc bazata pe denunturi foarte violente ale unor autori sau curente in absenta lecturilor prealabile. Si ce ar trebui sa faca un student al lui VM care-l cunoaste pe Derrida dar nu are dreptul la opinie? Sa accepte aberatiile semidocte ale junelui hegel carpatin? Asa ca lasati-va “insamantati”, daca vreti, dar de catre cineva care stie ce spune. Enfin, faceti ce vreti
JK
trec peste faptul ca nu ti-ai cerut scuze pentru mitocania cu care ai debutat, trec peste faptul ca ramai eroul necunoscut al blogului.
din respect pentru idee, si ca sa stii ca am avut de-a face cu multi ca tine – care au citit Derrida cu urechile, si sunt incapabili sa fixeze gandirea asupra unei propozitii abstracte, raspund.
1. Citeste textul meu despre Schizofrenia diferentei, are 100.000 de semne si mi-am exprimat acolo pozitia fata de chestiunea diferAntei. Nu o sa imi pierd vremea cu un anonim sa rescriu pentru el ce am scris deja.
2. Dar pentru linistea ta, iata doua citate esentiale :
Diferanţa este : 1. „cauzalitatea constituantă productivă şi originară, procesul de scindare şi divizare ale cărui produse sau efecte constituite ar fi diferiţii şi diferenţele”(…); 2. „mişcarea jocului care « produce », prin ceea ce nu este pur şi simplu o activitate, aceste diferenţe, (…) diferanţa este « originea » non-plină, non-simplă, originea structurată şi diferantă a diferenţelor. Numele de « origine » nu îi mai convine deci” (Jacques Derrida, Marges de la Philosophie, Minuit, 1972, pg. 9, 13).
Diferenţa ca diferenţă este cu totul altceva: „Diferenţa în sine este diferenţa ce se raportează pe sine la sine; astfel ea este negativitatea sa însăşi, nu e diferenţa unui altceva, ci e diferenţa sa de sine însăşi; ea nu este ea însăşi, ci este al său altceva. Dar ceea ce diferă de diferenţă este identitatea (…) diferenţa ca simplă nu este diferenţă; ea este diferenţă numai raportată la identitate; dar ca diferenţă ea conţine, dimpotrivă, atât identitatea cât şi însăşi această raportare (G.W.F. Hegel, Ştiinţa Logicii, Ed. Academiei, 1966, pg. 403).
Dacă diferenţa lui Derrida este unilaterala pură diferenţă care emană (diferă) diferenţe, diferenţa ca diferenţă este, la Hegel, tocmai puterea identităţii concrete.
3. Acum hai sa gandim, cu atentie. Spui asa :
“Nu cumva diferAnta este in sistemul lui Derrida, conditia de posibilitate a identitatii dar si a diferentei?”
Acum : a) daca diferAnta este ALTCEVA decat identitatea si diferenta, ea presupune deja tocmai diferenta. Deci nu poate fi conditia de posibilitate a diferentei.
b) dar diferAnta a primit alte determinari : ea ar fi spune Derrida, CAUZALITATE PRODUCTIVA, ORIGINARA a diferitilor. Dar daca e cauza, ea e diferita de efectul ei, diferitii. Deci ea presupune pe acela de care ea difera. Prin urmare cauza presupune deja efectul ei : inainte ca ea sa cauzeze diferitii, s-a presupus o diferenta intre ea, ORIGINEA, si ei, DERIVATII.
c) ea ar mai fi “miscarea jocului care produce diferentele”. Acum : jocul nu exista fara ca ceva anume sa joace. Jocul nu exista in sine. In orice joc, cineva sau ceva joaca. Deci avem miscare, avem joc, avem un fel de activitate, dar nu stim cine sau ce anume se misca, joaca sau activeaza. Stim numai ca se produce, si anume diferenta. Astept de la ine un raspuns, ca doar zici ca ai doctorat- ceea ce eu sunt ocnvins ca e doar fantasma ta auto-reconfortanta.
d) ea ar mai fi ORIGINEA NON-PLINA si NON-SIMPLA a diferentelor. Dar, totodata, brusc, numele de origine nu ii mai convine.
Asadar, ba este origine, ba nu este origine. Daca e non-plina, ce anume iese totusi din ea, ca dintr-un vid? Este semiplina? Este goala? Daca este non-simpla, atunci diferenta este, iarasi, deja interioara, presupusa in interiorul idferAntei care ar fi trebuit abia sa o produca.
Asadar, te las pe tine sa descalcesti HAOSUL lui Derrida, si sa ai impresia ca tu intelegi ceva, deoarece mixerul a trecut prin creierii tai si acum esti profund.
In ce ma priveste, am aratat ca dierAnta nu este decat comentariul personal al lui Derrida la capitolul hegelian privitor la diferenta in ea insasi, fiind o simpla rejectie logica aplicata tuturor propozitiilor afirmative posibile, un discurs paradoxal care ramane o simpla tematizare inconsistenta a unui haos activ generator.
Am aratat cum orice evitare a prezentei duce la o afirmare a absentei – dar in inima acestei absente negative, Derrida nu poate opri re-aparitia unei prezente pozitive, fiecare propozitie a lui presupunand tocmai contrarul a ceea ce afirma.
4. Asadar, mai incet cu ce am citit sa ce nu am citit, citeste ce am scris pana acum, iesi la iveala daca esti curajos si crezi ca tu stii cum stau lucrurile. Nu e suficient sa citesti Derrida, trebuie si sa intelegi dificultatile autocontradictorii ale paradoxalismului rejectiv.
5. citeste Eliade si Jung, si invata ceva despre gandirea simbolica, pentru a intelege ceva despre arhetipul inseminari, nu mai abuza de o metafora pe care nu o intelegi.
6. Vrei opinie, ai opinie. DOAR opinie. Studentul care stie Derrida sa citeasca Stiinta Logicii, sa vada cat a furat Derrida de la Hegel, si apoi vorbim si cu el. Dar eu nu am timp sa alfabetizez toti anonimii care au mai multe frustrari decat idei.
Din momentul acesta nu iti mai raspund la nici o interventie daca nu iti ceri in prealabil scuze pentru mitocania cu care ti-ai anuntat existenta pe acest pamant.
Într-adevăr, aşa spune Hegel, citat de Derrida —
„Limita sau momentul prezentului (der Gegen-wart), «acum»-ul [le «ceci »] absolut al timpului, este de o simplitate negativă absolută, care exclude în mod absolut din sine orice multiplicitate, fiind astfel absolut determinat; el este nu un tot sau un quantum care s-ar întinde în sine (şi) care, în sine însuşi, ar avea de asemenea un moment indeterminat, un divers care, indiferent (gleichgültig) sau exterior în el însuşi, s-ar raporta la un altul (auf ein anderes bezöge), ci este vorba aici de un raport absolut diferit de un simplu (sondern es ist absolut differente Beziehung).” Şi încă: „Şi la pagina următoare, un alt text al lui Hegel, unde putem citi: «Diese Beziehung ist Gegenwart, als eine differente Beziehung (Acest raport este prezentul ca raport diferit)».”
Mai încolo, Derrida face referiri la Freud, Nietzsche şi Heideggerpentru a ne indica măsura în care aceştia remarcă aceeaşi „differente Beziehung”, adică un rest absolut care este refractar la orice fel de încadrare. Un fel de desprindere originară a originarului fără origine din care iese întregul multiplu, fără ca să putem detecta din această omonimie a principiului unei întoarceri în vid altceva decât urme — astfel grammatologia poate să înceapă.
Ce refuză Derrida explicit să recunoască, şi dumneavoastră, stimate „jk”, păreţi să ignoraţi este că o astfel de absolută diferenţă sau diferanţă, dacă doriţi, ne aruncă tocmai înspre teologia cea mai profundă care deja vorbise despre aşa ceva din zorii ei. O absolută scăpare fără nume în afara a orice prezent, care este diferit de orice fel de simplu, dar fără a fi opus unui altul, nu poate fi decât acel Rest fără Nume sau, mai bine, pe al Cărui Nume nu Şi-L cunoaşte decât El Însuşi. Un Rest absolut — căci, în definitiv, despre asta vorbeşte Derrida, oricâte contorsionări ar încerca în indicarea improprie a lui — nu poate să se păstreze ca absolut diferit decât dacă este absolut identic. Iar aici se arată „crima logică” a lui Derrida. (Iau, ca şi Vlad Mureşan, logica în sensul ei transcendental, nu în cel formal, evident.) În Restul absolut identitatea şi diferenţa coincid, fiecare păstrându-şi, însă, „momentul” ca real. Iar o absolută retracţie originară, o diferanţă ca scăpare totală a neoriginarului ne aruncă înspre nimic altceva decât Prezenţa totală şi de nenumit a unei supradeterminări în care identitatea nu mai este, vorba lui Hegel, ceva simplu şi continuu, un fel de quantum sau de câtime cu o consistenţă determinată sau determinabilă, cu o substanţă asignabilă, deci cognoscibilă. Ci e o limită a inteligibilului prin exces de inteligibilitate, o unitate prin exces de diferenţă, o prezenţă printr-un exces al pecetluirii totale. Adică e o taină despre care mistica şi teologia ne-au vorbit de multă vreme cu multă discreţie şi practicând limbajul evaziv al înconjururilor, paradoxal, precise, lipsite de ambiguităţi ceţoase.
Vlad Mureşan — pe care, întâmplător sau nu, îl cunosc personal — a studiat bine textul lui Derrida împreună cu tot ce v-am scris eu mai sus, aici. Şi are în vedere tocmai lipsa, la Derrida, a unei analitici riguroase a identităţii şi diferenţei, în favoarea unor declinări conceptuale în exergă. Ceea ce duce la un rapsodism pe alocuri ingenuu, dar plin de confuzii şi care sacrifică rectitudinea şi claritatea semantică pentru efectele estetismului stilistic. Şi, nu în ultimul rând, amplifică vanitos diferenţa propriului discurs faţă de ceea ce a fost deja spus (şi de Lacan, printre alţii, nu doar de Hegel şi de teologia mistică pe care o refuză) numai pentru a crea impresia unei originalităţi pe care nu o satisface.
Dumneavoastră, în schimb, sunteţi absolut uimitor. Logica ce vă traversează în absenţa dumneavoastră înşivă (deci în diferanţă cu propriul dumneavoastră discernământ), vă permite gimnastica penibilă şi înjositoare pentru practicant a insultei gratuite. Unui limbaj urban precum cel al intervievatului, îi opuneţi unul suburban («Ce idiot; isi “insamanteaza” studentii. penibil»; şi încă: «amarat de doctorand…, debiteaza un discurs impropriu, confuz si violent ideologizat…, aberatiile semidocte ale junelui hegel carpatin») intrând automat în dialectica propriilor dumneavoastră acuzaţii.
Dacă aveţi impresia că o formă de calomnie este o legitimare argumentativă, atunci vă avertizez că ea se întoarce împotriva propriei dumneavoastră lipse pe care o şi denunţă tocmai prin simptomul diatribei triviale de care vă folosiţi. Cum tocmai lipsa din noi e ceea ce ne defineşte, cu cât veţi fi mai vulgar, cu atât vă veţi dezveli o lipsă mai vulgară. Şi cu cât vă veţi crede mai sigur pe ceea ce spuneţi, cu atât spusa interlocutorului dvs. vă va scăpa mai mult. Acest din urmă fapt se adevereşte din distorsiunea oribilă pe care o operaţi în semantica spuselor lui V. Mureşan. Şi anume, acolo unde vi se generează impresia că el interzice întotdeauna şi oricărui student dreptul la opinie, în vreme ce intervievatul a spus foarte răspicat, şi rezultă şi din context, că el respinge opinia ignară, arbitrară. Înţeles care, odată sesizat în proprietatea termenilor, v-ar fi oprit să ajungeţi la ipoteza despre ce ar putea face un student care cunoaşte Derrida când V. Mureşan i-ar fi interzis dreptul la cuvânt.
În altă ordine de idei, a fi provocator prin contondenţa abrazivă a insultei (a certării) este privilegiul celui care stă deasupra şi dincolo. Doar el poate judeca drept şi în profunzime cât de mult îşi poate permite să-şi afecteze subiectul sau semenul tocmai în vederea unei pedagogii sau soteriologii. Nu cred că dumneavoastră vă aflaţi deasupra şi dincolo de vreme ce aveţi un contact insuficient de critic nu atât cu Derrida sau cu Vlad Mureşan (pe care, mă scuzaţi, e opinia mea, dar o spun, nu cred că-l egalaţi), cât chiar cu dumneavoastră înşivă. În măsura în care veţi înţelege să persistaţi, totuşi, în practica unui astfel de discurs nu-mi va rămâne decât să vă calific drept scandalagiu pseudo-noetic, iar violenţa dumneavoastră verbală ca pe simptomul unei imposturi traversate de isterie.
Dimpotrivă, puţină măsură în spusa dumneavoastră nu ar putea decât să vă prilejuiască oglindirea acelui rest care trebuie să se retragă din noi cu fiecare act pentru ca să răzbată din ea vreo urmă de autenticitate. Acordaţi-i, de aceea, vă rog, drept de cetate acestui rest pe care-l invocaţi, dacă sunteţi într-adevăr în căutarea autenticităţii. Dacă nu, recomandarea mea este tăcerea. Indiferent dacă sunteţi pregătit pentru ea sau nu.
@vm: hegel, derrida, jung, eliade (!?) = varza din capul tau. Bine ti-a zis Ciprian Mihali : esti un filosof de cartier. And not a very bright one. (Macar cieste Scott Cunningham: Genealogy of nihilism, Routledge, care a articulat ceva mai bine ceea ce balbai tu pe aici)
@horatiu: Derrida nu ma intereseaza. Totusi,cum pari mai vioi si mai precis decat VM o sa incerc sa-ti raspund, sper sa ai putina rabdare. Toata problematica diferentei poate fi retrasata la criza modelului lingvistic structuralist. Cum stii, Saussure a creat conceptul de langue, care e o abstractie bazata pe niste opozitii ca sintagmatic/ paradigmatic/ signifie/ signifiant, etc. Postulatul lui Sausurre este ca nu exista termeni pozitivi in limbaj, esenta lui fiind formala, nu susbstantiala. Or, daca limbajul e definit formal, si exista un izomorfism intre intre regimul semnificantului si cel al semnificatului, cum e posibil sa stabilesti o diferenta intre cele doua? Saussure e nevoit deci sa faca recurs la ideea de substanta, fonica intr-un caz, conceptuala in celalalt. Hjelmslev este cel care a rezolvat aceasta contradictie, definind unitati mai mici decat semnul, care nu mai presupun un izomorfism intre S sio s. Ceea ce inseamna ca, eradicand categoria substantei, nu mai putem distinge intre instante intra si extradiscursive. Momentul postructuralist apare cand caracterul nonsubstantial al limbajului este extins asupra notiunii de semn: vezi Barthes cu critica distinctiei intre denotatie si conotatie, Lacan cu primatul semnificantului cuplat cu ideea Realului netematizabil, dar imanent sistemului de opozitii. Analog, turnantul pragmaitic la Wittgenstein sau relativismul ontologic al lui WV Quine. De exemplu intrebarea “Ce este un gavagai?” -R: “Un gavagai este un iepure”, unde traducibilitatea este presupusa de inscrutabilitatea referintei. Or, il se trouve ca Derrida este un anti-relativist notoriu -tocmai in virtutea referintei la differAnce care este pentru el, exact ceea ce era Dumnezeu pentru teologia negativa. De unde si toate referintele lui (vezi Comment ne pas parler, vezi cartea lui John D Caputo si altele) la mistica, la Denis, Eckhart, Silesius.) DiferAnta nu este diferenta. Ceea ce contsta Derrida este ca DiferAnta trebuie gandita ca prezenta, intentie, etc.
Pe de alta parte, toata aceasta problematica este identica cu paradoxul ideologiei sau cu imposibilitatea de a distinge inte doxa si episteme. Paradoxul se enunta in felul urmator (Mannheim): Cine spune, “eu sunt adevarul din afara ideologiei”, este ideologul prin excelenta”. Sper ca ai inteles. VM nu este numai un producator de opinii aberante(“deleuze apostolul delirului”, “capitalismul e de stanga”)el este un mic fascist care se ignora. Referintele la Jung, Eliade sunt un indiciu. Asa ca mentin prima mea opinie.
Ceea ce este penibil ” Eu îi văd ca pe un ogor care trebuie însămânţat.” (Am ascultat mari filosfi la viata mea, ca Paul Ricoeur, care n-ar fi spus niciodata asa ceva. Bine ca va insamanteaza baiatul asta).
Stupid si infatuat:
“De pildă, primul lucru pe care-l fac la studenţii de anul I – nu le dau voie să-şi exercite dreptul de liberă opinie. Opinie poate avea oricine, este un drept.Scopul culturii, şi mai ales al filozofiei, nu este doxa, este episteme.” Episteme pe care o detine VM? de unde? cum? Stupid si penibil, mentin.
@ jk,
tot ceea ce scrii tu demonstreaza ca esti un porcovan cu ceva carte. Nu esti om. Oamenii au nume si prenume, si nu le este rusine sa-si exercite dreptul la identitate. Porcovanul te gusta, prilej cu care iti poate devora un picior daca nu esti atent.
Esti jenant, tipule.
@ radu iliescu: retorica fascista ca la carte: animalizarea adversarului e un simptom. Nici nu stiti cata dreptate imi dati.
Altfel, nu inteleg problema dvs: daca nu vreau sa-mi apara numele pe nu stiu ce blog, e dreptul meu. Daca spun ca ma cheama Liviu se schimba ceva? sau “horatiu”? Oricum, pe net am semnat mereu “jk” si in general se stie despre cine e vorba. Iar daca-l voi intalni pe V Muresan ii voi spune franc parerea mea si o voi si argumenta (mai bine decat va sustineti dvs alegatiile fasciste).
@v Muresan: “cat a furat Derrida de la Hegel”: da’ sa vezi cat a furat de la Kant! Si de la Heidegger! si de la Husserl! si de la Benjamin! si de la Platon! si de la Austin! si de la Schmitt! mai bine ai fura si tu de la astia si ai scrie vreo 40 de carti, decat sa-i acuzi de plagiat pe clasicii filosofiei universale. Iar ai fost penibil.
Dragul nostru JK, JR, sau ce initiale preferi..
Felicitari: tuturor ne e clar, te remarci prin fuga de raspundere, atacul la persoana, caracteristice omului primitiv, de piata. Ai toate calitatile pentru a supravietui intr-o lupta murdara, nedreapta si josnica.
Vlad Muresan (sau ca sa intelegi mai bine, VM) ti-a raspuns pe puncte!!
Daca pretinzi ca stii cum stau lucrurile, raspunde la fel de organizat si mai taie din injurii.
Cat despre fascist (??), Eliade se preda la liceu, draga JK. Si mai socant, Eliade se citeste in toata lumea, deci toata lumea e fascista??..
Stimati colegi, dupa parerea lui JK, toata lumea e fascista, profesorii, elevii, Romania.
Concluzia.. dureroasa: cum ajunge al nostru tanar (in cazul nostru JK-anonimul) la Paris, Romania devine fascista!
Concluzia.. tragica:cu o bursa, cumperi un creier. Ce ieftin!
The end.
@iliescu: ca sa-mi demonstrezi ca nu esti fascist, mi-ai sters raspunsul.
@ jk. Nu Iliescu se ocupa de moderarea comentariilor. Asa ca iti pot spune ca nu ti-a sters nimeni raspunsul. Si probabil ca nici nu ti le va sterge, daca vei reusi cumva sa articulezi comentarii care sa nu contina cuvantul “fascist” de trei ori in fraza.
jk,
Dacă nu ai priceput până acum că autoritatea salvează timp şi energie – al altora mai nepricepuţi adică – faci filozofie fix degeaba. Asta referitor la ultima ta opinie.
@alina: Aha, deci eu sunt anonim, pentru ca semnez “jk”. In schimb, tu nu esti anonima pentru ca semnezi “alina”
@ stefan musat: si eu sunt prof de philo, nu in romania, si nu cred ca trebuie sa-mi insamnatez studentii ca pe un ogor virgin. Dimpotriva, eu ii incurajez sa-si sustina opiniile. Un profesor de filosofie nu este un general de armata nici un guru religios. Au contraire, as zice. V Muresan este tolerat si incurajat pentru ca flateaza anumite sensibilitati ideologice. Perfect, dar nu poti se te pretinzi universitar si sa spui ca “Derrida l-a plagiat pe Hegel” (sic!!) si sa perorezi la nesfarsit despre “crima” postmodernismului. Criminalizarea gandirii ar trebui sa apartina unor paradigme de mult apuse. Or, nu e deloc asa si asta ma ingrijoreaza. Atat.
aoleu,
s-au incins circuitele
uite, mai la rece, eu tot cred asa :
Jk refuza sa admita ca s-a comportat complet nefilosofic, incepand totul prin insulte urate. Nu e normal ca restul sa se infurie?
Acuma, jk, daca te-ai calma un pic si ti-ai citi interventiile, tu ai vorbit mai mutl despre vlad muresan decat despre vreo idee anume. sincer, pari obsedat de persoana lui, e deja prea mult. omul a scris o gramada. daca te irita, ia-i un articol anume, si descihde o polemica publica, fara lasitatea anonimatului, nu ? crezi ca tu convingi pe cineva ca tot injuri aici ?
si asa e, ti-a raspuns omul despre derrida, si apoi zici ca nu te mai intereseaza derrida, si incepi alt capitol. asa nu merge, cu eschivari, dupa care dai lectii de pedagogie.. asa faci cand aduc presupusii tai elevi obiectii ? o intorci ca la strehaia?
. eu asteptam sa vad cat de departe poti duce discutia pe fond. dar te-ai dezumflat si iar o dai pe injurii.
si auzi? nici eu nu cred ca esti pe unde zici, ca ai doctorat, ca predai in frantza, bla bla, sa iti creezi tu autoritate pe blog. un doctor nu se da pe blog sub pseudonim, ci publica o carte si zice ce are de zis.
se pare ca stai foarte aproape de el si te calca zilnic pe nervi, asa vorbesti.
asa ca, imi pare rau, blufezi si ai fost incapabil sa dai o replica la raspunsul lui muresan.
am uitat : tu ai vazut macar ce scrie despre capitalism in interviu ? care sensibilitati ideologice, doar critica si capitalismul. ce mai vrei ? sa fie marxist ca sa nu fie fascist?
Impresia mea este că faci o confuzie între critică şi…”crimă”. Consider că pedagogia intră în logica maestru – discipol, mai ales în cazul filozofiei. Nu cred că un student abia intrat în facultate poate emite opinii pertinente sau autentice asupra unui subiect controversat. Tocmai de aceea este la facultate, să înveţe. Una este să opinezi în cunoştinţă de cauză – posibilitate susţinută de Vlad Mureşan – şi una este să perorezi de aiurea – nu că tu ai susţine explicit acest lucru, dar cam asta am priceput eu. Dacă greşesc, te rog să mă corectezi.
Nu cunosc contextul în care îşi desfăşoară activitatea Vlad Mureşan, deci nu pot spune dacă ai sau nu dreptate.
@S Musat: eu imi amintesc de vremurile in care un absolvent de stefan gheorghiu conferentia despre “crimele” filosofilor burgheji Aristotel si Kant. Acum il aud pe un absolvent de pe dealul Feleacului vorbind despre “crimele lui Derrida” (expresia mai figureaza intr-un alt articol, VM pare mandru de ea) care ar fi “furat” nu stiu ce de la Hegel. Tot in absenta referintelor, pe principiul “las’ ca stim noi mai bine dacat Wittgenstein, Derrida si Quine”. Filosofii-politisti sunt iar la moda, iar avem consens ideologic, iar ne condamnam la un provincialism fudul. Cred ca dvs confundati autoritatea cu autoritarismul. Ricoeur, marele filosof, te lasa sa comentezi, dar ti-era rusine, pentru ca stiai ca el a gandit mai de mult si mai clar tot ceea ce puteai tu sa formulezi ca obiectie.
mda. nu pot decat sa ma bucur. cu asemenea justificari, nici nu trebuie sa ne mai mire cum se itesc de peste tot parerologi, bagatori in seama si natafleti care stiu ca pentru a te impune trebuie sa-ti sustii “punctul de vedere”. si apoi vedem ce cariere frumoase au : politicieni, intelectuali, europarlamentari, analisti. asta si pentru ca s-au gasit niste pedagogi tuguiati care in loc sa-i puna sa citeasca pe rupte si sa nu le dea voie sa umble in tenisi prin aria curriculara, i-au incurajat sa construiasca fraze care sa inceapa cu “eu cred ca”…, cand ei nu credeau nimic.
am avut o profesoara de engleza care era obsedata de spusul parerilor. nu se poate tiranie mai mare – decat aceea de a-ti scormoni prin minte niste raspunsuri cu care sa-i inchizi gura si sa-ti vezi linistit de jocul de X si O sau de lectura clandestina.
@ jk,
esti sablonard si mai predictibil decat o vanzatoare de patiserie. Eu nu te-am animalizat, cum zici tu, ci m-am gandit la porci. Ai si tu contributia asta, la amintirea cu suine, dar daca n-as fi lucrat candva la o ferma si n-as fi dat de mancare la jivinele astea te asigur ca nu-ti spuneam chestia cu pricina.
Adevarul este, nene filosofule, ca porcul chiar vine candid la tine si te gusta de cizma de cauciuc, iar daca nu strigi la el te mai si musca, ca sa-si impregneze mai bine savoarea unica Michelin amestecata cu dejectii porcine. Sigur, porcul nu e leu, nu e urs, nu e nici macar caine, dar tot te poate composta, mai ales daca are pes 100 de kile.
Asadar, tu ai rezonat zootehnic cu una din amintirile mele din adolescenta, nici vorba sa te suinizez eu subtil. Pe cuvant de fermier neimplinit!
P.S. Pentru un filosofard, sa nu faci distinctia intre unul care-a facut curat intr-o ferma si un fascist, scuza-ma, esti dus cu pluta… Ce sa mai vorbim de Hegel, Derrida si alte lucruri sfinte…
nu stiu de ce pierdeti atata vreme cu copilul asta, e clar ca are o problema personala cu o persoana si atat.
cat despre crime, acolo scrie “crima logica”, iar iei o metafora in sens substantial, literal.
ce altceva faci tu, decat criminalizare cand il acuzi pe Eliade si Jung de fascism, chiar si pe Muresan ? Nu faci exact acelasi lucru ? Macar VM vorbea de crima logica, metaforic. tu treci direct la fascism, la crima politica. Si cum fascismul e interzis prin lege, maine ii interzicem si pe Eliade si pe Jung, si pe Heidegger, si – visul tau secret – pe VM
cine e politist? marxistii, pe unde au ajuns au facut dintr-o tara intreaga o inchisoare. Daca iti place marxismul, mergi in Cuba, vezi cum e.
pe cuvantul meu ca ai un fix, ce ti-a facut VM? ti-a furat iubita? asa te comporti. raspunde-i cu argumente daca ai sange, daca nu, lasa-ne.
de fapt si eu am obiectii la vm, pe care il stiu, dar cand vezi unul de asta iti vine sa tii din start cu el.
@andrada. Am raspuns dar n-ati citit/inteles:
“Cum stii, Saussure a creat conceptul de langue, care e o abstractie bazata pe niste opozitii ca sintagmatic/ paradigmatic/ signifie/ signifiant, etc. Postulatul lui Sausurre este ca nu exista termeni pozitivi in limbaj, esenta lui fiind formala, nu susbstantiala. Or, daca limbajul e definit formal, si exista un izomorfism intre intre regimul semnificantului si cel al semnificatului, cum e posibil sa stabilesti o diferenta intre cele doua? Saussure e nevoit deci sa faca recurs la ideea de substanta, fonica intr-un caz, conceptuala in celalalt. Hjelmslev este cel care a rezolvat aceasta contradictie, definind unitati mai mici decat semnul, care nu mai presupun un izomorfism intre S sio s. Ceea ce inseamna ca, eradicand categoria substantei, nu mai putem distinge intre instante intra si extradiscursive. Momentul postructuralist apare cand caracterul nonsubstantial al limbajului este extins asupra notiunii de semn: vezi Barthes cu critica distinctiei intre denotatie si conotatie, Lacan cu primatul semnificantului cuplat cu ideea Realului netematizabil, dar imanent sistemului de opozitii. Analog, turnantul pragmaitic la Wittgenstein sau relativismul ontologic al lui WV Quine. De exemplu intrebarea “Ce este un gavagai?” -R: “Un gavagai este un iepure”, unde traducibilitatea este presupusa de inscrutabilitatea referintei. Or, il se trouve ca Derrida este un anti-relativist notoriu -tocmai in virtutea referintei la differAnce care este pentru el, exact ceea ce era Dumnezeu pentru teologia negativa. De unde si toate referintele lui (vezi Comment ne pas parler, vezi cartea lui John D Caputo si altele) la mistica, la Denis, Eckhart, Silesius.) DiferAnta nu este diferenta. Ceea ce contsta Derrida este ca DiferAnta trebuie gandita ca prezenta, intentie, etc.
Pe de alta parte, toata aceasta problematica este identica cu paradoxul ideologiei sau cu imposibilitatea de a distinge inte doxa si episteme. Paradoxul se enunta in felul urmator (Mannheim): Cine spune, “eu sunt adevarul din afara ideologiei”, este ideologul prin excelenta”. Sper ca ai inteles.”
@all: Si mai clar cu riscul de a simplifica, pentru ca vad ca nu aveti nico referinta in domeniul filosofiei limbajului:
DifferAnta se comporta la Derrida exact ca Fiinta la Heidegger. Derrida preia explicit, in mai multe carti, problematica heideggeriana a diferentei ontologice. Aceasta problematica descinde direct din traditia teologica. Atat Derrida cat si teologii crestini – ca Jean Luc Marion – critica doctrina scottista a analogiei entis. Asa ca differAnta nu este o cauza productiva cum prost crede VM, ci un analogon al lui Dumnezeu de dincolo de Fiinta la care trimit Dionisie Areopagitul si Meister Eckhart. Ca sa se lamureasca Horatiu si VM ar trebui sa citeasca dialogul dintre Jean Luc Marion si Derrida. Atat.
@ jk,
eu nu am nimic in comun cu filosofia filosofarda, dar oricand imi afirm competentele legate de porci. Pot calcula linistit ratia si o transform in U.N. (unitati nutritive) si retur, apreciez la ochiometru randamentul de taiere in viu si stiu sa decupez o carcasa pe calitati de porcovan in galantar.
Dejaba desarti traista cu filosoficale, ti se cere de cateva zile sa ai minimul bun simt si sa intri si tu in randul lumii. Prilej cu care ti se vor citi “opirili” in vederea juganirii, pricepi?
Poti sa citesti, maica, un maldar de carti si inca un darab. Iti trebuie insa ceva caracter ca sa fii si tu om, in rand cu oamenii. Adica ceea ce nici Hegel, nici Kant, nici chiar Pazvante n-au izbutit inca sa te invete.
Hatz la cotetz!
JK – Pai uite ca tu nu ai citi Derrida !
JK: tu zici asa : “Asa ca differAnta nu este o cauza productiva cum prost crede VM”
VM da insa citatul asta : DiferAnta este “cauzalitatea constituantă productivă şi originară (…) (Jacques Derrida, Marges de la Philosophie, Minuit, 1972, pg. 9, 13).
uite ca ti-ai cam dat cu firma in cap ! VM l-a citat precis pe Derrida, si tu zici fix invers.
DiferAnta asta, nu stiu eu exact ce vrea sa fie, dar stiu ca tu zici fix pe dos decat Derrida… si apoi pretinzi ca tu l-ai citit. in schimb vm ti-a dat citatul cu dfefinitia lui Derrida !
@ andrada : Vlad Muresan a FALSIFICAT un pasaj prin trunchiere!!! e un citat falsificat, pur si simplu pentru ca e vorba de o fraza careia i se TAIE inceputul. Derrida spune exact inversul a ceea ce il face V Muresan sa spuna.
Marges de la philosophie p. 9
“Dans une CONCEPTUALITE CLASSIQUE on dirait que la differance este une causalite” -Intr-o conceptie clasica am fi spus ca diferanta este o cauzalitate”. Dar Derrida REFUZA perspectiva clasica.
Uite ce scrie Derrida mai departe in Marges de la philosophie
“la differAnce ne tolere plus l’pposition de la cause et de l’effet” – diferanta nu tolereaza opozitia cauza-efect!!!!
p. 78:
Les differences… n’ont pas pour cause une chose en general, une etant quelque part present. Si une telle presence etait impliquee dans le concept de cause en general, il faudrait donc parler d’effet SANS CAUSE, ce qui conduirait a ne plus parler d’effet. (“Despre diferente ar trebui sa vorbim ca despre un efect fara cauza, ceea ce ne-ar conduce sa nu mai vorbim eloc despre un efect”) E destul de clar?
Une telle differance… nous donnerait a penser la mise en echec… de la cause
Apoi
“Nous designerons par differance le mouvement selon lequel tout code se constitue comme tissu de differences. “Se constitue”, “se produit” “se cree” devant etre entendus au dela de la langue metaphysique” -adica conceptele de creatie, cauzalitate, productie sunt barate, ca in teologia negativa unde teologii vorbesc despre un Dumnezeu fara de fiinta.
Iar “On aura donc compris que la difference … n’est pas plus statique que genetique”
p. 79
La différance nous donne à penser une écriture sans présence, sans absence, sans histoire, sans CAUSE, sans archie, sans telos, dérangeant absolument toute ontologie
E clar acum? V Muresan e un FALSIFICATOR de texte pe care le trunchiaza cum ii convine. QED
JK.
Trebuie sa te intreb:
Ti-ai dat doctoratul din Vlad Muresan?
Pare intr-adevar ca nu ai alta preocupare mai importanta decat sa-l studiezi. Te pasioneaza si te preocupa fiecare cuvant pe care il pronunta omul .E graitor.
JK,
nu tu ne crezi prosti pe toti.
tu ai zis : diferAnta nu este cauza productiva cum prost cred vm.
VM a dat citatul din Derrida care spune CLAR ca diferAnta este “cauzalitate productiva”.
tu dai alt citat care spune ca diferAnta este “sans cause” ….
Se pare ca nu gandesti deloc. Faptul ca diferAnta e cauzalitate productiva nu exclude faptul ca ea insasi ar fi necauzata !!!
ti-ai dat cu firma in cap, te-ai incurcat in neuroni ! VM a avut dreptate, si citatul tau nu dovedeste ca diferAnta nu ar fi cauzalitate productiva, ci doar ca ea ar fi necauzata.
te-ai prins in dezordinea ta intelectuala, tu care tii predici aici, te zvarcolesti in barlog ca a vazut lumea ca esti tot mai disperat cand esti luat la bani marunti.
gata, m-am lamurit. nici macar nu intelegi semnificatia citatelor, nu ma mir ca ai evitat o polemica directa cu vm si preferi sa faci pe duru cu fetele. probabil pentru ca asta iti lipseste de fapt acolo, singur si autoreflexiv.
chiar tu ai zis ca ea e conditie de posibilitate a diferentei si identitatii, deci chiar tu ai dat o caracterizare cauzala diferAntei.
si nu e vina nimanui ca Derrida odata zice ca e cauzalitate, odata ca nu-i mai convine conceptul de cauzalitate, odata ca-i orogine, altadata ca nu-i origine. poate ca vm chiar are dreptate si Derrida nu stia nici el exact ce vorbeste, ci doar se juca de-a paradoxurile ca sa aiba studentii de lucru.
@calin: V Muresan citeaza Marges de la philosophie, p. 9 „cauzalitatea constituantă productivă şi originară, procesul de scindare şi divizare ale cărui produse sau efecte constituite ar fi diferiţii şi diferenţele”
Citatul este trunchiat. V Muresan taie prima parte a frazei care spune in original: Dans une conceptualité et avec des exigneces CLASSIQUEs,on dirait que « différance » désigne la causalité constituante,
productrice et originaire, le processus de scission et de division dont les différents ou les différences seraient les produits
ou les effets constitués. Mais, etc”. VMuresan cenzureaza inceputul frazei “In conceptualitatea clasica”. Pe baza acestor citate falsificate, cu sensul inversat, v muresan si multi altii construiesc un discurs agresiv si antifilosofic. El nu este izolat, exista reviste intregi care il promoveaza si intotdeauna el se bazeaza pe o batjocorire a textului si pe demonizarea unor filosofi care sunt tratati drept “dusmani”. V Muresan si altii au scris studii intregi despre crimele lui Derrida, despre nihilismul diferentei etc. Acum sper ca n-o vor mai putea face. Asa ca a meritat sa-mi pierd vreo ora cu aceste mesaje.
jk,esti optimist sa crezi ca cineva te-a bagat in seama, si datorita “contributiilor” tale, nimeni nu va mai scrie impotriva lui Derrida. pot sa spun ca si tu ai trunchiat citatele si gata, m-am spalat pe maine. De fapt, Derrida facand mereu paradoxuri, spune odata una, odata alta.
VM a aratat tocmai la inceput cum Derrida odata zice una, odata alta: odata diferAnta e origine, odata nu mai e origine. Pai sa se hotarasca. De fapt, diferanta nu e nici aia, nici aialalta, pentru ca nu e nimic, e o fictiune in capul lui Derrida, ca sa va dea si voua un dumnezeu.
Daca erai curajos polemizai cu VM in loc sa il injuri, poate iesea ceva. asa, ai facut din problema ta personala problema mai multora, sper ca esti multumit, ai fost si tu bagat in seamna. dar sa nu crezi ca ai facut o diferenta in lume, ne cam plictisim sa te legi de un om cu care de fapt ai refuzat o polemica directa, si te simti triumfator ca ma convingi pe mine, care nu sunt specialist, dar vad si eu ca te joci cu citatele.
e scris de Anthony J. Fejfar. Iata-l:
I would like to argue that Derrida’s deconstruction itself is “white male, misogynist, racist, and homophobic.”
Derrida is a white male who consistently takes a fascist pig analytic approach to reality which rejects body, spirit, relationality, freedom, autonomy, and other wonderful values. Who could possibly be bigoted enough to think that reality is simply a matter of analytic ideas. This is totally opposed to the ancient, medieval. indigenous world views. Derrida’s deconstruction is also racist and misogynist. In Derrida’s postmodern deconstructionist view Intuition and Compassion don’t really exist.
Finally, Derrida’s work is anti-gay. Gay men are supposed to be artistic, intellectual, cultural, and relational- all positive attributes. But Derrida’s deconstruction would tell us that there is no art, there is no intellect, only crap. Perhaps Gay men aren’t even homosexual. Perhaps these are different categories.
Finally, it should be pointed out that some might disagree with my interpretations of “white male, misogynist, racist and homophobic.” Perhaps one should deconstruct the categories of “white male” “misogynist” “racist” and “homophobic.” Perhaps these categories too, are culturally relative crap, or perhaps even non-existant. Deconstruction is only negative, and by it’s very terms cannot support any positive statements.
THE END
Domnule „jk” persistenţa dumneavoastră este surprinzătoare pe de o parte, dar complet dezamăgitoare pe de alta. Vă mărturisesc că am stat în cumpănă să mă hotărăsc dacă să vă mai răspund sau nu. Vă făcusem propunerea de a căuta un alt ton, o altă abordare şi un alt limbaj, lepădând suburbanitatea care v-a năpădit discursul de la primele articulări. În loc de o potolire, dumneavoastră reveniţi cu alte insulte şi demonstraţi că v-am făcut nişte calificări cu dreptate şi că nu aţi înţeles nimic din dialectica violenţei. Continuarea insultelor, indiferent la adresa cui, fără a fi fost provocat în prealabil (cel puţin nu pe acest blog), nu vă aduce nici un fel de cinste — nu din partea cititorilor blogului, a mea sau a lui Vlad Mureşan, dar din partea oricui. Cu atât mai mult cu cât reveniţi cu o nouă insultă complet gratuită: fascismul. De unde până unde? Mai mult, tocmai dumneavoastră, făcând referire la paradoxul ideologiei (Cel ce spune „Eu sunt adevărul din afara ideologiei” este ideologul), acuzaţi pe altul de ideologie, şi de pe ce altă poziţie puteţi face acuza decât tocmai de pe cea a pretinsei non-apartenenţe, ceea ce vă aşează sub acuza propriului paradox. Iată-vă, aşadar, din nou prizonierul propriului enunţ în condiţiile stabilite chiar de dumneavoastră: ideologul este cel care se crede liber de ideologie şi care îi acuză pe alţii de ideologie ceea ce înseamnă că nimeni nu mai poate acuza pe nimeni de ideologie fără a se acuza pe sine — un sofism ieftin şi care era de aşteptat dacă ne gândim că ideologia dumneavoastră pare a fi un stângism coroborat cu political correctness.
Fascismul instituie starea de excepţie, deci abolirea criticii, prin instituirea unui dictator cu puteri excepţionale care e autorizat să preia fascia. Fascia, după cum ştiţi sau nu, reprezintă în acest caz puterea imediată, care trece direct la execuţie, suprimând reţinerea puterii pentru judecată. În Roma antică acest lucru era simbolizat de desfacerea bentiţelor de piele roşie care legau vergile de mesteacăn (puterea de a aplica bătaia) în jurul cozii de secure (puterea punitivă capitală). Desfacerea bentiţelor însemna suprimarea reţinerii ordonate a legii şi trecerea la execuţie imediată fără a mai trece prin medierea judecăţii. Astfel, descinderea dezordonată a legii avea loc în violenţă. Dvs. spuneţi că V. Mureşan a preluat fascia şi că o aplică pentru suprimarea spiritului critic al studenţilor. Pentru orice om cu capul pe umeri, e clar că el procedează cu o intenţie şi un scop cât se poate de opuse. Political correctness, prin dictatura cuvântului este, dimpotrivă, tocmai ideologia care vrea să abolească spiritul critic prin impunerea suspiciunii asupra semanticii vocabulelor după ce semantica va fi fost redusă la pre-judecăţi sub justificarea perversă a divorţului de ele.
Apoi, uşurinţa cu care trasaţi linii de apartenenţă ideologică pentru Eliade şi pentru Jung este, pentru mine, ameţitoare. Sunt dispus să admit că Eliade va fi avut o simpatie juvenilă pentru ideologia de dreapta — dar a-l reduce la atât şi a sugera că întreaga sa preocupare pentru semantica sacrului este un alt simptom pentru acea tânără afecţiune nu mi se pare deloc onest. Sunt dispus să admit şi că la Jung avem indiciile unei oarecare psihoze — dar a condamna fără drept de apel tezele jungiene (care mie nu-mi sunt neapărat simpatice) la fascism este iarăşi ameţitor şi scandalos. Cu atât mai mult cu cât V. Mureşan dobândeşte, pentru dumneavoastră, un profil asemenea doar pentru că face trimitere la opera lor. În puţine cuvinte, atacul dumnavoastră este unul ad hominem şi nu e demn de o dispută serioasă. Când respingem o idee, trebuie să facem abstracţie de simpatia sau antipatia noastră atât pentru ea, cât şi pentru cel care o vehiculează. Dumneavoastră nu reuşiţi să îndepliniţi această condiţie de minimă obiectivitate şi acest neajuns se reflectă în mai tot ceea ce spuneţi.
Din nou, sunt silit să identific în critica dumneavoastră frisonată de o vădită indispoziţie lectura ineptă şi cu o hermeneutică exasperant de mistificatoare a interviului, atât sub raportul intenţiei dumneavoastră, cât şi sub raportul percepţiei pe care i-o gratificaţi. Nu am văzut nicăieri la V. Mureşan pretenţia de a avea acces la un episteme pe care să-l transmită mai departe. La universitate se predau autori şi nici o opinie despre ei nu se poate face fără lectura lor. Acesta e sensul, nicidecum instituirea unei poliţii noetice. Iar citatul pe care-l daţi este interpretat răuvoitor: Vlad Mureşan nu a spus nicăieri că îşi „însămânţează” studenţii cu propria „sămânţă” şi nici că ar fi primit un mandat din altă parte pentru aşa ceva. Ceea ce spune el este că studenţii au nevoie de disciplina gândirii şi de efortul de a studia în adâncime problemele, nu de libertatea de a-şi da cu părerea în orice condiţii. Nu el este cel care le spune sau le transmite vreo episteme, ci el este cel care, în calitate de pedagog, indiferent ce fel de legitimare veţi cere dumneavoastră pentru acest statut, trebuie să vegheze ca studenţii, tocmai, să nu cumva să aibă chiar ei impresia că au şi ajuns la episteme în absenţa unui demers critic cât de cât satisfăcător. Aşadar, V. Mureşan vrea să spună — cel puţin eu aşa am înţeles cuvintele când am citit interviul, dacă dumneavoastră persistaţi în interpretarea grotescă pe care i-o daţi, mă tem că trebuie să ne întrebăm cât de semnificativ e acest lucru pentru intenţia ce vă traversează — că doxa poate fi confundată cu episteme, iar acest lucru trebuie împiedicat tocmai prin adâncirea unei diferenţe — în cazul lui, cenzurarea arbitrarietăţii şi promovarea spiritului analitic şi a criticii. Odată această diferenţiere („însămânţarea”) operată, studenţii vor fi capabili să continue singuri travaliul critic, ducând mai departe diferenţierea la care au fost obligaţi.
Eu cum de am putut să înţeleg în această cheie cuvintele intervievatului, iar dumneavoastră, nu? De ce din partea dumneavoastră trebuie să vină o asemenea diversitate de acuze şi insulte spontane prin care, brusc, V. Mureşan devine vinovat în fapt de orice? De unde această grilă de lectură pe care i-o aplicaţi împotriva evidenţelor? Sau aveţi ceva personal de împărţit cu el de la adăpostul anonimatului (fiţi liniştit, nu sunteţi, cum păreţi să vă închipuiţi, o asemenea celebritate încât să ghicim cine sunteţi)? Dacă trebuie să avem măsura propriei noastre dorinţe de certitudine şi să ne păzim de un episteme găsit prea uşor, cum se face că dumneavoastră îi atribuiţi lui V. Mureşan asemenea intenţii fără să-l cunoaşteţi cu adevărat? Ce fel de episteme posedaţi dumneavoastră, domnule, pentru a damna la fascism şi impostură o interioritate la care nu aveţi acces, doar pentru că aveţi impresia că trebuie să reacţionaţi aşa cum aţi făcut-o la contactul cu un stil de gândire pe care în mod vădit nu-l agreaţi? Vedeţi cum toate vi se întorc împotrivă?
În sfârşit, revin aici asupra problemei certitudinii sau a adevărului sau a ideologiei, cum aţi numit-o dumneavoastră. Pot fi de acord că există în lume multă înşelare şi că mulţi se lasă purtaţi de ideea că ei se află necontaminaţi de apartenenţă. Dar, dincolo de asta, atunci când ne punem problema apartenenţei, noi unde ne aflăm? În continuare în apartenenţă sau în afara ei? Relativismul dumneavoastră mi se pare curios — dacă am înţeles corect şi asta aţi intenţionat să indicaţi. Curios, ca să nu mă repet numindu-l sofistic: dacă nu putem distinge când suntem înăuntrul ideologiei sau în afara ei, cum de ne putem, totuşi, pune problema faptului că suntem prinşi în ea? Prin ce miracol, dacă nu avem distincţia, distingem totuşi că suntem angrenaţi sau că putem fi? De aceea, apoftegma pe care aţi propus-o în continuarea lui Mannheim este sofistică şi nu oferă un mijloc de control pentru a determina apartenenţa sau libertatea. Paradoxul acesta de a fi prins şi de a fi, totuşi, conştient de asta, pe care ar trebui să-l numim mai departe, poate, drept paradoxul limitei, ţine de faptul că noi nu suntem limita, dar noi suntem aşezaţi pe sau în ea, după caz.
Aşa şi cu problemele structuraliste. Remarc înainte de a le da curs că aveţi o strategie polemică dubioasă: când vi se răspunde cu Derrida, de la care aţi început dumneavoastră polemica, brusc ne spuneţi că Derrida nu vă (mai) interesează pentru a reveni cu citate din el când sorţii vă sunt favorabili, respectiv când aveţi a face cu o persoană laică într-ale filosofiei. Mai mult, profitaţi de nepregătirea interlocutorilor pentru a trânti încă o acuzaţie şi încă o insultă la fel de pline de elucubraţii şi trivialitate ca celelalte.
Şi eu aş putea să spun la fel că structuralismul nu mă interesează şi că tactica ieftină de a devia discuţia de la obiectul ei către alte zone decât cele care au fost vizate este o dovadă de escapism polemic. Dar, în fond, lanţul semnificanţilor poate da asocieri neaşteptate şi putem trece, nu-i aşa?, de la Derrida şi chestiunea diferanţei, la structuralişti şi la chestiunea substanţialităţii sau formalismului semnificantului şi a semnificatului… Ele au într-adevăr o legătură genetică, dar dvs. trebuia să răspundeţi exact la problema dacă s-a identificat sau nu diferanţa cu diferenţa, şi anume, în concept, nu în pretenţiile speculative ale lui Derrida.
Voi începe prin a vă arăta că nu cunoaşteţi poziţia lui Derrida cu adevărat. Cum? Prin citate şi interpretarea lor. Din chiar textul „Diferanţa”, din „Marges de la philosophie”, text tradus de acelaşi Ciprian Mihali pe care cu atâta curtoazie ni l-aţi pomenit şi care îşi permite, după spusele dvs., să-l numească, în lipsă, pe V. Mureşan filosof de cartier când de fapt, faţă-n faţă cu el, se trezeşte fără argumente şi cu mult mai puţin îndrăzneţ (fără să mai punem în discuţie cât de cartieristică, sectorială sau judeţeană e anvergura lui Ciprian Mihali însuşi). (Din păcate textul este în samizdat, deci nu vă pot da alte referinţe biblioteconomice şi editoriale. Dar sunt sigur că ori îl puteţi ruga pe d-l Mihali să vi-l dea de vreme ce confidenţele relatate vă indică apropierea, ori, cum ne-aţi demonstrat deja, dispuneţi de originalul în franceză. Şi dacă veţi crede că aveţi nevoie să verificaţi neapărat citatele pe care vi le reproduc, în caz limită vă pot pune chiar eu la dispoziţie textul în format pdf.)
Mai întâi, de vreme ce aţi pomenit despre faptul că diferanţa lui Derrida ar fi ceva de ordinul unei prezenţe şi chiar un analogon al lui Dumnezeu de dincolo de Fiinţă motiv pentru care francezul va fi fost un… „anti-relativist notoriu” (!!!), veţi vedea că, de la început, filosoful francez amorsează ideea unei absenţe pure care se retrage în anonimatul mut al morţii, deci al unei lipse radicale:
„Se întîmplă însă, în fapt, ca această diferenţă grafică (a în loc de e), această diferenţă marcată între două notaţii aparent vocale, între două vocale, să rămînă pur grafică: ea se scrie sau se citeşte, dar nu se aude.” Şi, la aceeaşi pagină:
„A-ul diferenţei, deci, nu se aude, el rămîne tăcut, secret şi discret ca un mormînt: oikesis. Să marcăm astfel, anticipînd, acest loc, rezidenţă familială şi mormînt al propriului, unde se produce în diferanţă economia morţii.” [p. 1]
Mai departe, Derrida spune răspicat că diferanţa este, tocmai, non-prezenţă, fără a fi absenţă în aşa fel încât să intre în cuplajul absenţă-prezenţă şi pretinde simultan că diferanţa NU este Dumnezeul teologiei negative (o să vedem cât de confuz e Derrida, deoarece cuplează arbitrar şi confuz în diferanţă atât proprietăţi transcendentale, cât şi transcendente):
„Cum va trebui să fac ca să vorbesc de a-ul diferanţei? Este evident că aceasta nu poate fi expusă. Nu putem niciodată expune decît ceea ce la un anumit moment poate deveni prezent, manifest, ceea ce se poate arăta, ceea ce se poate prezenta ca un prezent, o fiinţare prezentă în adevărul său, adevăr al unui prezent sau prezenţă a prezentului. Or dacă diferanţa este (şi îl pun pe «este» sub o cruce) ceea ce face posibilă prezentarea fiinţării-prezente, ea nu se prezintă niciodată ca atare. Ea nu se dă niciodată la prezent. Nimănui. Rezervîndu-se şi neexpunîndu-se, ea excede în acest punct precis şi în mod regulat ordinea adevărului, fără a se disimula totuşi, ca un ceva, ca o fiinţare misterioasă, în ascunsul unei non-cunoaşteri sau într-o gaură ale cărei margini ar fi determinabile (de exemplu într-o topologie a castrării). În orice expunere ea ar fi expusă să dispară ca dispariţie. Ea ar risca să apară: să dispară.
Şi asta chiar dacă ocolurile, perioadele, sintaxa la care va trebui adesea să recurg, vor semăna, uneori pînă la confuzie, cu cele ale teologiei negative. A trebuit deja să remarcăm faptul că diferanţa nu este, nu există, nu este o fiinţare-prezentă (on), de orice fel ar fi ea; şi vom fi nevoiţi să remarcăm de asemenea tot ceea ce ea nu este, adică totul; şi în consecinţă că ea nu are nici existenţă, nici esenţă. Ea nu ţine de nici o categorie a fiinţării, fie prezentă, fie absentă. Şi totuşi, ceea ce se marchează astfel din diferanţă nu este teologic, nici măcar de ordinul cel mai negativ al teologiei negative, aceasta fiind întotdeauna preocupată să determine, cum se ştie, o supraesenţialitate dincolo de categoriile finite ale esenţei şi ale existenţei, adică ale prezenţei, grăbindu-se mereu să reamintească faptul că dacă predicatul existenţei e refuzat lui Dumnezeu, este pentru a-i recunoaşte un mod de a fi superior, ce nu poate fi gîndit, inefabil. Nu e vorba aici de o asemenea mişcare, iar acest lucru ar trebui să se confirme pe parcurs. Diferanţa este nu numai ireductibilă la orice reapropiere ontologică sau teologică – onto-teologică – dar, deschizînd chiar spaţiul în care onto-teologia – filosofia – îşi produce sistemul şi istoria sa, ea o cuprinde, o înscrie şi o excede în mod definitiv.” [pp. 2-3]
Şi:
„Dacă am încerca să interogăm acest caracter de secundaritate provizorie a substitutului, am vedea fără îndoială anunţîndu-se ceva ca o diferanţă originară, dar nici n-am mai putea-o numi originară sau finală, în măsura în care valorile de origine, de arkhe, de telos, de eskhaton etc., au denotat întotdeauna prezenţa – ousia, parousia etc..” [p. 4]
Aşadar, aţi putut citi mai sus „proprietăţile” radical transcendente ale diferanţei la care se adaugă şi:
„Din acelaşi motiv, nu voi şti de unde să încep să trasez mănunchiul (le faisceau) sau graficul diferanţei. Căci ceea ce se pune în discuţie în ea, este căutarea unui început de drept, a unui punct de plecare absolut, a unei responsabilităţi principiale. Problematica scrierii se deschide odată cu punerea în discuţie a valorii de arkhè.” [p. 3]
După cum vedem, Derrida caută transcendenţa, pare-se, cât se poate de serios, spunând că nu ne putem baza nici măcar pe teologia negativă pentru a vorbi despre această completă şi radicală depăşire a determinării de vreme ce teologia negativă recurge, până la urmă, tot la determinarea transcendenţei, şi anume, prin accesul conceptual. Derrida vrea, aşadar, ceva care nu poate fi gândit nicicum, sub nici un fel de circumstanţe — în acest punct noi trebuie să îi replicăm că nici el nu face decât să repete… „păcatul” teologiei negative (!!! — fac aici un oximoron scandalos ca să indic deja abuzul spre care, pe calea lui Derrida, deja ne îndreptăm), de vreme ce şi el scrie un text despre inexprimabil pe care îl accesează, aşadar, prin concept, deşi neagă asta la fiecare pas însă fără o analitică clară şi tranşantă, ci doar în baza unui text mai mult aluziv şi aforistic care serveşte impecabil când e vorba să ne putem ascunde după ambiguităţi. În acest punct, Derrida ar fi trebuit, aşadar, să tacă de vreme ce consecvenţa inexprimabilului cere asta. Dar era el în stare să nu facă paradă de sofisme? Aşa că, silit să respingă la nesfârşit orice exhaustiune conceptuală simultan cu dorinţa lui de a se exprima, Derrida ajunge apodictic la haos. Iată, aşadar, şi proprietăţi anarho-„logice” ale diferanţei:
„În traseul diferanţei, totul este strategic şi aventuros. Strategic pentru că nici un adevăr transcendent şi prezent în afara cîmpului scrierii nu poate comanda în mod teologic totalitatea cîmpului. Aventuros pentru că această strategie nu este o simplă strategie în sensul în care se spune că strategia orientează tactica în funcţie de un ţel final, un telos, sau în funcţie de tema unei dominaţii, a unei stăpîniri şi a unei reapropieri ultime a mişcării sau a cîmpului. Strategie în cele din urmă fără finalitate, am putea numi aceasta tactică oarbă, rătăcire empirică, dacă valoarea de empirism nu şi-ar căpăta întregul său sens din opoziţia faţă de responsabilitatea filosofică. Dacă există o anumită rătăcire în trasarea diferanţei, ea nu urmăreşte totuşi mai mult linia discursului filosofico-logic decît pe cea a reversului său simetric şi solidar, discursul empirico-logic. Conceptul de joc se menţine dincolo de această opoziţie, el anunţă, înainte şi dincolo de filosofie, unitatea hazardului şi necesităţii într-un calcul fără sfîrşit.”
Şi, la aceeaşi pagină:
„Prin această justificare doar strategică, vreau să subliniez că eficacitatea tematicii diferanţei poate foarte bine, şi asta va trebui să fie pus în lumină într-o zi, să se preteze prin ea însăşi, dacă nu la înlocuirea sa, cel puţin la înlănţuirea într-o serie pe care ea nu o va fi comandat într-adevăr niciodată. Ceea ce dovedeşte, o dată în plus, că ea nu este teologică.” [p. 3]
Apoi:
„Se ştie că verbul «a diferi» (din latinul differre) are două sensuri care sînt bine delimitate; de exemplu, în dicţionarul Littre, ele fac obiectul a două articole separate. În acest sens, cuvîntul latin differre nu este traducerea simplă a grecului diapherein, iar acest fapt nu va rămîne fără consecinţe pentru noi, cînd punem în legătură o limbă deosebită şi o limbă care este considerată mai puţin filosofică, mai puţin originar filosofică decît cealaltă. Căci distribuirea sensului în grecul diapherein nu comportă unul din cele două motive ale latinului differre, şi anume acţiunea de a lăsa pe mai tîrziu, de a ţine cont, de a ţine socoteala timpului şi a forţelor într-o operaţie care implică un calcul economic, un ocol, o amînare, o întîrziere, o rezervă, o reprezentare, concepte pe care le-aş rezuma aici printr-un cuvînt pe care nu l-am folosit încă, dar pe care l-am putea înscrie în acest lanţ: temporizarea. A diferi, în acest sens, înseamnă a temporiza, a recurge, conştient sau inconştient, la medierea temporală şi temporizatoare a unui ocol suspendînd îndeplinirea sau împlinirea «dorinţei» sau a «voinţei», efectuînd-o la fel de bine într-o manieră care îi anulează sau îi temperează efectul. Şi vom vedea – mai tîrziu -prin ce anume această temporizare este şi temporalizare şi spaţiere, devenire-timp a spaţiului şi devenire-spaţiu a timpului, «constituire originară» a timpului şi a spaţiului… [...]
Celălalt sens al lui a diferi este mai comun şi mai uşor de identificat: a nu fi identic, a fi altul, discernabil etc. Fiind vorba de diferit/diferend [differen(t)(d)s], cuvînt pe care-l putem deci scrie cum vrem, cu un t sau un d final, după cum este în cauză alteritatea de neasemănare sau alteritatea de alergie şi de polemică, trebuie ca între elementele diferite să se producă, în mod activ, dinamic, şi cu o anumită perseverenţă în repetiţie, un interval, o distanţă, o spaţiere.
Or cuvîntul diferenţă (cu e) nu a putut trimite niciodată nici la a diferi ca temporizare nici la diferend ca polemos. Această pierdere de sens ar trebui s-o compenseze – de manieră economică – termenul diferanţă (cu a).” [p. 4]
În sfârşit, dumneavoastră spuneţi că V. Mureşan confundă diferenţa cu diferanţa dând un oarecare citat trunchiat. Pe scurt, V. Mureşan ar fi spus după dvs., citând din Derrida, că diferanţa e postulată drept cauză productivă sau origine în sensul clasic al filosofiei fiinţei. Dvs. îl contraziceţi acuzându-l de falsificare a citatului şi de proastă cunoaştere a filosofiei lui Derrida, deci o dovadă de semidocţie, spunând că diferanţa nu e cauză productivă sau origine de vreme ce aceste concepte sunt depăşite prin travaliul critic derridian.
Să încercăm o lămurire. Derrida încearcă să dea diferanţei statutul unei transcendenţe în acelaşi timp în care i-l refuză. Dar el nu face analitica ei în mod satisfăcător, de unde reapar o sumă de ambiguităţi a modului în care el înţelege transcenderea. Dar V. Mureşan a citat bine din Derrida, căci a arătat şi în citate şi în al doilea comentariu că Derrida întreprinde o analiză în care vrea să dea o transcendenţă dincolo de filosofia fiinţei, dar că expresiile derridiene nu sunt satisfăcătoare şi în locul transcenderii avem numai contrasensuri. Iată, prin copy-paste, cuvintele lui V. Mureşan, pe care tocmai dvs. le falsificaţi într-un mod oribil:
„Diferanţa este : 1. „cauzalitatea constituantă productivă şi originară, procesul de scindare şi divizare ale cărui produse sau efecte constituite ar fi diferiţii şi diferenţele”(…); 2. „mişcarea jocului care « produce », prin ceea ce nu este pur şi simplu o activitate, aceste diferenţe, (…) diferanţa este « originea » non-plină, non-simplă, originea structurată şi diferantă a diferenţelor. Numele de « origine » nu îi mai convine deci” (Jacques Derrida, Marges de la Philosophie, Minuit, 1972, pg. 9, 13).”
Şi puţin mai jos:
„d) ea ar mai fi ORIGINEA NON-PLINA si NON-SIMPLA a diferentelor. Dar, totodata, brusc, numele de origine nu ii mai convine.
Asadar, ba este origine, ba nu este origine. Daca e non-plina, ce anume iese totusi din ea, ca dintr-un vid? Este semiplina? Este goala? Daca este non-simpla, atunci diferenta este, iarasi, deja interioara, presupusa in interiorul idferAntei care ar fi trebuit abia sa o produca.”
Mă tem că dvs. n-aţi înţeles deloc ce vrea V. Mureşan să spună. Derrida pretinde că diferanţa nu este o prezenţă originară constitutivă de tipul unei ontologii clasice, căci, dacă ar fi aşa, atunci ea ar cădea în cuplajul dualităţii clasice dintre identitate şi diferenţă. Diferanţa ar fi, atunci, o origine care nu poate, simultan, fi numită origine în sensul clasic, al generării de diferiţi şi faţă de care să se afle, astfel, în diferenţă determinată, în cuplaj dual. Până aici totul e excelent — şi eu şi Vlad Mureşan suntem de acord cu Derrida. Ceea ce ne scandalizează este opţiunea lui Derrida de a transcende opoziţiile, cuplajele duale doar pentru diferenţă din care scoate diferanţă, dar nu şi pentru IDENTITATE, pe care o respinge ca fiind principial DETERMINATĂ, deci incapabilă de o formulă transcendentă: dar de ce e diferenţa privilegiată la transfigurare, iar identitatea exclusă? Mai mult, absenţa identităţii din registrul acestei transcenderi a opoziţiilor îl forţează pe Derrida să circumscrie diferanţa unui regim strict dislocator, lăsând în imposibilitate o relocare, o unificare transcendentă ce s-ar fi impus. În acest punct Derrida divorţează de tot ce înseamnă tradiţie a teologiei negative şi a misticii apofatice şi o şi spune răspicat. Căci teologia apofatică vede, simultan, absoluta dislocare sau transcendere a diferenţei şi prin diferenţă, dar şi absoluta reunire a diferenţei într-o unitate, paradoxal, la fel de transcendentă şi de lipsită de cuplaje determinate ale dualităţii. Derrida, în schimb, vede numai dislocarea absolută, nu şi unitatea dată prin ea. De aici urmează un debuşeu interesant, dar cu totul simptomatic pentru patologia — da, citiţi bine, patologia — diferanţei.
De vreme ce noi, deci „ceva”, orice există totuşi, dislocarea nu poate fi văzută de către Derrida ca absolută, ci doar ca determinată, motiv pentru care se contrazice singur încât, în acelaşi timp în care ia toate precauţiile pentru a îndepărta orice fel de determinare din diferanţă prin indicarea transcenderii ei faţă de dualităţile şi conceptele clasice, brusc ne spune că diferanţa este „temporalizare” şi „spaţiere”:
„Căci distribuirea sensului în grecul diapherein nu comportă unul din cele două motive ale latinului differre, şi anume acţiunea de a lăsa pe mai tîrziu, de a ţine cont, de a ţine socoteala timpului şi a forţelor într-o operaţie care implică un calcul economic, un ocol, o amînare, o întîrziere, o rezervă, o reprezentare, concepte pe care le-aş rezuma aici printr-un cuvînt pe care nu l-am folosit încă, dar pe care l-am putea înscrie în acest lanţ: temporizarea. A diferi, în acest sens, înseamnă a temporiza, a recurge, conştient sau inconştient, la medierea temporală şi temporizatoare a unui ocol suspendînd îndeplinirea sau împlinirea «dorinţei» sau a «voinţei», efectuînd-o la fel de bine într-o manieră care îi anulează sau îi temperează efectul. Şi vom vedea – mai tîrziu -prin ce anume această temporizare este şi temporalizare şi spaţiere, devenire-timp a spaţiului şi devenire-spaţiu a timpului, «constituire originară» a timpului şi a spaţiului…
Celălalt sens al lui a diferi este mai comun şi mai uşor de identificat: a nu fi identic, a fi altul, discernabil etc. Fiind vorba de diferit/diferend [differen(t)(d)s], cuvînt pe care-l putem deci scrie cum vrem, cu un t sau un d final, după cum este în cauză alteritatea de neasemănare sau alteritatea de alergie şi de polemică, trebuie ca între elementele diferite să se producă, în mod activ, dinamic, şi cu o anumită perseverenţă în repetiţie, un interval, o distanţă, o spaţiere.
[...]
Diferanţă ca temporizare, diferanţă ca spaţiere. Cum se îmbină ele?” [p. 4]
„Dar să ne oprim mai întîi la problematica semiologică pentru a vedea cum se reunesc în ea diferanţă ca temporizare şi diferanţă ca spaţiere.” [p. 5]
Adică, din sublimul teologiei apofatice pe care tocmai o refuzase, dar pe care eram gata să i-l acordăm, totuşi, chiar împotriva lui însuşi, suntem brusc coborâţi, aruncaţi în formele pure ale intuiţiei, în spaţiu şi timp, de unde diferanţa se dovedeşte ca având şi proprietăţi transcendentale. Până la sfârşitul textului din „Marges de la philosophie” reuşim să ne lămurim că acest cuplaj ilicit, această brutală şi estropiată identificare şi coabitare dintre transcendent şi transcendental este luată în întregul ei sens: acela de anulare a diferenţei ontologice dintre Increat şi creat şi de postulare a coincidenţei lor într-o monstruoasă şi înspăimântătoare suprapunere neanalitică în care identificarea nici măcar nu se mai face de la nivelul unei „analogia entis” aşa cum, inept, pretindeţi dvs., de vreme ce o astfel de relaţie a fost respinsă de Derrida din debutul textului despre care vorbim şi prin toată critica sa deconstructivă la adresa metafizicii clasice. Ci avem prin diferanţă simularea unei transcendenţe improprii în două sensuri majore: 1. deoarece îi lipseşte unificarea absolută, deci, paradoxal, absolut diferită, în condiţiile transcenderii cuplajelor duale şi 2. deoarece este identificată esenţial cu transcendentalul. În primul sens, diferanţa, aveţi dreptate, nu e diferenţă determinată (V. Mureşan spune acelaşi lucru, dar îl înţelegeţi cu picioarele), ci haos, anarhie a lipsei inteligibilului; în al doilea, „crima logică” se revelează într-un registru încă şi mai grav: drept, simultan, crimă teologică şi idolatrie.
Aşadar, nici vorbă din partea lui Derrida de a spune că diferanţa este prezenţă sau intenţie şi cu atât mai puţin Dumnezeul teologiei apofatice ş.a.m.d., aşa cum pretindeţi dumneavoastră că face. De fapt, e chiar pe dos, iar aici „dosul” pe care ni-l arată Derrida e mai degrabă (pi)dosnic.
El recurge la nenumărate precizări şi înconjururi pentru 1. a depăşi determinarea — asta ar fi trebuit să-l ducă spre conceptul de infinit şi, deci, spre o analiză a infinitului în care infinitul eminent este cel absolut, 2. pentru a evacua orice recuperare a unei identităţi transfigurate prin deschiderea fundamentală către o transcendenţă atât de radicală, ceea ce îl face să colapseze Infinitul Absolut în pulberea unui infinit mai întâi strict şi aparent absolut privativ pentru ca, în final, 3. să atribuie infinitului privativ absolut de abia găsit, proprietăţi transcendentale echivalându-l, astfel, infinitului potenţial, adică infinitului transcendentalului, infinitului creaturii. Or, ceea ce avem, în aceste condiţii nu mai e nici teologie negativă şi cu atât mai puţin vreo ontologie a prezenţei, după cum, inept, afirmaţi dvs.. Diferanţa lui Derrida este iluzia transcendentală a unui nod al unei penibile şi sofistice încâlciri negative, mergând până la a aşeza această „absenţă” (eu folosesc termenul forţat de împrejurări; Derrida spune răspicat că diferanţa nu e nici măcar absenţă, căci scapă dualităţii prezenţă-absenţă) în rangul de „principiu” ininteligibil. Mi se pare notoriu că nu-i reuşeşte ceea ce el vrea să facă şi că nu face altceva decât să forţeze inutil o uşă deja larg deschisă numai pentru că pe el îl deranjează existenţa uşii ca atare. Dar asta e altă poveste.
Spuneţi, apoi, că diferanţa lui Derrida este un analogon al lui Dumnezeu de dincolo de Fiinţă. Analogie, în greacă, înseamnă proporţie (chiar matematică), asemănare. „Analogia entis” porneşte de la versetul binecunoscut ce spune că am fost făcuţi „după chipul şi asemănarea” Principiului. Ceea ce „analogia entis” ignoră, e faptul că Dumnezeu are o excedenţă supraontologică ce Îl face să fie superior oricărei asemănări. În acest sens, dacă vom ajunge vreodată să cunoaştem „faţă către faţă”, nu o vom face niciodată prin analogie, ci în taină, paradoxal, prin excesul diferenţei. Cum se va unifica în noi acest exces al diferenţei, asta ţine de misterul trinitar şi de cel christic diofizit, după cum şi analogia despre care ne vorbeşte Geneza trebuie reevaluată, căci e vorba de a stabili un raport, o proporţie între nedeterminare absolută şi determinare — ceea ce ne pune în paradox, deoarece raport sau proporţie înseamnă, deja, tocmai determinare, limită, măsură: deci care e măsura care-L poate măsura pe Dumnezeu pentru a ne face şi pe noi măsurabili Lui cum spune Geneza? Răspunsul nu poate fi dat, în chip evident, în termenii „analogiei entis”.
Dincolo de Fiinţa lui Dumnezeu nu mai există proporţii, stimate domnule „jk”. Deci nici un fel de analogii nu sunt posibile în această transcendenţă absolută care, dimpotrivă, este cufundată într-un exces supraraţional. De aceea am şi vorbit mai sus despre Rest — analogia nu lasă resturi, căci egalitatea sau proporţia înseamnă, principial, corespondenţă 1 la 1. Analogia, proporţia sau, în ultimă instanţă, ca s-o spunem pe şleau, determinarea, nu are ce căuta în Abisul supraraţional care este, prin definiţie, supradeterminat, supralimitativ.
Şi aici se arată iarăşi ce salată conceptuală vă domină gândirea, de vreme ce asociaţi ilicit conceptul proporţiei cu cel al transcendenţei absolute. Şi nu vă sfiiţi să spuneţi, împotriva tuturor evidenţelor, că Meister Eckhart şi Dionisie Pseudo-Areopagitul ar trimite către o astfel de analogie, în vreme ce ei vorbesc despre o transcendenţă atât de radicală încât ea covârşeşte orice analogie, adică proporţie, determinare.
Gugumănia e atât de gravă încât dvs. ignoraţi complet textul lui Derrida şi conceptul fundamental de „temporalizare”, „ocol”, „rezervă”, „întârziere” pe care îl pune ca rădăcină de referinţă pentru cel de diferanţă. Prin aceasta Derrida spune că diferanţa e, tocmai, ceea ce păstrează mereu un rest şi scapă oricărei determinări, deci oricărei proporţii sau egalităţi. Chiar dvs. aţi citat textul în locurile în care Derrida respinge pentru diferanţă orice aşezare a ei în vreunul din cuplurile (analogiile) tradiţionale ale gândirii: materie-formă, activ-pasiv, subiect-obiect etc.. Deci, până aici, Derrida pare a se apropia de teologia negativă. Deîndată ce înaintăm în textul său, însă, vedem că pretinsa transcendenţă absolută nu e decât un haos şi că acest haos este un izvor nedeterminat şi nedeterminabil, dar transcendental de diferenţe — transcendenţa radicală îi zboară lui Derrida pe fereastră şi devine fantasma lui transcendentală, numai pentru a ateriza ca pură aberaţie în capul dvs..
Aici, însă, toate consideraţiile pe care ni le-aţi trântit cu un aer doct pentru a încerca să ne intimidaţi (deh! după ce împroşcaţi cu mizeriile pe care le produceţi, trebuie, într-un fel sau altul, să încercaţi să daţi impresia că aveţi legitimitatea de a o face) se destramă precum ceaţa la cele dintâi raze ale dimineţii deîndată ce sunt supuse unui scrutin riguros. De fapt, prin tot ce aţi scris nu lăsaţi altă impresie decât că v-aţi apucat ad hoc să studiaţi problemele teologice şi filosofice de legitimitatea discutării cărora vreţi să-l dezbrăcaţi pe V. Mureşan şi aţi încropit la repezeală câteva păreri din creion asezonându-le cu ce vă mai amintiţi că aţi citit cândva, pe băncile facultăţii.
Acum, că am început să ne lămurim cam ce acces aveţi dumneavoastră la Derrida şi la filosofie în general (despre teologie nu vă pomenesc pentru că nu vreau să spun cuvinte grele), să vedem ce e şi cu structuralismul şi poststructuralismul. Structuralismul a intrat în arena culturală a istoriei occidentale când s-a pus problema unei pulverizări fundamentale a metafizicii substanţialiste — lingvistica saussureană vine, deci, în trendul unor seisme care se produseseră deja în ontologie prin Hegel — „Ştiinţa Logicii” unde se arată că Fiinţa şi Neantul coincid în Absolut, deci că Dumnezeu nu e o substanţă simplă şi continuă, ci este o identitate absolută în discontinuitate absolută, apropo de analogie (Hegel însuşi vine aici în trendul creştinismului care deja spusese asta la Conciliul de la Niceea din 325, dar asta e, iarăşi, altă poveste) — şi în logică şi matematici odată cu paradoxurile din teoria mulţimilor (vedeţi „Mannigfaltigkeitslehre” a lui Cantor, logicismul lui Frege, „Principia Mathematica” a lui Russell şi, nu în ultimul rând, ultima lovitură dată prin Gödel) — unde se arată că logica este „găurită” de o coerenţă care o străpunge tocmai în punctul fundamentelor, în chestiunea legilor logice, şi în conţinut de fiecare dată când calculul intră în zone în care este pusă în discuţie relaţia cu limita şi cu infinitul.
Ce ne spune structuralismul? Saussure spune că nu există identitate de substanţă între semnificant (prin care el înţelege semnul lingvistic) şi semnificat (prin care el înţelege conceptul sau imaginea mentală). Deci că ele sunt, tocmai, distincte, iar comportamentul lor izomorfic nu afectează această distincţie — cel mult percepţia noastră a distincţiei — tocmai prin aceea că sunt lipsite de o unitate substanţială: semnul lingvistic, spune Saussure, e arbitrar — nu ar exista nici o raţiune pentru care cuvântul „copac” să fie ales pentru a desemna semnificatul pe care îl indică acest cuvânt şi la care ne gândim când îl pronunţăm. Mai mult, limba este un sistem închis — prin asta am fi tentaţi să ne gândim imediat la ceva substanţial, căci autonom sau închis este solidar cu gândul tautologiei, deci la identitate, adică substanţă; dimpotrivă, Saussure spune că limba este un sistem închis deoarece nu are nevoie de o diferenţă din afara ei pentru a se forma şi dezvolta pe sine, ci diferenţa este conţinută în chiar limba însăşi, în diferenţa inerentă şi reciprocă a semnelor, care se dezvoltă, aşadar, prin propriile resurse.
Dumneavoastră vă contraziceţi singur şi arătaţi că nu aţi înţeles mare lucru din toată teoria semnului lingvistic când spuneţi că substanţialismul lui Saussure l-ar fi salvat de la indistincţia semnificantului de semnificat şi că eradicarea substanţialismului a dus la indistincţia intra- şi extradiscursului, adică, până la urmă, la indistincţia, contopirea dintre semnificant şi semnificat — deşi e clar că substanţialismul este cel care, prin tautologie, ignoră tocmai diferenţa, iar Saussure deja dă o lovitură puternică tocmai substanţialismului prin arbitrarietatea semnului lingvistic.
Dimpotrivă, problemele structuralismului au fost acelea de a nu fi meditat îndeajuns asupra conceptelor de identitate şi diferenţă şi de a fi crezut că dacă substanţialismul metafizic a fost „divizat”, realitatea, oricare ar fi, nu are nici un fel de fundal sau domeniu de variabilitate care, însă, să nu mai fie variabil (Cantor), ci că divizarea Principiului ar fi semnul inexistenţei Lui, deci că totul este un conglomerat de diferenţe — de aici urmează iluzia că structura poate fi ontologic real autonomă în condiţiile în care este o „entitate” determinată, nu absolută. Ceea ce abia aici se revelează ca un fel de „substanţialism pe dos” căci dă iluzia găsirii unei pure imanenţe, deci a unui pur „substrat al lucrurilor” autosuficient, adică identic, în condiţiile în care este, în mod evident, fisurat peste tot sau, mai clar, nimic decât diferenţă determinată. Dar a înţelege această poziţie, înseamnă, de fapt, a înţelege cu adevărat ce a vrut Vlad Mureşan să spună. Iar faptul că dvs. continuaţi acuzele penibile şi obscene împreună cu mistificarea cuvintelor lui demonstrează că n-aţi înţeles.
Lacan, dacă tot aţi pomenit de el, nu duce mai departe structuralismul, ci îl „împlineşte” desfiinţându-l, divorţând de el. Lacan spune că există trei dimensiuni sau, mai bine, registre fundamentale ale organizării noastre interioare: Real, Simbolic şi Imaginar. Le puteţi citi în cheie kantiană drept senzaţia empirică pură (Real), intelecţie (Simbolic) şi imaginaţie transcendentală (Imaginar). Or, la Saussure întâlnim propriu-zis doar Simbolicul care nici el nu e prezent cum trebuie. Astfel, la Lacan semnificatul e Realul (nu conceptul, ca la Saussure, care, dimpotrivă, ţine de Simbolic) — Realul ca atare (nu în calitate de registru al organizării noastre interne) are o consistenţă indelebilă şi poate fi considerat ca prezenţa pură prin excelenţă deşi sustrasă oricărei experienţe directe, deci niciodată nemijlocit tangibilă nici măcar în cazuri patologice precum psihoza unde Simbolicul nu e bine structurat. Dar sfera Realului e, la noi oamenii, divizată între senzaţia empirică nominală, propriu-zisă, pe care o prelucrăm, şi aparatul perceptiv care e organizat pe coordonatele intuiţiei pure (spaţiu şi timp) cărora li se adaugă sistemul neuro-vegetativ: deci, mediere, mijlocire; accesul nemijlocit la Realul însuşi e deja blocat prin medierea acestor elemente care sunt, deja, o primă diferenţă. A doua diferenţă este cea a prezenţei Simbolicului însuşi care este prin definiţie principiul însuşi al diferenţierii, al divizării astfel că el este responsabil de tot ce ţine de intelecţie şi de limbaj. Dar Simbolicul poate fi şi el, în aceeaşi cheie kantiană, considerat divizat între schema conceptului la care, numai, avem noi acces şi conceptul ca atare ce ar avea un statut transcendental întrucât ar putea conţine o varietate nedeterminată de identităţi şi diferenţe a unui lanţ semnificant sau a mai multora. În sfârşit, Imaginarul este ceea ce dă posibilitatea sintezei Realului cu Simbolicul în care amândouă momentele precedente să se păstreze ca reale, dar cuplate analitic. Imaginarul este, şi el, divizat între imaginaţia empirică, fantasmatică, pe de o parte, şi cea transcendentală, pe de alta.
Aşadar, făcând suma celor spuse, ar trebui să concepem semnificatul (Realul) exprimat prin diferenţiere (Simbolic) — fără diferenţiere locul în care semnificatul se prezentifică e ocupat în întregime de acesta şi nu există nici o diferenţă faţă de el, deci nici o posibilitate de a-l exprima sau gândi —, iar acordul lor are loc prin imaginaţie (Imaginar), miza rezultatului jucându-se, aşadar, în acest al treilea moment, respectiv în consistenţa, puritatea şi rectitudinea imaginaţiei înseşi (ceea ce ar putea fi privit ca un paradox, deoarece, la o primă privire, brută, imaginaţia pare un termen bastard, compus din primele două).
Dar dumneavoastră nu nedreptăţiţi doar psihanaliza lacaniană, ci şi gândirea lui Wittgenstein. Nu voi intra în detalii, deja textul e lung. Vă avertizez doar că paradigma anglo-saxonă caută să îl anexeze pe Wittgenstein de multă vreme şi mulţi cred că acest lucru s-a întâmplat deja. În realitate este o iluzie (el spune doar că semnificaţia se actualizează în uzul limbii, dar nu că derivă din acest uz) şi există tot atâta pragmatism la gânditorul austriac, cât materialism dialectic la Hegel.
Avem, aşadar, peste tot divizare, adică evacuarea substanţialismului şi revelarea reflectată a diferenţei, nicidecum ştergerea diferenţei prin destrucţia substanţialismului. Postmodernii au impresia că asta înseamnă sfârşitul metafizicii şi al logicii deoarece ele ar fi însemnat substanţialism, adică nedivizare, ignorarea multiplului. Ei bine, noi credem că se înşeală. Metafizica şi logica înseamnă, dimpotrivă, divizare analitică şi găsirea urmelor identităţii care nu mai poate fi una substanţială, clasică, în chiar divizarea sau diferenţa luată în sensurile ei fundamentale. Or, asta începuse, prin creştinism, în filosofie odată cu Hegel. Structuraliştii şi postmodernii au pierdut direcţia şi s-au cramponat de diferenţă crezând că odată cu ea identitatea nu mai e de găsit nicăieri pentru că nu mai poate fi concepută substanţial, neînchipuindu-şi alt fel de identitate (după cum vedeţi, sunt mai catolici decât papa, cum se spune) şi demonstrând că nu sunt altceva decât o notă de subsol la filosofia hegeliană. Asta în timp ce proclamă moartea filosofiei. Nu e cazul — metafizica, cred eu, abia acum începe.
******
Care este sensul celor scrise aici? Faptul că indispoziţia dumneavoastră la adresa lui V. Mureşan şi a ideilor sale, precum şi acuzaţiile de fascist, semidoct, falsificator etc., dar în special cea de fascist, se datorează, în mod evident, impresiei pe care semnalaţi că o aveţi că V. Mureşan neagă realitatea diferenţei în favoarea iluziei unei cunoaşteri nemijlocite şi logice a sensurilor metafizice (la care se adaugă şi amatorismul dvs. pseudo-filosofic, dar grobian şi narcisist). În siajul unei asemenea impresii, îl acuzaţi pe Vlad Mureşan de un fel de „psihoză transcendentală” în care el s-ar situa în poziţia unei autoînvestiri epistemo-logice din care ar avea iluzia răspândirii „iluminării” (prin autoritatea violentă a „fasciei epistemologice”) peste cei neiniţiaţi. Având în vedere cele spuse mai sus, precum şi contrasensurile evidente pe care le-aţi angajat chiar dumneavoastră în propriile confuze înţelegeri ale filosofiei şi ale intenţiilor persoanei despre care discutăm, ar trebui să fie inutilă precizarea derizoriului scabros şi impertinent al acestor acuzaţii ca şi a suspiciunii para-noetice cu care îl înfieraţi prin astfel de consideraţii răuvoitoare (para-noetice ca să nu spun paranoice — dar şi asta doar dacă o faceţi cu o convingere sinceră, onestitate de care daţi tot mai multe dovezi că sunteţi incapabil). Cât despre evidenta dumneavoastră incompetenţă, ea vă va rămâne precum o frustrare producătoare de violenţă şi incapabilă de ieşire din jocul steril al cercului vicios până ce nu vă veţi interoga cu un dram de sinceritate refulările incomplete care v-au întemeiat.
De aceea, vă fac cunoscut, în măsura în care aveţi disponibilitate pentru autocunoaştere, că, având în vedere insultele dumneavoastră şi caracterul violent şi necritic al replicilor, dumneavoastră sunteţi cu mult mai susceptibil de acuzaţia care v-ar situa într-o vecinătate cu patologia. Îmi pare rău s-o spun, dar inteligenţa dumneavoastră se cramponează de fiecare dată în ideile lui Vlad Mureşan de sensuri pe care le citiţi după bunul dumneavoastră plac (sau, mai degrabă, după structura anumitor obsesii), distorsionându-le prin arbitrarietate şi incompetenţa gramaticii filosofice şi dând dovadă că aveţi mari probleme cu simbolizarea (deci cu diferenţierea sensurilor) de vreme ce le aplicaţi o lectură literală (aşa aţi învăţat dumneavoastră să faceţi filosofie, suprimând interpretarea, adică practicând non-filosofia? De altfel, à propos de structuralism, Vlad Mureşan a răspuns deja, din câte ştiu eu, problemei „disoluţiei semnificatului” în cartea lui şi în textul despre Habermas şi Derrida, publicat pe blogul său. Citiţi ce scrie acolo şi răspundeţi dacă puteţi cu bună-credinţă, nu proclamaţi că nu a citit Derrida şi că e un falsificator doar pe baza antipatiei şi a accesului dvs. distorsionat la text).
Aşa cu povestea cu „însămânţarea” care se voia o metaforă din care dumneavoastră faceţi o lectură „guruistică” à la lettre, tot aşa cu derivarea gratuită de concluzii despre „crima logică” a lui Derrida pe care tot dumneavoastră o citiţi tot à la lettre ca, nici mai mult, nici mai puţin, „criminalizare a gândirii”, tot aşa cu „Derrida a furat de la Hegel” pe care o preluaţi drept „Derrida l-a plagiat pe Hegel” — să fac o hermeneutică pentru dumneavoastră şi aici pentru a vă explica ce vrea omul să spună? Ar însemna să mă transform fie în avocatul lui Vlad Mureşan, fie în translatorul dumneavoastră, iar asta se află dincolo de intenţiile mele în primul caz şi sub gusturile mele în cel de-al doilea.
Prin toate aceste comentarii nu ţin să-l apăr pe Vlad. Vlad se poate apăra şi singur — deşi, având în vedere insultele nu cred că vă va mai răspunde (situaţie, de altfel, comodă pentru dumneavoastră). Am vrut numai să vă fac să vedeţi că vi se pare în mod greşit că aveţi dreptate sau că aveţi un bun acces la filosofie şi că isteria de tip politically correct este un non-sens care vă aruncă dintr-o fundătură-n alta.
Uneori, într-o dispută, survenirea unui al treilea care măcar încearcă sincer să nu fie părtinitor poate să ducă la rezolvarea ei. Mă tem că aici speranţele mele sunt iluzii şi că rezolvarea acestei dispute ţine de survenirea unui alt fel de al treilea decât cel implicat de o fiinţă failibilă precum a mea. Mă veţi ierta, deci, dacă, după această replică, voi alege să fac pe mai departe economia acestei întregi discuţii chiar şi în cazul în care veţi înţelege să-mi răspundeţi.
Toate cele bune.
@Horatiu: Domnule, daca sunteti profesor de filosofie pe undeva, chiar la liceu, e foarte grav. Si dumneavoastra falsificati citate si produceti contrasensuri flagrante si scandaloase. Manifestati o lipsa de onestitate clara in dialog atribuindu-mi arbitrar afirmatii pe care nu numai ca nu le-am facut dar le-am negat explicit. De exemplu eu spun asta (citez)
“jk spune: June 17th, 2009 at 10:01 am:
Ceea ce CONTESTA Derrida este ca DiferAnta trebuie gandita ca prezenta, intentie, etc.” Iar dvs ma acuzati, in mod mincinos si stupid ca as fi spus ca diferanta este prezenta si intentie:
“Aşadar, nici vorbă din partea lui Derrida de a spune că diferanţa este prezenţă sau intenţie, aşa cum pretindeţi dumneavoastră că face. De fapt, e chiar pe dos, iar aici „dosul” pe care ni-l arată Derrida e mai degrabă (pi)dosnic.” (Derrida e PIDOSNIC? Oh mon Dieu! Inainte, un alt filosof forumist spunea ca Derrida e anti-gay (!). Cred ca aveti o obsesie. Sau e tot o “metafora” de bun gust?)
Altfel ati scris zeci de mii de semne ca sa mascati falsul lui V Muresan. Pentru ca Vlad Muresan spune, citez exact:
“b) dar diferAnta a primit alte determinari : ea ar fi spune Derrida, CAUZALITATE PRODUCTIVA, ORIGINARA a diferitilor. Dar daca e cauza, ea e diferita de efectul ei, diferitii. Deci ea presupune pe acela de care ea difera. Prin urmare cauza presupune deja efectul ei : inainte ca ea sa cauzeze diferitii, s-a presupus o diferenta intre ea, ORIGINEA, si ei, DERIVATII.”
Or, cum am demonstrat, V Muresan FALSIFICA un citat din Derrida. Tocmai, Derrida REFUZA diferantei caracterul de cauza. Manifestati, atat dvs cat si V Muresan o rea vointa, o lipsa de onestitate si o incompetenta care va descalifica definitv. Cat despre acuzatiile de “pidosnic”, “porcovan” etc ar trebui sa stiti unde se incadreaza.
Domnule “jk”, eu v-am înţeles greşit grafia la primul punct, asta e clar. Dar nu e vina mea deoarece a fost o greşeală de typewriting ce vă aparţine aşa că am citit acel “contst” al dvs. drept “constată”. Aşa că nu-mi atribuiţi lipsă de onestitate doar pentru că dvs. nu ştiţi să vă rectificaţi erorile. Cu atât mai ciudată devine acuzaţia cu cât pentru că prin eroarea dvs. mi-aţi prilejuit mie eroarea îmi chestionaţi capacitatea de a ţine lecţii de filosofie. Am dezvelit în textul meu câteva locuri în care lipsa dvs. de onestitate e flagrantă. Până când o să vă mai eschivaţi şi o să credeţi că puteţi ieşi oricând în orice condiţii la suprafaţă?
La celelalte puncte nu faceţi decât să vă repetaţi acuzaţiile şi toată lumea deja a văzut reaua-intenţie şi pasiunea de a mistifica ce vă traversează acuzaţiile. Aşa că, îmi pare rău, cu excepţia chestiunii privitoare la ce aţi spus dvs. despre “prezenţa” din sistemul lui Derrida, menţin toate celelalte puncte din textul meu de mii de semne.
Sigur, puteţi continua să mă acuzaţi. Şi eu pot continua să vă demonstrez cum falsificaţi intenţii pe care nu aveţi de unde să le apreciaţi în adevărul lor când citiţi după bunul plac cuvinte şi citate.
Până una-alta amm identificat mai multe probleme şi contradicţii destul de penibile la nivelul discursului dvs.. Aşa că un scurt exerciţiu de auto-critică nu v-ar strica. Nu mai aruncaţi cadavrul în curtea altuia. Tactica asta nu ţine.
Iar jocul de cuvinte (pi)dosnic face aluzie la perversitatea celor care acuză pe alţii pentru că ei înşişi dovedesc deja că sunt acuzabili. Sper că înţelegeţi unde bat.
Toată această dispută a debutat cu insulte neprovocate. Eu m-aş fi aşteptat mai întâi la nişte scuze din partea cuiva care a studiat la ENS. Or, să ai un astfel de comportament mitocănesc, apoi să continui acuzaţiile atât de grave în felul acesta modificând intenţii şi sensuri, dând dovadă de lipsă de conştiinţă prin aceea că se dau răspunsuri mai departe acuzatoare acolo unde s-a pus în chestiune conceptul – toată această bloggoreală subversivă şi iredemptivă e o dovadă de perversitate.
Propun, de aceea, administratorului blogului să divulge lui Vlad Mureşan IP-ul de pe care se dau aceste replici inepte şi obscene pentru a se lua măsurile de rigoare. La urma urmei, să acuzi ne nedrept de fascism, falsitate, semidocţie etc. pe un om ideilor cărora n-ai avut bunul simţ să le adresezi o replică onestă, constituie calomnie. Iar pentru calomnie există răspundere juridică.
Astept citatia. Ati putea astepta si voi o citatie pentru acuzatiile de homosexualitate (“pidosnicie”) nu numai la adresa mea. Voi sunteti universitari, va pretindeti filosofi si vorbiti de “dosul pidosnic pe care ni-l arata Derrida”. Cum sa nu ma enervez cand sunt proferate asemenea enormitati? Cum adica d-lor filosofi “dosul pidosnic”? Intamplator il cunosc pe Pierre Alferi, fiul lui Derrida si as putea sa-i povestesc despre cum e calomniat dosul nepidosnicului sau tata in universitatile din Romania. Dar pe cuvant ca mi-e rusine. Asa ca la ce fel de replica va asteptati cand debitati asemenea calomnii incalificabile? Ar trebui sa va admir abilitatea hermeneutica in a decerna pidosnicia dosului lui Derrida?
As vrea sa-l intreb si pe d-l profesor Marga, daca voi avea ocazia, ce parere are despre asemenea expresii si ce replica ar merita ele. Pentru ca nu este prima data cand aud astfel de formule proferate de VM si de amicii sai. Recunosc ca am fost violent, aparent nemotivat,dar chiar ca m-am saturat de astfel de filosofeme de maidan. Este vorba despre provocari si insinuari grave. Asa ca ne vedem la proces daca alte argumente nu mai aveti. Iar dvs Horatiu n-ar trebui sa-mi mai rastalmaciti fiecare cuvant si sa profitati de fiecare coquille.
Vad ca aveti date mele, asa ca va voi da si o adresa pentru contact. Str. drumul Taberei, nr 34, et. 9, ap. “è, Bucuresti. (Sper sa nu-mi apara la usa un grup de prieteni ai lui VM pusi sa ma “juganeasca” cum ma ameninta un domn aici pe blog). Nu voi mai intra pe acest site pana nu primesc o citatie.
Se pare că ultimul meu comentariu a fost şters de pe această pagină din cauza unor probleme tehnice de moderare. De altfel, nici nu apăruse în întregime. Îl postez încă o dată.
***
Mediocritatea, când e dublată de lipsa de responsabilitate prin care se circumscriu limitele perversiunii, doare de fiecare dată când e dată în vileag. Şi atunci purtătorul ei încearcă să se agaţe de tot ce poate. Perversul este cel care nu respectă legea, diferenţa. Ştie foarte bine că ea există, dar crede că o poate manipula aşa cum vrea el şi că o poate încălca aşa cum şi când are el chef. Nu ascultă de evidenţe decât în măsura în care le poate inversa în favoarea lui. Nu respectă intenţia şi buna-credinţă, ci atacă mereu suburban („la gioale”, cum se spune prin Bucureşti) după idei preconcepute şi după gusturile pe care le are. De aceea, perversul nu respectă, într-o confruntare, cinstea armelor. El loveşte mereu oblic şi se ascunde după subterfugii şi aparenţe şi, mai ales, acuze aruncate la adresa celorlalţi. Şi mai ales acuze cu privire la fapte comise chiar de către el însuşi („provocări şi insinuări grave”, „filosofeme de maidan”, „îmi răstălmăciţi fiecare cuvânt” etc.).
De aceea, de pildă, perversul nu respectă diferenţa dintre atacul la idee şi atacul la persoană. I se pare mereu că cele două coincid. Atacul la adresa inversiunii paradigmatice a lui Derrida, de pildă, care confundă transcendentalul cu transcendenţa, Increatul cu creatul, i se pare totuna cu atacul la adresa persoanei ca atare. Calamburul, în ciuda formulării ironice şi voit deplasate, în ciuda prezenţei ghilimelelor, devine o referinţă directă şi personală, devine un punct obsesional al unei noi interpretări literale, nesimbolizate, şi al reînnoirii atacului indiferent de antecedente, mijloace şi starea generală de fapt. Perversul crede că are motiv să continue şi începe, fireşte, să se lamenteze. Să se dea victimizat într-un fel sau altul sau, ce şansă!, chiar scandalizat. Aici trebuie să ne oprim şi să zâmbim cu tristeţe la spectacolul derizoriu în care sfârşeşte din nou pe dos (cum altfel?) perversul copleşit de propria ironie involuntară.
În aceeaşi cheie a inversiunii ca pură juisare a manipulării şi a transgresării limitei, a legii, perversul nu face diferenţa dintre legea legitimă şi obiectivă, pe de o parte, şi legea răzbunării, pe de alta. Adresa la lege pentru a corecta evidentele atacuri împotriva ei tocmai din partea lui, e revendicată de el nu doar ca lipsă argumentativă, dar şi prin pozarea în victimă a agresiunii din partea — iată-i! Îi vedeţi?! — „prietenilor” adversarului său căruia nu a reuşit să-i răspundă cu onestitate şi în termeni fireşti nici măcar o singură dată; dar care victimă fantasmatică — dacă n-am fi niţeluş paranoici, sceneta ar fi mai puţin credibilă, nu-i aşa? — speră ca aceştia să se înfiinţeze cu adevărat la uşa ei pentru a deveni o victimă reală (evident, victima fantasmatică spune literal că speră să nu se trezească la uşă cu vlăjganii; dar pomenirea lor e deja insinuarea că tocmai la asta se aşteaptă şi că-şi imaginează o telenovelă demnă de OTV — căci, pentru a fi victime sincere şi reale, nu e evident că trebuie să ne inventăm fasciştii ş-apoi să le divulgăm adresa ca să ne cotonogească la domiciliu?).
Teatrul clasic avea două modalităţi principale de realizare a transferului, a eliberării: tragedia şi comedia. Că aici asistăm deja la un comic burlesc se vede din interpretarea pe care „adversarul” nostru o presupune pentru cuvântul „pidosnic”, interpretare care s-ar putea să fie revelatorie pentru refulările sale incomplete. Vorbeşte de o „homosexualitate” care nu i s-ar atribui pur şi simplu pe nedrept; nu, nu, ci de una de care ar fi… acuzat — aşa, economia victimizării şi a suspiciunii sau, în alţi termeni, orizontul culpabilităţii şi al ruşinii unui om arată de obicei cam care îi sunt temerile. Dar nimeni nu l-a „acuzat” de homosexualitate, cum se teme micul nostru pidosnic. Şi nimeni nu vorbeşte despre homosexualitatea lui Derrida decât în fantasmele acestui mic anonim care, ţineţi-vă bine căci urmează un exerciţiu de intimidare infatuată, „îl cunoaşte pe fiul lui Derrida” căruia, ca şi d-lui Marga, le va divulga enormul ultragiu pidosnic la care Derrida e supus în România pe faţă şi, s-avem pardon, chiar şi pe dos; mai mult, micul anonim devine, dintr-o dată, marele luptător al cauzei lui Derrida, marele cavaler al tristei figuri exprimate prin obiceiul ipocrit de a acuza cu violenţă gratuită pe alţii şi de a apăra, apoi, cu pioasă reverenţă pe nedreptăţiţii soartei. Nu începem, oare, să simţim ce mare e omul!? Câtă duioşie!? Cât respect!? Adică, după o săptămână de injurii, contondentul nostru polemist este brusc delicat, justiţiar şi grav. El este garantul apărării onoarei lui Derrida — faţă de care nu a arătat până acum că se poate situa nici pe la nivelul bătăturilor de la călcâie — împotriva valului de pidosnicie la care memoria lui e gata să fie supusă. Ce brav bărbat!
De fapt, ne putem pregăti să râdem cât ne ţine inima: „pidosnic” nu are nici un fel de conotaţii sexuale, ci semantica vocabulei face parte din referinţele unei economii a inversiunii într-un sens cu mult mai profund şi mai variat decât cel privitor la copulaţia anală. Să consultăm, aşadar, DEX-ul:
„PIDÓSNIC, -Ă, pidosnici, -ce, adj., s.m. I. Adj. (Pop.) Care este ieşit din comun, contrar aşteptărilor (în sens negativ); care se comportă ciudat, sucit; care face totul pe dos. II. S.m. Numele a două specii de plante erbacee cu frunze lucioase, verzi-albăstrii şi cu flori galbene (Cerinthe minor şi glabra). – Pe dos + suf. -nic.
Sursa: DEX ‘98
PIDÓSNIC adj. v. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, năstruşnic, neobişnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
Sursa: Sinonime
PIDÓSNI//C1 ~că (~ci, ~ce) pop. 1) (despre persoane) Care face totul pe dos; cu purtări ieşite din comun. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care este contrar aşteptărilor. /pe dos + suf. ~nic
Sursa: NODEX”
(http://dexonline.ro/search.php?cuv=pidosnic)
Râdeţi, aşadar, domnilor, căci avem printre noi un bufon care nu se sfieşte să râdă de el însuşi. Şi încă fără s-o ştie.
Da, au fost ceva probleme. Sper să nu mai fie.
vai chiar m-am distrat la replica aia… “il stiu pe fiul lui Derrida, nici nu-i zic ce se vorbeste despre tatal lui” =))
@ Radu Iliescu. Dvs, Radu Iliescu ati scris asta?
R. Iliescu:
“legionarii n-au fost un grup unitar, trasi la indigo, cum niciun grup politic din lumea asta n-a fost. (…)
Sa nu uitam ca Miscarea Legionara apare intr-un context asemanator oarecum cu cel actual, in care democratia aparea drept ceea ce este, adica o risipa uriasa de energie, o bataie de joc la adresa cetateanului, o premisa a coruptiei endemice. Legionarii au avut o idee buna, sfarsita prost, este drept, cea a readucerii religiei in politica. Ei reprezinta, si asta nu se spune, o alternativa la ideea democratica. Si acestea sunt motive, zic eu, sa-i privim si altfel decat ca pe niste bau-bau ai Istoriei…”
@ jk, imi asum paternitatea, ca si maternitatea, tuturor comentariilor semnate de mine pe acest blog, precum si aiurea, cu exceptia acelora pe care fie ca nu le-am semnat in mod implicit, fie printr-o confuzie, dorita sau nu, par sa-mi apartina.
Nu ştiu cum o fi pe blogurile germane sau franceze, dar la noi e superb! Simţi că românia are substanţă (şi nu neapărat în serie cu mitocănia, prostia, mitomania şi alte ii)! Asemena minţi, asemenea sinteze în câteva fraze ale gândirii cuprinse în mii de pagini — scrise în limbi în care trebuie să gândeşti ca să pricepi ceva –, atât de mult sens inefabil, totul în contrast cu hominem şi lupus (nu mă refer la boala cu acelaşi nume). Sare (ca verb) în ochi că ro(-)mânia are fobia îndoielii (nu cea a coloanelor, ci a osiilor convingerilor ferme), drept pentru care discuţiile care o pot induce ajung rapid la ceartă. Decât o reconsiderare a unei poziţii (eventual) muncite, decât să re(-)cunoşti ceva, decât să admiţi eventual acţiunea diferanţei asupra propriei persoane, mai bine declanşezi o bătaie generală şi ieşi pe uşa din dos, deşi şeriful oricum nu apare pentru că nu are autoritate asupra româniei.
Ca opinie demnă de numele-mi asumat, mă gândeam că, dacă floretiştii şi cavalerii structuralismului ar fi avut baftă (nu zic noroc, din pornire creştină) să aibe un Vlad Mureşan în primii ani de études de philo, poate citeau (nu zic naibii din acelaşi motiv), pe Cusanus (Ydiota de mente, par exemple), se însămânţau şi deveneau teologi cu discurs filosofic sau invers. Fără însămânţare controlată urmată de ierbicidare se pare că apar mai ales buruieni — dar această idee este greu de digerat, dat fiind că orice buruiană se autoconsideră performantă şi rod legitim al ogorului. Mai mult, e ceva natural ca o buruiană să considere că grâul a fost iniţial o buruiană, donc et par conséquence, moi même pot ajunge prin forţe proprii la nivel de cucuruz. N’est-ce pas?
Să trăiţi! Dacă mă semnam TNUVA îmi intra şi mie comentariul?
Sau e toată lumea pe litoral, la munte, la Amara etc.? Oricum, numai bine la toată lumea!
Sunt uimita cu cata inversunare se discuta pe marginea acestui interviu. Poate e un semn ca in cultura noastra marile spirite si-au facut mereu loc cu greutate.
Îmi cer scuze, dar nu se văd decât ultimele 4 comentarii din cele 54. Să fie la mine o problemă, sau pe site? Ar fi păcat, discuţia este mai mult decât savuroasă.
Mulţumesc
Am rezolvat, multumim pentru notificare.