Sens şi cultură

Cultura specializată

Termenul de cultură a fost preluat din limba latină, unde cuvântul “cultura” avea înţelesul de cultivare a pământului, cât şi pe cel de cultivare a spiritului, cu sensul larg de educaţie, de instruire, de modelare a personalităţii pe baza cunoştinţelor şi a experienţelor personale. Analogia dintre agricultură şi educaţie pune în lumină ideea că educaţia, cultura, este menită să întregească omul, să-i “sădească” valorile culturale (deprinderi, obiceiuri, tradiţii, idealuri, norme) specifice unei societăţi, valori fără de care omul nu se poate raporta la ceilalţi din comunitatea sa.

Termenul de cultură s-a dezvoltat în paralel cu cel de civilizaţie, fiind utilizaţi încă din secolul al XVIII-lea, cu sensuri diferite în spaţiul francez şi cel german. Profesorul Grigore Georgiu aminteşte în lucrarea sa, “Filosofia culturii”, că:

“în secolul Luminilor, în mediul francez se folosea cu precădere termenul de civilizaţie (opus barbariei) pentru a desemna stăpânirea raţională asupra naturii, progresul cunoaşterii şi al moravurilor. Civilizaţia era, de asemenea, opusă naturii, fiind considerată un mediu artificial de existenţă, în timp ce cultura se referea la anumite valori ce se înrădăcinează în , situaţie ce explică şi critica pe care o făcea Rousseau civilizaţiei care perverteşte aceste valori (bunătatea, generozitatea etc.). În spaţiul gândirii germanice însă, noţiunea de civilizaţie a fost devalorizată, fiind asociată cu formele exterioare ale vieţii (produse tehnice, instituţii şi reguli impuse etc.), pe când cultura era asociată cu procesul de formare spirituală, cu interioritatea, cu aprecierea subiectivă a lucrurilor, cu realităţile sufleteşti. Astfel, termenul de cultură dobândeşte o utilizare tot mai frecventă pentru a exprima în primul rând fondul de reprezentări al unui popor, valorile, viaţa spirituală şi deprinderile sufleteşti, constituite istoric.”

Aşadar, se observă o dualitate între cultură şi civilizaţie, care conţine două raportări privind finalitatea creaţiilor umane: una instrumentală şi una simbolică. Acestea sunt de fapt două dimensiuni fundamentale ale existenţei umane: una orientată spre ideal, alta spre real, una spre valori, alta spre bunuri, una orientată spre viaţa spirituală interioară, alta spre confortul material, una spre semnificaţii, alta spre fapte.

La noi, această diferenţiere o subliniază cel mai bine Lucian Blaga în “Trilogia culturii”, când vorbeşte despre funcţia metaforică şi revelatorie a culturii, care se regăseşte în toate creaţiile culturale (limbă, mitologie, religie, artă, principii morale etc.), chiar şi în ştiinţă, deoarece şi prin aceasta omul încearcă să dezvăluie misterul lumii. Odată realizat saltul de la biologic la cultural, omul trăieşte acum într-un univers simbolic care-l detaşează de natură. El este sortit creaţiei, iar cultura exprimă modul specific uman de existenţă:

“Prin cultură, existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a sa. Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul acestei variante. Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât conformaţia sa fizică sau cel puţin tot aşa de strâns.”

Pentru Blaga, existenţa umană se desfăşoară concomitent în două moduri diferite: existenţa în orizontul imediat al al lumii sensibile şi pentru autoconservare, şi existenţa în orizontul misterului şi pentru revelarea acestuia – dualitate care exprimă diferenţa dintre civilizaţie şi cultură. Creaţiile care asigură securitatea materială şi autoconservarea alcătuiesc civilizaţia, iar creaţiile prin care omul încearcă să dezvăluie misterul existenţei alcătuiesc cultura (ştiinţă, filosofie, mitologie, religie, artă etc.).

Simion Mehedinţi a interpretat şi el raportul dintre cultură şi civilizaţie. Asemenea lui Blaga, civilizaţia ar cuprinde domeniul tehnicii, iar cultura ar fi “suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediul social”. Antropologul român consideră că, din elementele culturii, arta este expresia cea mai elocventă a creativităţii umane, chintesenţa culturii. Mehedinţi aminteşte că civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente, astfel încât o civilizaţie precară se poate asocia cu un grad înalt de cultură sau invers. “De aceea, polul civilizaţiei şi polul culturii rar coincid. Un grad mare de civilizaţie poate atinge orişicine dacă împrumută rezultatele muncii altora. O cultură înaltă e însă un fenomen cu mult mai greu de realizat. Ea presupune nu numai muncă bogată şi mare bogăţie de cugetare, dar şi o simţire fină, care se traduce printr-o atitudine etică şi estetică de un nivel superior”(“Civilizaţie şi cultură“). Istoriceşte, se constată că un grad înalt de civilizaţie poate corespunde unui grad scăzut de cultură: de pildă decandenţa culturală a lumii occidentale actuale, dar având un grad ridicat de civilizaţie.

Cultura – un concept contradictoriu

Observăm că pentru Blaga şi Simion Mehedinţi, cultura se referă la cadrul eminamente spiritual al creaţiilor umane. Domeniul culturii se referă fie la creaţii literare, artistice, ştiinţifice, fie la existenţa omului în orizontul religios – care-i oferă un sens existenţial, dezvăluindu-i locul său în lume şi revelându-i misterul lumii.

În antropologie, cultura înglobează toate manifestările de viaţă ale unui popor, de la mitologie, limbaj, rituri, ceremonii, simboluri, cunoştinţe, până la instituţii şi forme de organizare socială, dar fără a face distincţie între aceste sfere. Aşadar, prin cultură înţelegem un univers simbolic, o lume de limbaje, valori, norme, creaţii spirituale, prin care omul îşi traduce experienţa practică şi cognitivă. Cultura în acest sens se referă la valori, atitudini, modele comportamentale încorporate de indivizi, indiferent dacă acestea au un substrat spiritual sau doar unul pur egoist. De pildă, principii ca libertatea de exprimare sau toleranţa, aspiraţii ca reuşita personală, afirmarea individuală sunt valori atât de promovate astăzi şi atât de dezirabile, încât fac parte din universul simbolic al majorităţii indivizilor – deci sunt o parte (substanţială, chiar) a culturii contemporane. Totuşi, aceste orientări atitudinale (valori) nu au nimic de a face cu domeniul culturii clasice (“înalte” sau “specializate”, cum o denumeşte Lucian Blaga).

În lumea de astăzi, cele două accepţiuni ale termenului de cultură pot fi chiar incompatibile, deoarece cultura contemporană (suma orientărilor noastre valorice şi atitudinale) tinde fie să exileze cultura “înaltă” în domeniul preferinţelor individuale (cultura specializată este o opţiune personală astăzi, nu ceva dezirabil pentru întreaga societate), fie s-o reducă la nivelul valorilor profane ale vieţii de zi cu zi, scoţând-o din contextul ei spiritual.

Mai mult, în secolul XX asistăm la apariţia unui tip de cultură. Aşa cum arată teoreticianul Douglas Kellner în studiul său “Cultura media“, “mass media a colonizat cultura, fiind vehiculul principal de distribuire şi răspândire a culturii, mijloacele de comunicare în masă înlocuind expresiile culturale anterioare, precum cartea sau cuvântul vorbit. Cultura mediatică este aşadar forma dominantă şi scena culturii în societăţile contemporane”.

În continuare, vom vedea cum acest nou tip de cultură este opus culturii tradiţioanele, instituind un sens descendent între om şi cultură:

Cultură specializată vs. cultură media

Caracteristicile culturii specializate ar fi:

- sunt o formă de cunoaştere, produsele culturale au menirea de a “revela misterele lumii” (Lucian Blaga), adică ne vorbesc într-un limbaj specific despre tainele acestei lumi, despre sensul existenţei, al omului, sau încearcă să elucideze (mai ales în cazul ştiinţei) probleme nerezolvate;

- cultura “înaltă” este deopotrivă reflexivă şi simbolică, arta şi religia adresându-se mai mult gândirii simbolice şi emoţionalităţii, pe când ştiinţa şi literatura se adresează mai mult gândirii abstracte, pur raţionale;

- acest tip de cultură este produsă într-un “câmp restrâns de producţie” (Pierre Bourdieu), de către specialişti ai culturii, care stabilesc normele după care ea este produsă şi o validează;

- cultura specializată îşi are propriile coduri şi limbaje, adresându-se doar “cunoscătorilor”, ea nefiind accesibilă celor care nu-i stăpânesc domeniul;

- ca o consecinţă, pentru a fi înţeleasă şi interiorizată, omul trebuie să-şi formeze un “fond cultural”, adică să aibă un bagaj solid de cunoştinţe, o gândire structurată şi o continuitate în preocupările culturale, deoarece cultura se interiorizează în timp, se depune în straturi;

În acest sens, putem spune că între om şi cultură, sensul este ascendent, adică omul trebuie să facă eforturi pentru a accede în lumea culturii.

Caracteristicile culturii media ar fi următoarele:

- este creată pentru a fi difuzată de mijloacele de comunicare în masă (televiziune, presă, radio, cinema, Internet, publicitate), neavând o funcţie de cunoaştere, ci una informativă sau distractivă;

- este centrată pe imagine, privilegiind latura noastră emoţională şi impulsivă, nesolicitând o gândire elaborată, conceptuală;

- este o cultură organizată întocmai ca o industrie (Th. Adorno), fiind produsă după criterii comerciale, urmând logica pieţei pentru a putea fi consumată de un public cât mai larg;

- este un domeniu al kitsch-ului, “un almagam de valori” (H. Marcuse, R. Berger), neexistând o ierarhie şi o ordine a elementelor ce alcătuiesc cultura media, fiind mai mult un conglomerat de informaţii, simboluri şi idei, a căror “valoare” este dată de numărul oamenilor care le împărtăşesc sau de valoarea lor comercială;

- cultura media are şi ea coduri şi limbaje specifice, dar nu atât de specializat structurate încât să fie greu accesibilă consumatorilor (precum în cazul culturii “înalte”); în plus, televiziunea fiind omniprezentă în viaţa noastră cotidiană, individul este deprins de mic cu limbajele şi codurile ei;

- cultura media nu necesită, pentru a putea fi interiorizată, un fond intelectual sau o solidă gândire conceptuală, nici nu implică o sedimentare de cunoştinţe, ea de fapt fiind “normalizată”, redusă în conţinuturi astfel încât să poată fi înţeleasă de cât mai mulţi oameni.

În acest sens, în relaţia dintre om şi cultura media, sensul este descendent adică omul nu trebuie să facă eforturi pentru a înţelege, a interioriza valorile acestei culturi. Din contra, cultura media este cea care, din imperativul de a fi consumată de un public cât mai numeros, suferă procese de nivelare şi reducţie pentru a fi interiorizată cât mai repede de receptorii ei.

Scrisă de Florentin Cristian

Related posts:

1. Cultura – între accesibilitate socială şi accesibilitate cognitivă – II
2. Cultura – între accesibilitate socială şi accesibilitate cognitivă
3. Ţâţe goale şi pistoale – CULTURA MEDIA