***

Mediocritatea, când e dublată de lipsa de responsabilitate prin care se circumscriu limitele perversiunii, doare de fiecare dată când e dată în vileag. Şi atunci purtătorul ei încearcă să se agaţe de tot ce poate. Perversul este cel care nu respectă legea, diferenţa. Ştie foarte bine că ea există, dar crede că o poate manipula aşa cum vrea el şi că o poate încălca aşa cum şi când are el chef. Nu ascultă de evidenţe decât în măsura în care le poate inversa în favoarea lui. Nu respectă intenţia şi buna-credinţă, ci atacă mereu suburban („la gioale”, cum se spune prin Bucureşti) după idei preconcepute şi după gusturile pe care le are. De aceea, perversul nu respectă, într-o confruntare, cinstea armelor. El loveşte mereu oblic şi se ascunde după subterfugii şi aparenţe şi, mai ales, acuze aruncate la adresa celorlalţi. Şi mai ales acuze cu privire la fapte comise chiar de către el însuşi („provocări şi insinuări grave”, „filosofeme de maidan”, „îmi răstălmăciţi fiecare cuvânt” etc.).

De aceea, de pildă, perversul nu respectă diferenţa dintre atacul la idee şi atacul la persoană. I se pare mereu că cele două coincid. Atacul la adresa inversiunii paradigmatice a lui Derrida, de pildă, care confundă transcendentalul cu transcendenţa, Increatul cu creatul, i se pare totuna cu atacul la adresa persoanei ca atare. Calamburul, în ciuda formulării ironice şi voit deplasate, în ciuda prezenţei ghilimelelor, devine o referinţă directă şi personală, devine un punct obsesional al unei noi interpretări literale, nesimbolizate, şi al reînnoirii atacului indiferent de antecedente, mijloace şi starea generală de fapt. Perversul crede că are motiv să continue şi începe, fireşte, să se lamenteze. Să se dea victimizat într-un fel sau altul sau, ce şansă!, chiar scandalizat. Aici trebuie să ne oprim şi să zâmbim cu tristeţe la spectacolul derizoriu în care sfârşeşte din nou pe dos (cum altfel?) perversul copleşit de propria ironie involuntară.

În aceeaşi cheie a inversiunii ca pură juisare a manipulării şi a transgresării limitei, a legii, perversul nu face diferenţa dintre legea legitimă şi obiectivă, pe de o parte, şi legea răzbunării, pe de alta. Adresa la lege pentru a corecta evidentele atacuri împotriva ei tocmai din partea lui, e revendicată de el nu doar ca lipsă argumentativă, dar şi prin pozarea în victimă a agresiunii din partea — iată-i! Îi vedeţi?! — „prietenilor” adversarului său căruia nu a reuşit să-i răspundă cu onestitate şi în termeni fireşti nici măcar o singură dată; dar care victimă fantasmatică — dacă n-am fi niţeluş paranoici, sceneta ar fi mai puţin credibilă, nu-i aşa? — speră ca aceştia să se înfiinţeze cu adevărat la uşa ei pentru a deveni o victimă reală (evident, victima fantasmatică spune literal că speră să nu se trezească la uşă cu vlăjganii; dar pomenirea lor e deja insinuarea că tocmai la asta se aşteaptă şi că-şi imaginează o telenovelă demnă de OTV — căci, pentru a fi victime sincere şi reale, nu e evident că trebuie să ne inventăm fasciştii ş-apoi să le divulgăm adresa ca să ne cotonogească la domiciliu?).

Teatrul clasic avea două modalităţi principale de realizare a transferului, a eliberării: tragedia şi comedia. Că aici asistăm deja la un comic burlesc se vede din interpretarea pe care „adversarul” nostru o presupune pentru cuvântul „pidosnic”, interpretare care s-ar putea să fie revelatorie pentru refulările sale incomplete. Vorbeşte de o „homosexualitate” care nu i s-ar atribui pur şi simplu pe nedrept; nu, nu, ci de una de care ar fi… acuzat — aşa, economia victimizării şi a suspiciunii sau, în alţi termeni, orizontul culpabilităţii şi al ruşinii unui om arată de obicei cam care îi sunt temerile. Dar nimeni nu l-a „acuzat” de homosexualitate, cum se teme micul nostru pidosnic. Şi nimeni nu vorbeşte despre homosexualitatea lui Derrida decât în fantasmele acestui mic anonim care, ţineţi-vă bine căci urmează un exerciţiu de intimidare infatuată, „îl cunoaşte pe fiul lui Derrida” căruia, ca şi d-lui Marga, le va divulga enormul ultragiu pidosnic la care Derrida e supus în România pe faţă şi, s-avem pardon, chiar şi pe dos; mai mult, micul anonim devine, dintr-o dată, marele luptător al cauzei lui Derrida, marele cavaler al tristei figuri exprimate prin obiceiul ipocrit de a acuza cu violenţă gratuită pe alţii şi de a apăra, apoi, cu pioasă reverenţă pe nedreptăţiţii soartei. Nu începem, oare, să simţim ce mare e omul!? Câtă duioşie!? Cât respect!? Adică, după o săptămână de injurii, contondentul nostru polemist este brusc delicat, justiţiar şi grav. El este garantul apărării onoarei lui Derrida — faţă de care nu a arătat până acum că se poate situa nici pe la nivelul bătăturilor de la călcâie — împotriva valului de pidosnicie la care memoria lui e gata să fie supusă. Ce brav bărbat!

De fapt, ne putem pregăti să râdem cât ne ţine inima: „pidosnic” nu are nici un fel de conotaţii sexuale, ci semantica vocabulei face parte din referinţele unei economii a inversiunii într-un sens cu mult mai profund şi mai variat decât cel privitor la copulaţia anală. Să consultăm, aşadar, DEX-ul:

„PIDÓSNIC, -Ă, pidosnici, -ce, adj., s.m. I. Adj. (Pop.) Care este ieşit din comun, contrar aşteptărilor (în sens negativ); care se comportă ciudat, sucit; care face totul pe dos. II. S.m. Numele a două specii de plante erbacee cu frunze lucioase, verzi-albăstrii şi cu flori galbene (Cerinthe minor şi glabra). – Pe dos + suf. -nic.
Sursa: DEX ‘98

PIDÓSNIC adj. v. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, năstruşnic, neobişnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
Sursa: Sinonime

PIDÓSNI//C1 ~că (~ci, ~ce) pop. 1) (despre persoane) Care face totul pe dos; cu purtări ieşite din comun. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care este contrar aşteptărilor. /pe dos + suf. ~nic
Sursa: NODEX”

(http://dexonline.ro/search.php?cuv=pidosnic)

Râdeţi, aşadar, domnilor, căci avem printre noi un bufon care nu se sfieşte să râdă de el însuşi. Şi încă fără s-o ştie.