Scurtă istorie a viitorului

Jacques Attali – Scurtă istorie a viitorului|

„Problema: civilizaţia modernă a încetat să-şi mai pună întrebări”

(Cornelius Castoriadis)

O carte care ne povesteşte viitorul este, aşa cum spune şi autorul ei, o perspectivă critică asupra trecutului nostru şi mai ales asupra prezentului sau, mai precis, asupra tendinţelor şi pattern-urilor prezentului, conturând de asemenea un tablou al felului cum este cel mai probabil să arate viitorul dacă acele pattern-uri îşi continuă dezvoltarea nestingherite de contra-mişcări neprevăzute aici. Departe de a-şi asuma un caracter profetic, lucrarea lui Attali este mai mult un ghid pentru aşteptările prezentului asupra a ce ar putea mâine să aducă, bazat pe traiectoriile macro-proceselor deja aflate în desfăşurare.

Jacques Attali vede viitoarea dezvoltare a lumii ca având loc în trei „valuri” de transformare (într-un mod similar cu viziunea valurilor viitorului a lui Alvin Toffler sau cea a valurilor democratizării a lui Samuel Huntington).

În ceea ce priveşte impresia subiectivă pe care o lasă lectura, cartea este concomitent scrisă într-un ton pesimist şi unul optimist: pictează un tablou apocaliptic al lumii noastre, urmat de unul al paradisului mundan, prevesteşte aproape-sfârşitul umanităţii urmat de renaşterea ei. Cele două etape menţionate cvasi-metaforic mai sus sunt conceptualizate de autor sunt numele de hiperconflict şi hiperdemocraţie, ele succedându-se după o primă etapă a hiperimperiului.

Povestea narată în lucrarea lui Attali este, de fapt, povestea capitalismului. Autorul afirmă că întreaga istorie a civilizaţiilor este reductibilă la un singur principiu, cel al individualizării accentuate şi graduale, care, odată pornită, a funcţionat ca un motor al devenirii societăţilor şi care nu mai poate fi oprită. „Chiar dacă manualele de istorie se interesează şi în zilele noastre mai mult de principi decât de negustori, chiar dacă ele preferă să relateze ascensiunea şi decăderea împărăţiilor ce vor continua să-şi împartă lumea şi în mileniile următoare, esenţialul evoluţiei Istoriei se află, din acel moment, în altă parte: în naşterea unei ordini individualiste, care şi-a făcut din drepturile omului un ideal absolut. O ordine capabilă să producă, prin violarea neîncetată a propriului ideal, bogăţie mai mult decât oricare dintre cele anterioare ei.” (p 27). Deşi iniţial vag eliberatoare şi aducând un plus de demnitate şi confort existenţei umane, individualizarea va duce, în cele din urmă, tocmai la perimarea valorilor în numele cărora a pornit la drum şi la transformarea oamenilor în pioni integraţi într-o reţea complexă a unor multiple forme de sclavie, afirmă Attali.

Transformările în desfăşurare:

Aşa cum se poate intui cu uşurinţă, această tendinţă este mai accentuată în Occident, deşi e extinsă în întreaga lume. Creştinismul specific lumii occidentale, afirmă autorul, ar fi putut duce la un revers al acestei ordini bazate pe economie, însă se pare că nicio religie, oricât de influentă, nu reuşeşte să încetinească mersul înainte al ideii de libertate individuală. Această ordine economică se autofacilitează prin faptul că e unitară, vorbeşte o singură limbă (aceea a banului) şi se concentrează în jurul unei singure „inimi” (centru), unde se află o elită (clasă creativă) caracterizată de gustul pentru nou şi capabilă să transforme orice nou serviciu în produs industrial. În jurul acestei inimi se află un mediu (format din unităţile statale intermediare) şi o periferie. Inima, arată autorul, nu inventează niciodată ceva, ea doar copiază şi foloseşte creativitatea genuină a periferiilor. Prin această descriere structurală, Jacques Attali se apropie foarte mult de viziunea lui Immanuel Wallerstein asupra sistemului mondial modern (format, la rându-i, din centru, semi-periferie şi periferie, şi funcţionând pe baza aceloraşi principii de exploatare a periferiei precum cele descrise de Attali).

Revenind la O scurtă istorie a viitorului, aici sunt identificate 9 forme succesive ale ordinii economice de până acum, purtând numele inimii ce le-a caracterizat: Bruges (între 1200-1350, bazată pe port şi pe producţia de alimente), Veneţia (între 1350-1500, punct al comerţului Europei cu Orientul), Anvers (între 1500-1560, primul utilizator industrial al tiparului, importat, desigur), Genova (între 1560-1620, noua putere fiind contabilitatea şi speculaţia, piaţa aurului etc), Amsterdam (între 1620-1788, inima nemaifiind de acum doar un oraş, ci o întreagă regiune), Londra (între 1788-1890, prin textile şi forţa aburului devenind prima democraţie de piaţă), Boston (între 1890-1929, prin petrol, motorul cu explozie şi automobilul), New York (între 1929-1980, prin victoria electricităţii, a ascensorului şi a urbanismului vertical) şi Los Angeles (din 1980 încoace, caracterizată de ceea ce Attali numeşte nomadism californian). Aşa cum se poate observa din această enumerare, inimile succesive s-au deplasat mereu mai înspre vest.

Globalizarea, universalizarea acestei ordini economice va continua până la saturaţie, însă nu în sensul post-industrial foarte vehiculat actualmente în ştiinţele sociale, subliniază autorul. „Încă o dată, contrar anticipărilor futurologilor, nu este vorba despre instaurarea unei societăţi a serviciilor, a unei societăţi post-industriale – dimpotrivă, avem de-a face cu începuturile industrializării serviciilor ce vizează transformarea acestora în noi produse industriale.” (p 75). Această tranziţie dinspre democraţiile de piaţă înspre hiperimperiu, primul val al viitorului, va fi însoţită de o întoarcere a nomadismului. Unii dintre nomazi vor fi acea clasă creativă de cetăţeni internaţionali, agenţii ordinii economice, iar restul vor fi nefericiţii nevoiţi să migreze continuu pentru a supravieţui. Această imagine converge cu distincţia făcută de Zygmunt Bauman, în eseul său asupra globalizării, între turişti şi vagabonzi, şi acest autor susţinând în bună măsură aceleaşi lucruri despre viitor ca şi Attali: nomadizare accentuată, libertatea şi forţa celor care îşi permit relocalizări aproape imediate, desproprietărirea şi slăbirea statelor, ierarhia globală definită prin mobilitate.

Nomadismul nu va fi doar un stil de viaţă obiectiv, ci şi o stare de spirit. „Va fi tot mai greu de făcut deosebirea dintre muncă, transport, consum, distracţie şi formare. [..] De asemenea, noua formă va continua să creeze condiţii de viaţă urbană pentru persoane tot mai solitare, în apartamente tot mai înguste, cu parteneri sexuali şi afectivi tot mai efemeri. Frica de legături prea durabile, fuga de ataşări mai profunde şi indiferenţa aparentă vor deveni (şi deja au devenit) forme de seducţie. Apologia individului, a corpului, a autonomiei şi a individualismului vor face din ego, din sine, valori absolute. Erotismul va deveni o ştiinţă revendicată în mod deschis.” (p 99). Singura tovărăşie fidelă va fi cea oferită de animalele de companie, în mijlocul unui ocean de precaritate şi lipsă de loialitate generalizate la toate aspectele vieţii: de la familie la locul de muncă. Ubicuitatea nomadă va fi atinsă prin conectarea permanentă a majorităţii oamenilor la reţelele informatice, iar când fiecare va fi conectat, această ubicuitate nomadă se va converti, în jurul anului 2030, estimează autorul, în hipersupraveghere. Aici, viziunea cărţii atinge un alt punct de convergenţă, de această dată cu modelul panopticonului lui Michel Foucault. Aceste schimbări au debutat deja şi se află în plină desfăşurare, însă umanitatea nu obervă în general ameninţările până când ţinta lor nu a fost deja complet consumată, susţine Attali.

Primul val (hiperimperiul):

Pentru cei din centru (inimă), singura criză reală va fi cea de timp. Totul va fi cronofag. De aceea, timpul va deveni o marfă, obsesia timpului va fi tema majoră a artei, iar cele două mari imperative ale vieţii vor fi de a proteja şi de a distra – de aici pornind o hiperdezvoltare a industriilor asigurărilor şi divertismentului. Raportându-se la sfârşitul istoriei descris de Francis Fukuyama, chiar dacă nu-l numeşte în mod explicit, Attali confirmă această viziune nuanţând-o: va fi sfârşitul democraţiei de piaţă şi începutul hiperimperiului (primul val). Între 2025-2035 lumea va fi policentrică, Statele Unite renunţând la statutul de imperiu din oboseală, iar din 2050 lumea se va organiza în jurul unei pieţe planetare: hiperimperiul (în care statele nu vor mai avea loc). Aceasta este însăşi definiţia dată de autor hiperimperiului: „un sistem de deconstrucţie a serviciilor publice, apoi a democraţiei şi, în sfârşit, a statelor şi a naţiunilor” (p 131). Transformările preconizate de autor vor avea, totuşi, loc treptat: „hiperimperiul va rămâne parţial american; aşa cum se va vedea, produsele sale de consum vor fi încă, în general, prelungiri a celor nomade, ca şi cultura sa (metisată), modul său de viaţă (precar), valorile sale (individualiste) şi idealul său (narcisist)” (p 132).

Pentru că piaţa nu acceptă limitări, ea va depriva statele, rând pe rând, de toate prerogativele, inclusiv de suveranitate, în cele din urmă. Până la instaurarea completă a hiperimperiului, afirmă autorul, va avea loc o formidabilă bătălie geopolitică între piaţă şi democraţiile de piaţă, unde piaţa va câştiga. Revenind la ideea supravegherii (unde viziunea sa converge cu a lui Foucault), Attali afirmă că obiectele de supraveghere vor lua locul statului, în două etape: hipersupravegherea şi autosupravegherea. Prin costurile asigurărilor, oamenii vor fi obligaţi să se autosupravegheze pentru respectarea unor norme care prevăd imperativul de a fi în formă (cu toate implicaţiile fizice, intelectuale şi de comportament ale stării de a fi în formă predefinite de instanţa supremă: piaţa). Discreţia nu va mai avea raţiuni de a subzista, iar curiozitatea, bazată pe ideea de secret, va dispărea şi ea. Imperativul transparenţei (ale cărei rădăcini şi-au început de astăzi creşterea – a se vedea normele instituţionale) va fi unul absolut.

Prin slăbirea statului, piaţa îi va favoriza din ce în ce mai mult pe consumatori în detrimentul muncitorilor. „Naţiunile nu vor mai fi decât nişte oaze antrenate în competiţia pentru atragerea caravanelor aflate în trecere.” (p 144). Statele fiind atât de slabe, nu va mai avea cine să guverneze hiperimperiul, iar funcţiile sale vor fi preluate comercial de instituţii private, dintre care două tipuri vor fi în centrul imperiului: evaluatorii şi asiguratorii. În această viziune a deconstrucţiei statelor, viziunea autorului regăseşte puncte de vedere binecunoscute în ştiinţele sociale. Deşi dezbaterea asupra naţionalismului (dacă este pe moarte sau, dimpotrivă, revitalizat de globalizare) este departe de a fi încheiată, în ceea ce ţine de aspectele formale ale statelor-naţiune, sociologii par să fie de acord, în bună măsură, că acestea sunt slăbite de tendinţele contemporane de mondializare a riscurilor şi de repliere şi articulare în suprastructuri. Robert Cooper, în lucrarea sa despre destrămarea naţiunilor, axează discuţia pe transformările policentrice ale noii ordini mondiale unde statul nu mai constituie actorul central şi unitatea primordială a sistemului internaţional; în vreme ce Francis Fukuyama, în eseul asupra construcţiei statelor, mută accentul mai mult pe necesitatea din ce în ce mai pregnantă a marilor puteri să-şi exerseze capacitatea de a construi state în condiţiile în care mersul lucrurilor va face supravieţuirea statalităţii din ce în ce mai dificilă.

Întreprinderile vor deveni „circuri” delocalizate, de două tipuri: pirat şi relaţionale. Primul tip va fi principalul actor în al doilea val (hiperconflictul), iar al doilea tip în al treilea val (hiperdemocraţia). Actorii lor individuali vor fi hipernomazii (sau turiştii lui Bauman) şi infranomazii (cei sub limita sărăciei, principalele victime ale hiperconflictului, dar totodată, principala miză şi principalii învingători ai hiperdemocraţiei, dacă aceasta se va materializa). Restul, marea masă anonimă, de manevră politică, de muncă şi consum, vor fi sedentarii calificaţi.

Aşa cum s-a mai spus mai sus, oamenii vor deveni în această fază din ce în ce mai singuri şi din ce în ce mai subordonaţi consumului. „Lumea nu va mai fi decât o juxtapunere de singurătăţi, iar iubirea – o juxtapunere de masturbări.” (p 148). Iar lucrurile vor deveni din ce în ce mai rele, până când va veni sfârşitul libertăţii în numele libertăţii, iar după violenţa banului va urma violenţa armelor.

Al doilea val (hiperconflictul):

„Încă o dată, după felul în care evoluează lucrurile, nu Africa de mâine va fi aceea care va semăna cu Occidentul de astăzi, ci întregul Occident ar putea să ne facă mâine să ne gândim la Africa de astăzi.” (p 195). Factorii declanşatori ai hiperconflictului, generalizat la scară planetară, vor fi organizaţiile de piraţi şi corsari, împotriva cărora singurul atac posibil este cel preventiv, ambiţiile regionale şi multitudinea formelor de mânie (în bună măsură îndreptăţită) acumulate: mânia laicilor împotriva ordinii economice şi a Statelor Unite, a credincioşilor împotriva degradării umane, a maselor împotriva sclaviei care le va înlănţui etc. Cele patru tipuri de războaie premergătoare hiperconflictului vor fi cele cauzate de lipsa unei resurse, de stabilire a frontierei, de influenţă şi cele dintre sedentari şi piraţi.

În legătură cu posibilitatea conflictului extrem de sângeros şi a folosirii armelor nucleare, autorul face următoarea afirmaţie: „Nimic imposibil în toate acestea: tragedia omului constă în faptul că, atunci când poate întreprinde ceva, el sfârşeşte întotdeauna prin a face lucrul respectiv.” (p 196).

Al treilea val (hiperdemocraţia):

Jacques Attali afirmă că, în ciuda tuturor semnelor, dinamica Binelui ce va veni după piaţă şi după război este deja în desfăşurare, prin actorii din categoria artiştilor, a organizaţiilor non-profit orientate spre activităţi sociale, de caritate etc. Nenumărate forţe pozitive, mai afirmă el, contribuie încă de pe acum la instaurarea unei lumi mai bune. Filosofia celui de-al treilea val se scrie în prezent.

Cei mai buni avocaţi ai schimbării vor fi, precum mereu în istorie, dezastrele. La început va funcţiona o coabitare a pieţei cu democraţia, după care hiperdemocraţia, ce va începe, spune autorul, din Europa, îşi va intra deplin în drepturi. Prin activitatea întreprinderilor de tip relaţional, se va putea vorbi, gradual, despre o comunitate internaţională, a cărei bază instituţională va fi, cel puţin într-o primă fază, Organizaţia Naţiunilor Unite. Reglementată şi mondializată, piaţa nu va mai căuta să intre în sanctuarul democraţiei iar gratuitatea se va extinde la toate domeniile esenţiale ale existenţei, afirmă Attali. La nivel individual, principalul produs al hiperdemocraţiei va fi un compus de bunuri considerate iniţiale (în special timpul plăcut – diferit fundamental de divertismentul specific valurilor anterioare şi axat pe altruism şi implicare în comunitate).

Avangarda hiperdemocraţiei va fi formată din o nouă clasă, numită de autor transumani. Aceştia vor fi, schematic trasat, altruişti, conştienţi de istoria viitorului, sedentari şi nomazi în acelaşi timp, refuzând să facă parte din clasa creativă economică, simţind plăcerea de a oferi plăcere şi făcând din Celălalt o valoare. Prin aceste caracteristici, transumanii vor fi, evident, preponderent femei, afirmă Attali. Ei vor iniţia economia de tip relaţional (bazată pe servicii gratuite) care se va mondializa ulterior.

La instaurarea sa, hiperdemocraţia „se va strădui să câştige alte războaie, mult mai urgente: împotriva nebuniei oamenilor, dereglării climatice şi bolilor fatale, împotriva alienării, exploatării şi mizeriei” (p 196). Schimbarea în bine va veni în momentul când omenirea va fi aproape complet golită de umanitate. Supravieţuirea fărâmelor de firesc se va face în timpul primelor două valuri, sub presiunea factorilor alienanţi, prin artă şi prin sentimente: „Frumuseţea va reuşi să găzduiască şi să protejeze ultimele scântei de umanitate.” (p 213). Sau, în cuvintele prinţului Mîşkin al lui Dostoievski, „frumuseţea va mântui lumea”. Asupra pericolelor dezumanizării aduse de postmodernitate a avertizat şi filosoful Peter Sloterdijk, în celebra sa conferinţă „Reguli pentru parcul uman”, care a provocat la începutul mileniului controverse aprinse. Convergenţa teoriilor cuprinse în lucrarea lui Attali cu numeroase puncte de vedere din sociologie, geopolitică şi filosofie (indicate şi mai sus, pe parcursul prezentării) nu face decât să contribuie la plauzabilitatea ipotezelor sale.

Evident, aşa cum s-a arătat în introducere şi cum afirmă şi autorul, lucrarea nu trebuie luată atât ca o predicţie, cât ca un tablou al tendinţelor prezentului, ale trecutului, şi al posibilului pe care acestea îl conturează, precum şi un avertisment. Deşi uşor dramatizată (în termenii de Bine versus Rău), tocmai din raţiuni funcţionale – metafora fiind cea mai potrivită cale de exprimare când se discută supravieţuirea umanităţii, cartea profesorului Attali îşi atinge cu succes aceste scopuri ilustrative.

Autor: Jacques Attali
Traducător: Mihai Ungurean
Rating: 5/5
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
224 pagini
ISBN: 978-973-46-0723-5

Scrisă de Miriam Cihodariu

No related posts.