"Sapă, cârtiţă bătrână!" – interviu cu Vlad Mureşan

Vlad Mureşan. Născut în 1976. A absolvit Dreptul (2001) şi Filosofia (2003) la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Master în études politiques (EHESS, Paris, 2003), doctorat în filosofie contemporană (2009). A publicat cartea Criza antropologiei şi sarcina ei originară (Ed. Eikon, 2005). Redactor al revistei Verso. A publicat în revistele Idei în Dialog, Verso şi Observatorul cultural. Lector la Facultatea de Studii Europene, UBB, Cluj-Napoca, Catedra de Studii Americane, predă sociologie si filosofie.

Silviu Man (bookblog.ro) : Domnule Vlad Mureşan, scriaţi că unul dintre sensurile culturii este scoaterea omului din zoologie…

Vlad Mureşan : Ideea vine de la Aristotel, fiind una de tradiţie profundă a metafizicii oriental-occidentale, având în vedere că într-un fel, Occidentul s-a născut în propriul lui est. Diferenţa dintre om şi animal, să o spunem direct, este apercepţia, cu termenul lui Kant, care defineşte distinctiv omul faţă de animal prin acel tip de fiinţă care are capacitatea de a rosti judecata : eu gândesc. Acum, bineînţeles că noi avem mai multe etaje ale fiinţei şi omul nu poate fi epuizat în caracterul de fiinţă pur cognitivă, dar e cumva inevitabil că inclusiv straturile sufleteşti profunde, abisale, apar la lumină în momentul când reflectezi asupra lor. Deci gândirea e o viaţă mijlocită, dar nu poţi evita această mijlocire. Animalul e complet nemijlocit. Într-un fel, idealul e să recuperezi nemijlocirea vieţii, dar cumva cu tot cu mijlocirea gândirii, deci să depăşeşti animalitatea, să depăşeşti şi caracterul pur cognitiv, ştiind că adevărul stă undeva în conjuncţia lor. Dar nu poţi regresa, din punct de vedere axiologic, acesta esta un imperativ: că nu poţi regresa.

Există un mandat transcendent pe care omul îl are asupra animalităţii, şi mai sugerasem în acel text despre Sensul ultim al culturii şi că animalitatea palpită inerţial în noi, deci animalitatea nu este ceva gata depăşit. Cum spune Hegel, în sine noi ne naştem liberi, dar încă nu suntem şi pentru sine liberi. Viaţa este de fapt distanţa dintre actualizarea unei libertăţi date ca virtualitate, şi tot procesul acestei vieţi este o recuperare a libertăţii prin negativ, conflict şi prin autostăpânire.

Silviu Man : Ce se întâmplă atunci când omul care a ajuns la un anumit nivel de acumulare culturală – mă refer la omul european – începe să facă un fel de elogiu mai mult sau mai puţin expres animalităţii, instinctului brut? Cum se explică? Vorbim de o cultură care, în ciuda vechimii, pare că-şi taie singură craca de sub picioare…

Vlad Mureşan : Primul care vorbeşte despre cultură ca despre o alienare este Hegel, în Fenomenologia Spiritului, unde critică spiritul primilor oameni de cultură care sunt iluminiştii. Există ceva , inevitabil salonard în cultură. Cultura presupune, la un prim nivel, cultivarea intelectului. E o metaforă agrară: ai o ţarină care trebuie cultivată, pentru ca ceva să rodească. Este un postulat fundamental în cultură, şi anume că nu primim lucrurile gata făcute. Nu suntem civilizaţi prin naştere, nu suntem maturi prin naştere, lucrurile acestea trebuie obţinute, câştigate, cum am spus, prin negativ, prin conflict. Pe de altă parte, simplul fapt că de la început cultura – prin Voltaire, prin Diderot, deci prin spiritul francez al iluminismului – se defineşte ca o cultivare a intelectului, ea, cultivarea intelectului este simultană cu o pierdere a unei alte cultivări care era cultivarea inimii. Creştinismul este o cultivare a inimii, adică a unor straturi mai adânci din fiinţa umană, şi atunci cultura, cum spune Hegel, este mijlocire prin definiţie, ea este distanţă faţă de viaţă. Cultura s-a născut printr-o distanţare faţă de viul nemijlocit şi organic al vieţii. Prejudecăţile care asistă caracterul nemijlocit al metabolismului spiritual sunt lipsite de o anumită reflexivitate care pentru iluminist este începutul înţelepciunii…

Silviu Man : Nu e cumva şi o trufie aici?

Vlad Mureşan : Da, este o trufie a eului în faţa Sinelui, ca să vorbesc în termeni jungieni. Sau, mai clar, o trufie a categoriei împotriva arhetipului, o trufie a intelectului împotriva imaginaţiei (în sensul ei arhetipal, ontologic, nu ficţional). Pe de altă parte, adevărul nu stă doar în arhetipuri, noi nu suntem doar fiinţe arhetipale şi cardiace. Nu suntem doar ruşi, suntem şi germani. Intelectul nu este un lucru la care trebuie să renunţăm printr-un decret negativ, aşa cum vor postmodernii. Depăşirea intelectului se poate face şi în sus, către o zonă supraraţională a misterului, a inefabilului şi a incomprehensibilului transcendent, deci a zonei pe care o descrie Rudolf Otto când vorbeşte despre numinos. Acolo trebuie să existe un sacrificiu al intelectului, dar intelectul poate fi depăşit şi printr-o pură negare, care te aruncă direct în azilurile lui Foucault. Există deci şi o depăşire în jos a intelectului, care e o regresie acognitivă…

Silviu Man : Cum ajungi să distingi josul de sus într-un asemenea climat relativist?

Vlad Mureşan : Să distingem clar între zona intelectuală şi categorială, pe care a mizat cultura în naşterea ei (vorbeam adineauri despre alienare) – şi cea inconştient-arhetipală.

Din osmoza intelectului şi a inimii, intelectul trebuia să-şi câştige o autonomie proprie pentru a se cunoaşte pe sine, ca să spun aşa. Dar bineînţeles că idealul nu este această fractură între inimă, care este purtătoare de arhetipuri, deţine constelaţia simbolurilor fundamentale ale umanităţii (care sunt puteri ale sufletului, aşa cum ştim de la Jung şi Eliade, nu sunt doar metafore stilistice) şi intelect, care este purtător al coerenţei categoriale. Modernitatea debutează prin această sciziune fundamentală, cu o scoatere a umanităţii din inconştient care este bivalentă; este rău în măsura în care intelectul este scos din somnul dogmatic (chiar, cine dormea acolo? Era eul împăcat cu Sinele, omul care avea o trăire şi o încadrare în sacru organice, nemediate de o reflexivitate hipertrofiată). Modernitatea separă eul de Sine şi intelectul de inimă pentru a obţine autonomie proprie a intelecţiei. Hegel spune că aceasta este o alienare, pentru că o parte din fiinţa noastră se înstrăinează de ea înseşi. E o alienare care cumva trebuia să aibă loc, dar care nu poate să rămână aşa.

Un punct de vedere conservator, pur organic, va critica intelectul şi categoria pentru trufia lor, pentru că ele au o trufie şi o orbire proprie în faţa sinelui, a arhetipurilor, a adevărurilor profunde de ordin spiritual. Există două poziţii polar opuse: un dispreţ al conceptului pentru “prejudecăţile” Sinelui, dar există şi o legitimitate a Sinelui profund care critică această separaţie amnezică a intelectului.

Acum problema este că postmodernii nu fac parte din nici un scenariu: ei nu sunt nici moderni (adică să preţuiască, precum Descartes sau Kant, raţiunea şi categoria, dar fără să fie insensibili la zona misterului care transcende raţiunea), nici premoderni (adică în spaţiul în care Sinele îşi cere dreptul de a nu fi ignorat, de a nu fi tratat ca o simplă superstiţie şi prejudecată de către eul orgolios). Ei sunt călduţi, blazaţi, fiinţe pur negative care practică atât o deconstrucţie arhetipală, cât şi o deconstrucţie categorială (având oroare şi de intelect, pentru intelectul este cruciform, intelectul judecă, e un agent teribil al discriminării – logica are un rol fundamental în demistificarea sofismelor şi delirurilor, care sunt emanaţiile nebuniei).

„În momentul în care distrugi coerenţa arhetipală a cuiva, ajungi la delir spiritual”…

Silviu Man : Până la urmă, între minte şi inimă, unde e liantul? Cum putem să le armonizăm?

Vlad Mureşan : Aceasta este o sarcină a individuaţiei extrem de grea, dar nu imposibilă. Kant vorbea de o concordia facultatum – de o încercare de a concilia facultăţile, pentru că el sesiza că nu poţi trăi în schizofrenia asta dintre inimă şi intelect. Postmodernii, negând atât intelectul şi categoria, cât şi constelaţia arhetipală a fiinţei umane (inima), ei nu sunt doar relativişti în sens cognitiv, ci şi cinici într-un sens cardiac, cinismul însemnând tocmai punerea între paranteze a inimii. Postmodernii spun : anything goes…

Concilierea intelectului şi a inimii poate fi aproximată într-un regim profan printr-un efort pur cultural de comprehensiune. Am spus de multe ori lucrul aceasta : aş vrea să vorbesc cu un om care înţelege şi ce anume vor să spună Kant şi Frege, autori de o capacitate intelectuală redutabilă, dar cu care pot să înţeleg şi care sunt problemele lui Jung şi Eliade. Vreau să văd un om cu care pot discuta simultan şi despre antinomiile raţiunii pure (la nivel tehnic, intelectual), dar cu care pot să discut şi despre, să spunem, scara hierofaniilor cosmice la Eliade. Acestea sunt două limbaje complet distincte. Această lume a intelectului şi a logicii nu comunică aproape deloc cu lumea arhetipurilor, hierofaniilor şi a simbolurilor fundamentale, a sintaxei sacre a umanităţii, care te ajută să înţelegi ceva din limbajul cu care lucrează teologia. Vreau să văd un intelectual care a citit Biblia până la capăt cu onestitate. Intelectul are o orbire în faţa limbajului arhetipal al Scripturii şi atunci, o onestitate intelectuală este de ajuns ca să aproximezi această concordia facultatum, adică să înţelegi şi ce vrea logica cu exigenţa ei de coerenţă mentală, ci şi ce doreşte exegeza arhetipurilor, care vorbeşte şi ea despre o anumită logică a simbolurilor – deoarece simbolurile nu sunt arbitrare, nu sunt constructe culturale, arhetipurile fiind puteri sufleteşti, ontologice. Este de o semnificaţie profundă pentru fiinţa umană că cerul este sus şi pământul este jos, că dreapta şi stânga diferă într-o topografie axiologică. Dacă permutezi aceste lucruri, obţii catastrofe existenţiale. În momentul în care distrugi coerenţa mentală a cuiva, ajungi la delir. Dar în momentul în care distrugi coerenţa arhetipală a cuiva, ajungi la delir spiritual.

Silviu Man : Că ajungi la delir spiritual este una, dar când îi şi faci un fel de laudatio sau îl justifici, atunci mi se pare că lucrurile devin extrem de periculoase…

Vlad Mureşan : Da, pentru că ieşim din zona relativismului cognitiv şi intrăm în zona cinismului existenţial. Un om profan, dar sincer, spuneam, va putea înţelege atât exigenţele intelectului, cât şi exigenţele inimii, va putea înţelege că nu este întâmplător că există o coerenţă mentală şi că există şi o coerenţă arhetipală şi că nu te poţi juca cu aceste lucruri, că dacă produci contradicţii în mod deliberat, produci o minciună la nivelul fiinţei umane, sau dacă produci perversiuni arhetipale la nivelul sufletului (cum face Nietzsche, de exemplu, care vrea să răstoarne cerul şi pământul şi să împace vulturul cu şarpele, încercând să împace fraudulos binele şi răul cu de la sine putere), cazi în delir spiritual, o formă mult mai nucleară şi nocivă a incoerenţei.

Există, dacă vreţi, şi o exigenţă religioasă a împăcării inimii cu intelectul şi mă refer la isihasm aici, pentru că acesta este chiar scopul suprem al misticii răsăritene pe care, vă daţi seama, nu-mi permit să-l discut… Acestea sunt lucruri care ţin de o vocaţie autentică a unor oameni puţini la număr, dar în orice caz schizofrenia în care a ajuns filozofia occidentală primise un răspuns, de pildă, în opera lui Grigore Palama, unde se vorbea tocmai de unificarea intelectului cu inima, dar această unificare nu se face acolo prin pura voliţie a eului.

Silviu Man : Nu prespune aceasta o asceză?

Vlad Mureşan : Da, asta-i problema – asceza este sacrificiul pe care eul îl face luptând cu sine însuşi, dar, atenţie, între asceză şi mistică există o distanţă ca de la pământ la cer. Asceza este sacrificiul pe care eul îl face prin autonegare, dar nu este sigur că prin această autonegare, Sinele transcendent va surveni. Adică graţia nu este garantată prin simplul exerciţiul gimnastic al ascezei. Deşi, pe de altă parte, Duhul suflă unde voieşte, asta nu înseamnă că el suflă exact unde vreau eu ! Dar este foarte importantă această distanţă radicală dintre ascetică şi mistică, între faptul că până la urmă harul survine într-o manieră nedeterminată… Nu facem teurgii, nu avem formule sacre prin care-l constrângem pe Dumnezeu: uneşte-ne intelectul şi inima! Aceasta este dată celor cu vocaţie, e o taină în esenţă… Unificarea aceasta se face, deci, sub asistenţa harului şi asta depăşeşte puterile unui om cultural, deoarece cultura rămâne alienare şi rămâne războiul eului cu el însuşi, nu şi triumful lui. Deci asta nu e suficient, trebuie să vină şi ceva de sus…

[Citeşte partea a II-a aici]

No related posts.