Secrets of Learning a Foreign Language

Autor: Graham Fuller
Rating:
Editura: Penton Oversease
Anul apariţiei: 2002
Audio CD
ISBN: 978-1591252283

Motto: “There are only two things that you need to learn when you study a foreign language: words and how to put it together.” (Graham Fuller)

Să stabilim dintru început: ceea ce spune Graham Fuller, fost angajat al Foreign Office, în urma unei vieţi petrecute prin câteva zeci de ţări din toată lumea, care l-a împins să înveţe vreo zece limbi străine, nu poate fi calificat drept “secret”, la fel cum el nu este în niciun fel un “expert” (cum îl prezintă scurt maşina publicitară). Lucrarea, foarte plăcut de auzit, fiind un audio-book, este opera unui diletant (şi ne raportăm la verbul italienesc dilettare – a desfăta, a delecta), a unui pasionat deci, care s-a investit intelectual de fiecare dată când a fost aruncat în “băi lingvistice” diverse: turcă, germană, chineză, franceză, spaniolă, arabă… E un lucru remarcabil, din care au ce învăţa toţi începătorii, dar care cu greu poate oferi vreo noutate profesorului de limbi străine, sau celui care a trecut deja de a treia limbă…

Primele minute, până te prinde vraja vorbitorului, sunt greu de surmontat. E aproape imposibil să nu te buşească râsul când auzi de două ori avertismentul: “această carte nu te va învaţă nici japoneză, nici rusă, dar cu siguranţă îţi va face efortul învăţării mai uşor”. Mi-am amintit, fără să fac un efort deosebit în acest sens, de o americanul acela care, călătorind pe una din nesfârşitele autostrăzi în linie dreaptă de care nu duce lipsă continentul acela, fixează pilotul automat al vanului din dotare după care merge în spate să-şi facă o cafea. Autostrada face la dreapta. Maşina nu prinde ideea. Omul se frige cu cafea la limbă, şi dă în judecată firma producătoare a pilotului automat pentru că nu scria în manualul de utilizare că jucăria nu trebuie lăsată fără supraveghere.

Graham Fuller e om prudent, şi american pe deasupra, deci avertizează: “această carte nu te va învaţă nici japoneză, nici rusă, dar cu siguranţă îţi va face efortul învăţării mai uşor”. Mă gândesc că riscul de a fi dat în judecată pentru neînvăţarea efectivă a niciunei limbi în cele vreo 3 ceasuri şi ceva cât durează audiţia a fost astfel exorcizat. Cam în punctul acesta se opresc şi reproşurile pe care le pot face acestei lucrări, repet, plăcute şi utile. Partea frumoasă este claritatea abordării, şi de aici accesibilitatea generală a ideilor expuse, alternarea prezentărilor teoretice cu exemplificări din experienţa lingvistică remarcabilă a autorului, sintetizarea fiecărui capitol în câteva puncte la sfârşit. Aerul general este de lucrare de didactică a limbilor străine care se adresează elevilor, şi nu profesorilor, şi nu pot decât să recunosc că este nevoie de aşa ceva.

Fireşte, lectura este pentru un public american, de aici folosirea limbii engleze ca pivot în exemplificări, şi a culturii usamericane, dar cred că nu este prea greu niciunui român să se transpună în pielea auditorului ţintă, trăgând concluzii adaptate la propria situaţie. Graham Fuller te cucereşte, şi nu prin erudiţie (nimic supărător să-l auzi conjugând în turcă, sau exemplificând tonalităţile limbii chineze), ci prin onestitate. Subliniază de câteva ori faptul că învăţarea oricărei limbi străine implică “a lot of hardwork”. Deci chestii de genul “prostugheza în zece minute pe zi, sau douăzeci de paşi” se exclud din start. Nu aici e problema însă, şi-i dau dreptate: important este nu cât trebuie să munceşti, ci să o faci eficient, să nu patinezi. Nu efortul în sine descurajează, ci micile eşecuri (care se transformă într-o înfrângere mare şi lată în cele din urmă).

În vederea evitării a ceea ce el numeşte “painfull experiences with languages”, Graham Fuller dedică un capitol (ar trebui să spun oare: “douăzeci de minute”?) motivării ucenicului. Recunosc că nu-i facil să-l convingi pe locuitorul unei ţări-continent, în care se foloseşte engleză din Alaska până în California, că o limbă străină i-ar aduce satisfacţii nebănuite (şi nu le înşir aici, întrebaţi-o pe profa voastră de frangleză cum e cu accesul la altă cultură şi la alt mod de a gândi, vă asigur că e tobă cu toate astea). Interesantă mi s-a părut întrebarea: ce anume precede succesul în învăţarea unei limbi străine? Inteligenţa? Nu, zice. Sunt de acord cu el, le spun şi eu elevilor mei că învăţarea nu este o chestie de deşteptăciune ci de tenacitate. De unde corolarul evident: studiul limbilor străine formează caracterul. Suntem cu toţii suficient de inteligenţi încât să învăţăm limba altui popor, ceea ce ne împiedică e de altă natură.

Ei bine, nici logica, nici urechea muzicală, deşi trec drept premise ale însuşirii excelente a unui idiom, nu sunt demonstrate (mă întreb cum ar putea fi?). Dimpotrivă: curiozitatea, motivaţia, abilitatea de a imita şi entuziasmul sunt motoarele care conduc spre reuşite notabile. Şi o bună metodă, zic eu. Exact cu asta se ocupă Graham Fuller: să ştii la ce urmează să te aştepţi, să-ţi arate cât de sus se ridică pe alocuri ştacheta, să te avertizeze unde vei fi tentat să faci prost. Un fel de ghid de utilizare a limbilor străine (atenţie, a nu se lăsa efortul învăţării nesupravegheat, cu riscul ieşirii din carosabil!).

A fost cât se poate de interesant pentru mine, să constat auzindu-l pe Graham Fuller că limbile nu sunt nici grele, nici uşoare, depinde din ce perspectivă te pronunţi. A zis-o şi explicit, dar a lăsat să se înţeleagă adesea acest lucru. De exemplu, pentru vorbitorul unei limbi indo-europene faptul că acelaşi cuvânt (fonetic vorbind) al limbii chineze poate reprezenta patru lucruri complet diferite, în funcţie de tonalitatea cu care este pronunţat (crescătoare, descrescătoare, crescător-descrescătoare sau joasă) trebuie să fie crâncen. Concomitent, chinezii se întreabă: de ce să adaugi un “s” la plural în engleză, când oricum ai precizat deja faptul că sunt mai multe elemente? Ceea ce el numeşte the gender gap – substantive masculine, feminine (în franceză, spaniolă şi italiană) sau chiar neutre (în germană), la care se adaugă acordul cu adjectivele care le determină – e o complicaţie sinistră pentru anglo-saxon sau turc. Diferenţa de gen la persoana I şi a II-a din arabă şi ebraică sunt menite să-i descurajeze pe toţi cei care nu au aşa ceva în limba maternă (sau paternă). Şi atunci, ce este aceea o limbă “grea”?

Graham Fuller mi-a amintit de întrebarea unui coleg, prin anul II, la Litere: când ştii că ştii o limbă străină? Un profesor ne răspundea atunci: când începi să visezi în limba respectivă. Durează câteva săptămâni, dacă procedezi cum trebuie, ca să ajungi la experienţa onirică, semnul infailibil că tu ai intrat în noul spaţiu lingvistic, că noua limbă se topeşte în mintea ta. Dacă te străduieşti de la început să gândeşti direct în idiomul care te preocupă, dacă asociezi direct imaginile cu noile cuvinte, dacă pricepi rapid sistemul de formare a cuvintelor (sufixare, prefixare, compunere, schimbarea valorii gramaticale), dacă logica ta se pliază regulilor gramaticale străine, atunci da, ajungi acolo. Şi odată ajuns, răsplata supremă a efortului susţinut, e materializarea proverbului: “One language, one man. Two languages, two men.” Sau, cum spun românii: “Câte limbi ştii, de atâtea ori om eşti”, şi n-am făcut decât să respect ceea ce Graham Fuller spune despre traduceri: nu traducem cuvinte, ci idei.

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.