Securitatea nesigură – PSEUDOMEMORIILE UNUI GENERAL DE SECURITATE

Autori: Silviu B. Moldovan, Cristina Aninescu (CNSAS)
Rating:

Dacă ne referim în genere la studiul comunismului, nu văd nimic nepotrivit – şi îmi pare just să afirm asta înainte de a discuta, chiar şi pe scurt, studiul celor doi membri CNSAS – în transferul de „greutate” între istoria perioadei şi istoriografia ei. Dacă multe documente au „fugit”din ţară odată cu retragerea consilierilor sovietici în 1964, cele pe care arhiva Consiliului le păstrează merită întreaga noastră atenţie, s-o numim de tip euristic. Nu este un patetism, cred, a afirma că parte din adevărul despre comunism se află încifrat în galbenul de pivniţă al acelor mii de pagini. Teama că vom piguli scoarţa unor copaci inutili, iar pădurea socio-politică (eventual filosofică) a perioadei va ajunge neobservată, este o teamă justificată. În faţa ei, însă, un pic curaj metodologic.

Cartea are trei părţi foarte consistente, fiecare propunând o abordare distinctă. Dacă studiul Cristinei Aninescu aruncă un ochi hermeneutic şi semiotic asupra memoriilor, în vederea decodificării „dincolo de cuvântul rostit”, studiul lui Silviu Moldovan abordează mai degrabă contextul memoriilor, situaţia politico-istorică a redactării documentului strict secret editat pentru public. Ultima parte constituie memoriile generalului Tănase Evghenie, un jurnal delicios, prin halucinanta perspectivă şi involuntarul umor negru. „Referatul Direcţiei a III-a privind pe Constantin Noica”, un crâmpei de filosofie în metalimbajul de lemn al Securităţii (căci, aflăm, „strecura materiale duşmănoase aparţinând fugarilor Mircea Eliade şi Emil Cioran” [s.m, vi-l imaginaţi pe Constantin Noica strecurând ceva?]) dar şi relatarea situaţiei insurmontabile a agenţilor de securitate trimişi să cumpere „dantelă roz de damă” în plină penurie cincinală, acestea sunt micile lacune joviale ale cărţii.

De ce şi-ar scrie un general de securitate memoriile? În principiu, autojustificare şi o graţiere ciudată pe baza unui caz cu pledare „vinovat”: autorul „se iartă” pentru (simplul fapt) că spune. Dar aici nu este cazul. Aceste memorii au fost cerute, ele sunt un ordin venit într-un context tare dificil pentru afacerile interne ale României. Să rezumăm aşadar, alături de Silviu Moldovan, acest context.

După moartea lui Gheorghiu Dej, existau în potenţilitate două trasee româneşti: albanizarea (stalinizare, resovietizare) şi titoizarea (antistalinism, neutralism). Iniţial, Ceauşescu a vrut să continue perioada de relativă liberalizare – începută în ultimii ani ai lui Dej. Şi-a „revenit” oarecum rapid din scurta dezorientare ideologică, în care s-au deschis prăvălii iar studenţimea era îndemnată „să nu se teme”, şi a reînceput odată cu deceniul şapte, cunoscutul traseu. Ceea ce este esenţial însă, pentru cititorii „pseudomemoriilor” este că, în această perioadă, PCR înfiinţează (1965) o direcţie în scopul cercetării activităţii de până atunci a Securităţii. Disensiunile dintre partid şi aparatul său principal de acţiune şi control capătă astfel o formă instituţională.

Mai mult, biata Securitate, era chiar ea împărţită tocmai în această perioadă în „gaşca” prosovietică şi cea proamericană, ca să nu mai vorbim de imensa schimbare de cadre (nu întotdeauna competente) care avusese loc. Ca o paranteză, generalul Evghenie povesteşte cum anchetatorii îşi făceau „copiuţe” cu întrebările ce trebuiau puse şi răspunsurile de primit de la anchetat: distanţa dintre ele era imensă însă viteza tehnicilor de tortură uimea superiorii. În această situaţie, Securitatea a încercat o vagă restabilire a valorilor interbelice, pe singurul plan viabil de consens între generaţia legionară şi puterea vremii: patriotismul. S-a încercat reabilitarea unor generali legionari, „persuadarea” lor pentru a-i plia pe sistemul de valori socialist, s-a realizat chiar un album aniversar la 20 de ani de înfiinţare –cu generali căzuţi „la datorie” şi marii medaliaţi în viaţă, un fel de „best of nomenclatură” – însă totul a încetat brusc odată cu 1956 şi episodul Budapesta.

Se ştia la acea vreme că cei luaţi în cauză de comisia pentru studierea faptelor Securităţii şi, eventual, găsiţi vinovaţi de ceva nu trebuiau să se teamă de mai mult de o degradare şi o punere în retragere. Este la fel de evident (poate asezonat un pic cu umorul negru despre care vorbeam mai sus) că o parte dintre membrii comisiei erau chiar ei actorii în unele scene de abuz inutil. Nu conta, Ceauşescu avea două scopuri: scăderea autonomiei Securităţii în favoarea Partidului şi reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (fapt realizat într-un final prin plenara din 1968). Pentru ambele, avea nevoie ca Securitatea să fi greşit.

Ce reuşeşte această lucrare este în primul rând să reconstruiască. Dar nu despre procesul logic al verificării adunării prin scădere este vorba, cu alte cuvinte, reconstrucţia nu constă în reîmbinarea inversă a elementelor. Motivele sunt lesne de observat: elementele sunt în aşa măsură dentaturate, sau pur şi simplu lipsesc, variabilele sunt într-atât de complexe şi formează un sistem cu n perspective de analiză, încât mecanismul seamănă mai degrabă cu o reparaţie. Ne referim aşadar la „re-construcţia”, la refacerea trecutului, la vindecarea lui de viciile cunoaşterii carente şi oportuniste. Trecând peste părţile „simpatice” ale poveştii, ca mesaj, lucrarea este o carte foarte tristă căci analizează exact declicul ce ne-a transformat în RSR după dezastrul de la Malta.

Scrisă de Octav Popa

No related posts.