Semnificaţia duală a spaţiilor abandonate
Se vorbeşte mult, în discursuri urbane, în presă, în antropologie sau pur şi simplu în discuţiile informale, despre spaţiile abandonate. Problematica asociată lor a devenit însă un tip aparte de discurs. Un concept suprauzitat, supralicitat, predispus la ideologizare. Precum cel de mentalitate. Sau civilizaţie / progres.
Am avut ocazia, recent, să îmi dau seama cât de alunecoasă este totuşi categorisirea unui spaţiu ca abandonat, şi de faptul că aşa-numitele astfel de spaţii sunt foarte prezente în circuitul urban viu, iar spaţiile publice foarte vizibile şi aglomerate au, la rândul lor, o latură pronunţată de ruină.*
Ce înseamnă de fapt că un spaţiu este abandonat? Din ce puncte de vedere nu se mai află el în circuitul uman? Şi care circuit? Al memoriei, al frecventării cotidiene, al discursului cultural, al reprezentativităţii simbolice, cel turistic sau comercial? În raport cu ce a fost cândva sau cu ce ar fi trebuit să fie? Ca orice teorie sau construct conceptual care pretinde să explice prea clar, în linii prea drepte, o realitate, ceva e suspect în discursul despre spaţiile abandonate.
Dacă ne uităm la exemple de astfel de locuri, ne sare în ochi în aproape fiecare caz o contradicţie, un ceva care nu merge, un „dar”. O gară de care nu auzi niciodată, care la o primă privire pare bombordată şi niciodată reconstruită după, situată într-o zonă industrială periferică a Bucureştiului este de fapt mai funcţională decât s-ar crede. E într-o zonă fără locuinţe şi doar cu fabrici tocmai pentru că mai transportă lucrători din satele din jurul oraşului. Deci nu e abandonată.
Moara lui Assan, devenită simbolul spaţiului abandonat şi lăsat să se deterioreze din cauza neglijenţei autorităţilor, este mai vie decât pare, cel puţin pentru comunitatea restrânsă a jucătorilor de airsoft, care au făcut din ea un teren familiar, au domesticit-o simbolic, în mod paradoxal tocmai pentru virtuţile ei de spaţiu fără picior de om. Deci nu e abandonată.
Un lac de acumulare proiectat în comunism şi niciodată pus în funcţiune, gol, plin cu stuf şi maidanezi, e populat de linişte şi de destui care o caută: de la artişti cu camera foto până la domni veniţi cu noaptea în cap şi cu undiţa pe umăr. Deci nu e abandonat. Şi exemplele pot continua. Ok, nu sunt locuri mainstream, dar sunt locuri vizitate nu doar în treacăt, ci cu recurenţă de aceleaşi grupuri. Sunt, într-o măsură, paradisuri private.
La polul opus faţă de aşa-zisele spaţii abandonate sunt cele „publice”, intens folosite, tranzitate, sau întreţinute oficial, sub un sigiliu, o stemă, cu un paznic – ceva care să marcheze că nu e locul nimănui. Şi totuşi, dacă ne uităm la experimentele care cer oamenilor să-şi pozeze reperele de pe drumul serviciu-casă, să îl povestească fotografic, vom vedea că tendinţa este de a căuta marile branduri ca reper (un Mc’, o bancă, un hipermarket etc). Într-atât de cenuşiu a ajuns peisajul urban în zonele intens tranzitate. Încât nimeni nu reuşeşte să-l reţină prin ceva în sine, fără firmele intens colorate, decât dacă locuieşte exact acolo. Asta nu înseamnă abandon în conştiinţa publică, în memoria colectivă, în atenţie etc? Cât de „viu” este un astfel de loc?
Iar unele din cele care au însemnat ceva, la un moment dat, pentru memoria colectivă – ceva atât de însemnat, încât sunt încă protejate, păzite, întreţinute – cu toate măsurile, nu sunt frecventate şi mai nimeni nu ştie ce a fost acolo. Astfel de locuri nu sunt oare abandonate tocmai în semnificaţia lor oficială? Tocmai în rolul care le legitimează existenţa? Acest tip de uitare ar merita numele de abandon prin muzeificare.
După câteva consideraţii mai atente asupra naturii spaţiilor „abandonate”, devine mai clar că ele au mereu o latură de familiaritate pentru cel puţin cineva pe care intervenţia pentru „restaurare” o distruge. Sau, chiar dacă ar fi cu totul abandonat şi nefolosit, un astfel de spaţiu este cu siguranţă un reper valoros, din punct de vedere artistic şi al orientării de zi cu zi. Prin faptul că sare în ochi. Precum casele boiereşti abandonate de pe Calea Moşilor sau de pe Strada Mântuleasa, îndrăgită de Eliade.
Tot aşa cum devine clar că multe dintre locurile „publice”, tranzitate, aglomerate, pe care nimănui nu i-ar trece prin minte să le numească abandonate, au un coeficient înalt de uitabilitate. De neglijenţă, de mizerie, de impersonalitate. De absenţă, cu alte cuvinte, de pe harta mentală a locuitorilor oraşului. Fenomenologic, ele nu există. În ziua când oraşul îşi va elimina complet aşa-zisele spaţii abandonate şi va rămâne doar cu cele publice, mai mult sau mai puţin reuşite, el va rămâne o schiţă ideală a lui Corbusier. Iar eu una m-aş muta urgent în altă parte.
Ca paranteză, menţionez că în oraşul meu natal se afla, ascuns după nişte blocuri de la strada principală, un spaţiu care trecea drept abandonat. Format dintr-un mic părculeţ cu leagăne, bănci şi aşa mai departe, ruginite şi dezmembrate, în proximitatea clădirii unui fost cămin de copii, abandonată şi ea; şi un stadion secundar al oraşului, imens, nefolosit niciodată, cu tribunele la fel de ruginite şi dezmembrate. În apropiere, un mare lac de acumulare şi o microhidrocentrală. Foarte izolate. Ani de-a rândul ele au rămas aşa, şi au fost un mic loc secret al grupului de copii din care făceam parte, unde se întâmplau toate jocurile, scenetele şi misterele la care ne puteam gândi. A fost un spaţiu privilegiat, care a murit deodată cu copilăria noastră. Acum e o clădire înaltă de sticlă, plină cu birouri. Şi nu îmi spune nimic. Digresiunea mi-a venit în minte întocmai ca ilustrare pentru problematica spaţiu abandonat versus spaţiu public, sau pentru problematica proiectelor de reabilitare (fără să le neg utilitatea pragmatică) discutate până acum.
Revenind la opoziţia tranzitat (folosit)-abandonat discutată, categoriile nu sunt atât de uşor de schematizat şi se întrepătrund într-o măsură mai mare decât e de aşteptat la o abordare superficială. Spaţiile abandonate au o natură duală, sunt mai vii în măcar o privinţă decât cele intens utilizate şi tranzitate, care la rândul lor poartă în ele germenele abandonului şi al uitării. Concluzia e convergentă cu toate studiile care arată funcţionalitatea mai ridicată a aşezărilor de dimensiuni mici sau medii, sau alienarea care se insinuează prin fisurile unei planificări dificile a oraşelor mari.
Dacă în general, rigoarea ştiinţifică cere restrângerea cât mai pronunţată a conceptelor, specializarea cât mai precisă, aici este în interesul aceleiaşi rigori să opereze spre o lărgire a conceptului de spaţiu abandonat. Spre o nuanţare dincolo de parametri, fezabilităţi şi analize multivariate. Spre o depăşire a reminiscenţelor de gândire dihotomică care se dovedeşte a fi rudimentară, mai ales în categorisiri.
Bănuiala mea este că eticheta de spaţiu abandonat este una pusă prea uşor şi că semnificaţia reală este cea de „spaţiu în care să se intervină”, spaţiu văzut prin schema problemă-soluţie. Schemă care, dincolo de utilitatea imediată, este de natură să limiteze cumplit privirea asupra unei problematici care, până la urmă, are de-a face cu natura volatilă a semnificaţiilor. Dar odată pusă eticheta de spaţiu abandonat pe un loc, sintagmă care sună definitiv, ea joacă în continuare rolul de legitimare a politicilor de intervenţie. Evident, multe din acele politici sunt cât se poate de justificate, cel puţin în raport cu logica de tip comercial, sau logica tranzitului urban al majorităţii, sau logica organizării (cum sunt proiectele pentru noi parcări). În general, logica din spatele lor este una de natură pragmatică. Ceea ce poate duce la grabă şi multe neglijenţe la nivelul reţelei de semnificaţii.
Desigur, şi logica vieţii culturale a urbei poate cere intervenţii în „spaţii abandonate”, dar este vorba în majoritatea cazurilor doar de renovări, recondiţionări etc. Eu una nici nu văd locul unui proiect grandios de cultură pe harta urbană (îmi imaginez deja o statuie a lui Eminescu mult prea colorată, enormă şi cu nişte transgresiuni stilistice cel puţin eclectice – amplasată la Unirii în locul bradului monstruos din anii trecuţi; pe scurt, ceva la fel de ridicol precum statueta Buddy Jesus din filmul Dogma). În unele chestiuni, cosmetizarea excesivă pierde fundamentalul şi devine pop-art. Scopul devine atracţia, scopul secundar devine interesul comercial. Şi nu e nimic în neregulă cu asta, dar în acest caz nu îi mai spunem casă de cultură, ci mall.
*Ideea nu îmi aparţine în totalitate, fiind produsul unui brainstorming cu arhitectul Mihnea Simiraş, în cadrul echipei la care am luat parte eu, el şi artistul Ştefan Sava în cadrul workshop-ului CitiesMethodologies din octombrie 2010, Bucureşti. Nu am rămas până la final în echipă, dar experienţa a fost colorată mai ales ca dialog transdisciplinar. M-am ales cu un pumn de observaţii de natură umană, cu prilejuri pentru meditaţii existenţiale şi cu o întindere de ligament care încă mă supără. Una peste alta, util.
Foto: Casă veche, nelocuită, privită prin poartă, din zona Armenească. Stoc personal, disponibil aici.
Scrisă de Miriam Cihodariu
No related posts.
