Scurte consideraţii de sociologia muncii

Atitudinea faţă de muncă a apuseanului din Evul Mediu târziu era concentrată în zicerea Laborare est orare. De altfel, munca cu finalitate religioasă a însemnat piatra unghiulară a sistemului agricol apusean organizat de Sf. Benedict (Toynbee, 1997).

Schimbarea operată de creştinismul apusean în semnificaţiile atribuite muncii, mai cu seamă de înfăţişarea protestantă a acestuia, poate fi echivalată cu o revoluție. Sintagma Laborare est orare marca despărțirea de antichitate în planul filosofiei muncii. ,,Această concepţie se diferenţia într-un mod revoluţionar de concepţia pe care o aveau grecii asupra muncii, considerată a fi o activitate josnică şi vrednică numai de sclavi’’ (Toynbee II, 1997, p. 121). Homo occidentalis de la începuturile celui de-al doilea mileniu creștin înțelegea lumea drept anticamera a eternității, așa că singurul fel de a se sustrage perisabilității vremii era credința. Munca, parte a existenței rânduită de simbolistica religioasă, nu făcea excepție, având, la rându-i, semnificații creștine.

Pentru grecul mileniului pre-creştin, munca era, în sine, o activitate înjositoare. Căci timpul dedicat muncii era perceput ca timp risipit de insul ce preţuia contemplaţia, stare ce facilita accesul în lumea ideilor, loc al permanenţelor. Propensiunea inveterată a insului spre comerţ şi spre căutarea profitului, care explică la Adam Smith caracterul natural al economiei de piaţă, munca salariată şi năzuinţa de a munci cât mai puţin în schimbul unei recompense materiale cât mai consistente erau tot atât de străine grecilor pe cât le erau ţăranilor din zona răsăriteană a Europei în zorii epocii moderne. Reformele întreprinse de Solon la răspântia secolelor VII-VI î. Hr. în vederea smulgerii Atenei din marasmul social şi economic în care fusese aruncată de fenomenul suprapopulării nu găsesc aderenţă în sistemul categorial al atenienilor. Dincolo de aspectele politice, extrem de importante altfel, efortul reformator al lui Solon se concentrează pe mutarea accentului de pe agricultura autarhică, caracterizată de munca extensivă, pe agricultura susţinută de munca intensivă, în vederea producerii de bunuri pentru piaţă, ţelul ultim fiind impulsionarea consumului prin înfiriparea industriei şi a comerţului.

Cititorul interesat să parcurgă lucrarea pe care W. W. Rostow o dedică fazelor creşterii economice, va observa că una dintre condiţiile decolării unei economii, alături de o infrastructură menită să coaguleze teritoriul în vederea creării pieţei interne, este tocmai caracterul intensiv al muncii agricole, explicabil prin mutaţiile survenite în concepţia populară cu privire la profit, ca urmare a influenţei exercitată de o elită ce rescrie sensurile acţiunii economice tradiţionale. Solon a încercat dezamăgirea oricărui om aflat înaintea timpului său, în sensul că ordinea propusă de el n-a găsit puncte de aderenţă în imaginarul popular, ale cărui repere s-au dovedit refractare la noul tablou de înţelesuri propus de reformator. Concepţia platoniciană despre acţiune, sinteză a unei stări de spirit generală aflată în vigoare un veac şi jumătate mai târziu, precum şi Războiul Peloponesiac declanşat de o Atenă care, în condiţiile unei organizări deficitare a muncii, căuta un surplus de braţe pentru a-şi satisface nevoile de consum, relevă înţelesurile acordate muncii în vreme. În filosofia platoniciană acţiunea era socotită o formă mai slabă de contemplare.

Nu e de mirare deci că judecata populară era nefavorabilă cetăţeanului atenian specializat într-un meşteşug manual ori mecanic, practicat în scopul obţinerii unui câştig. Se credea că timpul dedicat activităţilor lucrative îl sustrăgea pe practicantul lor de la nobila sarcină a desăvârşirii sale ca animal social, precum şi de la răgazul, atât de necesar după Seneca, contemplării minunăţiilor lumii. Ca și Solon, Aristotel insistă asupra separării producţiei dedicată consumului de producţia pentru câştig. Faptul că distincţia nu era încă evidentă vădeşte sensul dominant pe care acţiunea economică îl avea la vremea respectivă. Se muncea preponderent pentru subzistenţă şi foarte rar pentru profit.

Din Introducere în sociologia religiilor reținem atitudinea refractară manifestată de confucianism față de activitățile cu caracter lucrativ. Cu toate că prețuiau bogăția, socotind că temelia existenței virtuoase este traiul îndestulat, mandarinii dezavuau ideea implicării insului educat în activități generatoare de câștig bănesc. Mandarinilor le era străină ideea de vocație articulată de protestantism și corolarul acesteia, specializarea. Fiindcă, în raport cu protestantul, confucianistul nu resimțea tensiunea dintre viața în secol și viața de dincolo de moarte. În Occident, protestantul care se percepea pe sine ca vehicul al voinței divine, pe care se străduia să o împlinească în vreme, se nevoiește necontenit, adică își ostoiește pofta de eternitate prin raționalizarea setei de câștig. Mărturia virtuții sale era câștigul material pe care-l orienta nu spre consum, ci spre activități lucrative derulate rațional. ,,Autocontrolul puritanului era axat pe ceva pozitiv: o activitate calificată și precisă, și, dincolo de aceasta, ceva lăuntric, stăpânirea sistematică a propriei firi păcătoase’’ (Weber, 2001c, p. 273). Confucianistul nu se desăvârșea pe sine însuși ca să atragă bunăvoința Divinității.

Mersul împotriva instinctului nu avea o finalitate transcendentă, ci una socială. Astfel, virtutea mandarinului era într-o relație direct proporțională cu imaginea sa publică, care avea de suferit atunci când un instinct mai puțin domesticit afecta manierele. ,,Autocontrolul permanent al confucianistului avea drept țel păstrarea demnității și ținerea sub control strict a gesturilor și manierelor, deci grija față de «imagine». El avea caracter pur estetic și în consecință negativ’’ (ibidem).

Prin altoirea concepţiei Laborare est orare cu doctrina protestantă a predestinării semnificaţiile creştine ale muncii se îmbogăţesc. În condiţiile certitudinilor calviniste, potrivit cărora doar unii oameni se vor mântui, ceilalţi fiind damnaţi, sunt explicabile zbaterile sufleteşti ale credincioşilor protestanţi, pentru care lumea cealaltă era mai sigură decât timpul concret. ,,A considera că un merit sau o vină omenească8 ar contribui la acest destin (de ales ori de damnat, n.n.) ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu, care stau neclintite în eternitate, ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană, ceea ce constituie o idee imposibilă’’ (Weber, 2003, p. 123) Ecoul doctrinei calviniste în plan sufletesc este o copleşitoare ,,singurătate interioară a individului’’, pe care nu-l poate ajuta nimeni, nici măcar un predicator, singurii care înţeleg cuvântul lui Dumnezeu fiind aleşii. În condiţiile modificării imaginarului social, unicul remediu care poate atenua efectele angoasante ale reformei religioase este munca specializată şi necontenită, în măsură să refacă încrederea zdruncinată a credinciosului aflat sub acţiunea unei graţii intermitente. ,,(…) s-a pus un mare accent pe munca profesională neobosită ca mijloc excelent de dobândire a încrederii în sine. Ea şi numai ea alunga îndoiala religioasă şi conferea siguranţa stării de graţie’’ (op. cit., p. 130).

Însă nu orice muncă era reconfortantă din punct de vedere spiritual. Numai munca încununată de succes oferea certitudinea că viaţa credinciosului se desfăşura în conul de lumină proiectat de graţia divină. Şi iată cum chezăşia mântuirii căpăta materialitate prin profitul adus de munca organizată pe baze raţionale şi desfăşurată neîntrerupt. Dar zălogul alegerii de către Dumnezeu nu era atât bogăţia materială, din care capitalistul nu păstrează mai nimic pentru el, ci sentimentul unei mulţumiri neraţionale izvodită din convingerea că prin buna practicare a unei profesii credinciosul răspunde unei chemări, că zelul său în muncă valorifică, altfel spus, talanții lăsați lui de Dumnezeu. De altfel, caracterul novator al protestantismului nu rezidă în încurajarea spiritului antreprenorial, cât în şlefuirea unei atitudini faţă de câştig nemaiîntâlnită până atunci. ,,Inovaţia’’ protestantismului este ,,aura acestică’’ conferită dorinţei de îmbogăţire. Căci nu trebuie confundat capitalismul cu năzuinţa de câştig, atenţionează Max Weber de la bun început. Manifestarea spiritului întreprinzător a fost întâlnită la oameni de toate condiţiile, în orice context crono-spaţial care a prilejuit concretizarea acestei porniri. Capitalismul înseamnă spirit antreprenorial dublat de înfrânare, de domesticirea instinctului de risipire a câştigului obţinut, de înfrângere a ispitei de a consuma cât mai mult. De aici reiese că sistemul de propulsie al sistemului capitalist este tocmai conduita ascetică a deţinătorului de capital, ce urmărește câştigul obţinut ,,(…) printr-o activitate capitalistă continuă, raţională, spre un câştig mereu reinvestit: spre rentabilitate’’ (Weber, 2003a, p. 9).

Înjghebarea economică de tip capitalist a avut însă de luptat împotriva curentului dominant, caracteristic unei societăţi în care seminţele modernităţii nu rodiseră, iar câştigul suplimentar nu atrăgea. Inputurile mentale ale lumii precapitaliste nu puteau desluşi rostul muncii necontenite aşezată pe principii raţionale, în condițiile în care natura umană nu e croită pe calapodul maximizării profitului, remarcă Weber, ci după acela al vieţii liniştite, cu caracter rutinier. Preferând să trăiască sub zodia obişnuitului, omul premodern ezită să facă trecerea în lumea trepidantă şi nesigură a lui homo oeconomicus. Bunăoară, ţăranul ,,(…) nu pune în funcţiune o întreprindere în sens economic, el conduce o gospodărie, nu o afacere” (Wolf, 1998, p. 2). Economiile primitive sau precapitaliste orientau cea mai importantă parte a fructelor producţiei către consum şi achitarea datoriilor producătorilor, schimbul sau câştigul reprezentând ţeluri subsidiare ale acţiunii economice. În condiţiile inexistenţei ori timidei dezvoltări a schimbului, imboldul de a produce mai mult decât necesarul satisfacerii propriilor nevoi nu se face resimţit în economiile ţărăneşti, remarcă Marshall Sahlins. De altfel, grăitoare pentru consumul specific economiilor arhaice, nediriguite de principiile raţionalităţii economice, este imaginea tuturor membrilor unei gospodării care mănâncă adunaţi în jurul aceleiaşi străchini.

Nu există mântuire fără muncă, susţinea Nae Ionescu în perioada interbelică. Omul izgonit din Paradis datorită străduinţei sale de a fi aidoma lui Dumnezeu, adică de a crea fără consum de substanţă şi fără chin, este pedeapsit să trudească. Aşa că tot ceea ce crează omul, presupune efort, durere, suferinţă, adică tot atâtea ingrediente ale mântuirii. În viziunea naeionesciană există o deosebire fundamentală între Apus şi Răsărit în raportarea la muncă. Dacă pentru credincioşii animaţi de principiile creştinismului răsăritean, cu caracter sofianic, munca înseamnă chin, pentru aceia care încearcă să atingă Divinitatea prin catedrale ale căror vârfuri sfredelesc cerul, munca este ideal. Diferenţa devine explicabilă prin înțelesurile distincte acordate iubirii: iubirea percepută ca acţiune în Apus şi iubirea considerată drept cale de înţelegere, plăsmuire a unei conştiinţe mistice, în Răsărit.

Occidentalii cunosc universul, răsăritenii îl trăiesc. Din acest motiv, ,,echilibrarea’’ în zona de preponderenţă istorică a spiritului anglo-saxon se face prin acţiune, pe tărâmul de cumpănă aflat între Orient şi Occident pacea sufletească dobândindu-se prin contemplaţie. ,,Pe câtă vreme la noi, în Răsărit echilibrarea se face printr-un staticism complet, printr-un fel de contemplativ ecstatic, în Apus omul trebuie să alerge întotdeauna după ceva. Noi vrem să ne odihnim şi ei vor să apuce întotdeauna ceva. Aşa se explică că morala Apusului ridică munca la un ideal suprem: să muncim, să creăm’’ (Ionescu, 1991, p. 64). Dar în nici un caz nu trebuie să înţelegem contemplaţia ca o atitudine pasivă, conchide Profesorul. Apropiată de înţelesurile platonice, discutate mai sus, contemplaţia răsăriteană are ca ţel ultim aflarea Adevărului, ceea ce presupune o ,,încordare dureroasă’’, o neîncetată stare de veghe a credinciosului asaltat de instinctele primare.

Toynbee, Arnold (1997). Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-XII de D.C. Somerwell, II volume, Ed. Humanitas, București.

Weber, Max (2003a). Etica protestantă și spiritul capitalismului, Ed. Humaniatas, București.

Weber, Max (2001b). Teorie și metodă în științele culturii. Ed. Polirom, Iași.

Weber, Max (2001c). Introducere în sociologia religiilor. Confucianism și taoism, Ed. Institul European, Iași.

Wolf, Eric (1998). Ţăranii, Ed. Tehnică, Chişinău.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

Related posts:

1. Downshifting ca la mama acasă – ALTĂ CREŞTERE. ŞCOALA MUNCII