Sexualitatea cultă. De ce intelectualii vorbesc urât
În loc de introducere
Trivialitatea limbajului cotidian este o evidenţă care ne însoţeşte clipă de clipă. Pretenţia afişată a manualelor sau instanţelor care veghează la moralitatea publică este tot mai ipocrită în discurs şi mai ineficace în practică. De foarte mult timp spaţiul public nu se mai sfieşte să admită vorbirea vulgară, trivială în orchestra sa. Anti-calofilia lexiconului public nu mai este demult o derogare de la o normă de politeţe, ci un binevenit în actul exprimării noastre. Noi înşine, de la simpli vorbitori şi cititori până la figuri de renume, politicieni, artişti şi scriitori am ajuns să cultivăm normalitatea cuvântului injurios. De un aspect aparte se bucură trivialitatea oamenilor culţi – mulţi dintre ei exersându-şi pana prin intermediul obscenităţii. Pretenţiei naive că rafinamentul înlătură trivialitatea i se râde în nas zilnic. Şi aici ajungem la întrebarea eseului de faţă: de ce vorbesc/scriu intelectualii (mai ales intelectualii) atât de urât?
Argumentarea mea va parcurge un traseu sacadat de la general şi abstract spre particular şi concret. De la importanţa limbajului pentru raporturile sociale, la relaţia dintre lascivitatea limbajului şi libertate pentru a ne ocupa de cazul românesc.
Cuvântul- instrument al socializării
Săpând la originea etnică a verbului poienin [care va da poezie] vedem că prezintă un sens asemănător cu cel al arhitecturii: acela de a făuri; de a construi. Nu degeaba pentru Platon poezia şi arhitectura făceau parte din aceeaşi căsuţă în tabelul ştiinţelor. Pentru antici, mai mult decât pentru noi separarea dintre cuvinte şi fapte avea o sudură teologică- nu a fost oare la început: Cuvântul! Ca moderni vom spune odată cu Faust al lui Goethe: “La început a fost Fapta!” Cum faptele ne sunt de atâtea ori refuzate, cum viteza făpturii este infinit mai mică decât a cea grăirii până la urmă tot cuvintele sunt rostite prima oară. În limba română, verbele a rosti şi a rostui sunt atât de apropiate, tocmai ca mod de a deemna pretenţia de a făuri pe care o are cuvântul/verbul. Rostind noi, rostuim sensuri, gospodărim raportări la existenţă! [1]
Cuvântul şi istoria libertăţii
Preluând logica lui Hegel, istoria omenirii este istoria spiritului omenesc ce caută libertatea. Tot mai multă libertate. O trăsătură a liberalizării progresive a societăţii este separaţia lucrurilor. Adică a separării dintre voinţa noastră şi orice determinism care ar putea-o impieta această voinţă (Pierre Manent). Despărţirea dintre sacru şi profan/laic; dintre stat şi societate, dintre politic şi economic, dintre diferitele ramuri ale politicului, dintre autoritatea centrală şi entităţile federate; dintre morala Bisericii şi etica modernă, provenită din prima şi totuşi ostilă acesteia sunt doar câteva din pluralitatea exemplelor care pot fi date. Cum au crescut drepturile civile- cu alte cuvinte libertăţile noastre- decuplând un anumit determinism (rasă, clasă, gen, orientare sexuală) de merit. [Nu contează din ce rasă ori etnie faci parte; ce religie profesezi duminica; dacă este bărbat ori femeie, hetero sau homosexual: contează doar meritul tău; ceea ce poţi face în cadrul comunităţii, firmei tale etc. ]
Cuplându-l pe Hegel cu McLuhan rezultă că istoria libertăţii are un efect şi asupra evoluţiei limbajului. Evoluţia însă are loc sacadat. Iniţial învăţământul centralizat, modern creează o limbă literară vorbită pentru întreaga naţiune (Ernest Gellner, Benedict Anderson). Ulterior, odată cu globalizarea (anglobalizarea) limbă engleză se impune ca punte între tradiţii şi limbile naţionale, oferind mai multă libertate de exprimare oamenilor de peste tot. Până şi faptul că limba engleză s-a impus nu este doar efectul puterii şi economiei anglo-americane. Se datorează şi faptului că este o limbă uşoară, mono şi bisilabică ce poate fi repede învăţată. Deci o limbă ce conţine o ai mare libertate de exprimare. Netraductibilitata unor cuvinte englezeşti în limbile naţionale este o dovadă a neputinţei acestora de a ţine pasul cu lexiconul lui Milton. Reforma DOOM-ului şi DEX-ului de la noi este o încercare de a flexibiliza limba română pentru a-i crea un caracter mai tehnic, precum al limbilor germanice. Deci de a o liberaliza!
O altă consecinţă de liberalizării limbajului este democratizarea sa. Prin intermediul jurnalisticii, ideile coboară din înălţimea sistemelor filozofice şi eseurilor la nivelul articolelor accesibile unui public tot mai larg. Corolar al accesibilizării limbajului este şi trivializarea sa. Şi nu este vorba numai de cuvinte, de semantică, ci şi de temele abordate în artă, cinematografie, pictură şamd. De modul de zugrăvire a realităţii. Cât de naïve ne apar astăzi filmele cu Shirley Temple prin comparaţie cu videoclipurile lui 50 Cent. Cenzura se dă la o parte în faţa libertăţii de exprimare!
Cazul românesc
Şi acuma, după numeroase şi întortocheate paranteze ajungem la peisajul mioritic. De ce intelectuali români foarte vizibili şi formatori de opinie alături artişti posedă o expresie licenţioasă?! Mircea Badea, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Corneliu Vadim Tudor şamd fac parte din aceeaşi categorie la capitolul supus studiului. Voi enumera 5 posibil explicaţii:
1. Prima, dar nu şi cea dintâi ar fi în lumina celor de mai sus racordarea culturii şi mass-media româneşti la tendinţele internaţionale. Expoziţia de artă găzduită anul trecut în oraşul german Bochum sub patronajul ICR-ului şi al lui H.R.Patapievici arată că obscenitatea şi-a statornicit demult un rol propriu în lumea artelor. [2]
2. A doua explicaţie, care de multe ori se oferă prima este: frustrarea. Avem cu toţii în minte caricatura scriitorului/savantului/tocilarului pipernicit căruia i-a fost refuzată acţiunea şi şarmul. Omul pentru care Cuvântul este atât la început cât şi la final singura unealtă. Îngemănarea dintre geniu şi nebunie/infirmitate face deliciul biografiilor celebre şi reprezintă poate cea mai comodă etichetă pusă marilor oameni (Beethoven surd; Eminescu sifilitic; Nietzsche nebun; Stephen Hawking paraplegic şamd).
3. Oricât ar fi de seducătoare explicaţia angoasei nu explică talentul unor dintre marile figuri precum cele de mai sus şi nici nu atinge tagma cărturarilor în totalitate. Nepărăsind ipoteza anogoasei o vom situa nu în spaţiul psihologic ci în rolul cărturărimii în societate. Voi face aici încă o paranteză. Într-un articol, Robert Nozick se întreba de ce intelectualii sunt atât de porniţi contra capitalismului din moment ce beneficiază de pe urma acestuia sub forma unei mai bune remuneraţii şi stime sociale. Explicaţia găsită rezidă în nepotrivirea dintre stima aşteptată de intelectuali şi piaţa muncii. Învăţaţi că ei sunt meniţi a conduce, în momentul în care nu îşi pot face cariera dorită vină/ angoasa este proiectată asupra capitalismului în sine. În cazul românesc, mai ales postdecembrist, nu atât capitalismul produce angoasa cât sentimentul inutilităţii sociale. Timp de decenii mitologia comunistă a pus accentul pe practică şi pe omul practic: muncitor, inginer, electrician, sudor, miner şamd. Cărturarii (fie ei sociologi, economişti, scriitori) nu produc nici pâine, nici sănătate, nici textile ori rulmenţi. Şi atunci ce urmează-“Moarte intelectualilor!!” Astfel intuiţia unei poziţii fragile îi tentează pe mulţi să rezolve tensiunea dintre exigenţă şi accesibilitate în favoarea celei de-a doua. Cu alte cuvinte, între a vorbi pe înţelesul Academiei şi a vorbi pe înţelesul tuturor, vei prefera publicul larg. Este un mod de a arăta că poţi coborî din “sfera mea” în “cercul vostru strâmt”. Astfel ajungem la un populism al scriiturii care caută să flateze tot ce este mai josnic şi mai corupt în comportamentul nostru zilnic. Scriitorul abdică de la postura de formator de opinie lucid în favoarea unui surfing pe mareea volatilă a opiniei publice în goana după senzaţional.
4. O altă ipoteză asupra căreia putem specula ţine de formele fără fond. Nesincronizarea cu dezvoltarea occidentală a generat o angoasă perpetuă la nivelul reflecţiei româneşti. Angoasa la nivel sentimental a fost dublată de dilema preluării formelor occidentale optime stadiului şi specificului româneşti. (“Ce putem lua din Occident potrivit nevoilor noastre care să şi poată fi aplicat?”) În ceea ce priveşte intelectualitatea aceasta a trăit sub influenţa ideilor apusene, idei care i-au antrenat imitaţia, emulaţia sau originalitatea. Cum mentalităţile occidentale, mai ales cele europene au mers spre o laicizare şi desacralizare continue, ne putem întreba dacă nu cumva mediul academic de la noi a văzut într-o critică asiduă calea accelerării dezvoltării. Cu alte cuvinte- dacă am ataca valori şi mituri tradiţionale nu am atinge mai repede o mentalitate apuseană care să genereze şi la noi un progres similar?! Limbajul trivial ostentativ devine astfel un ritual al uciderii trecutului. Trecut privit ca absolutist, totalitar, veştejit şi înnegrit de inadecvare! O revoluţie sexuală în limbaj care să scoată societatea românească din prejudecăţile care o împiedică să meargă înainte! Iată un subiect care ar merita un studiu mai serios.
5. În al cincilea şi poate ultimul rând este vorba de lipsa talentului. O observaţie uşor de făcut. Din moment ce terenul este bătătorit, trivialitatea devine o cheie către vizibilitate pentru orice talent mediocru. Poeziile sexualiste, fără măsură şi rimă, incoerente- dovadă a unei arte decăzute- sunt un exemplu clar al scăderii exigenţei.
În loc de concluzie..
În primul rând s-ar impune o precizare metodologică. În eseul de faţă am folosit ca sinonime cuvintele de cărturar, scriitor, intelectual pentru a descrie pe acei oameni cu studii de diferite feluri care îşi câştigă existenţă prin cultură, cercetare şi le exprimă într-un mod notoriu.
În al doilea rând, consider că tendinţele internaţionale catalizate de globalizare înrâuresc dezbaterea publică de la noi, fie şi indirect, intermediat. Deci nu consider influenţa internaţională restrânsă doar la punctele 1 şi 4. Pentru o analiză mai profundă a libertinajului ca efect pervers al liberalizării moderne îmi propun un studiu ulterior.
În al treilea şi ultimul rând, frizând vulgarul, posesorii condeiului vor flata vremelnic atenţia publicului prezent dar o vor rata pe cea a urmaşilor acestuia: adică a posterităţii. Flirtul cu lascivitatea nu poate ţine la nesfârşit loc de talent în cazul unora. Nereuşind să educe gustul publicului spre rafinament nu vor căpăta mai multă legitimitate în ochii “poporului” ci se vor anula ei înşişi ca referinţe.
Scrisă de Silviu Petre
No related posts.
Nu stiu ce sa zic relativ la ceea ce scrii tu… da, intelectualii vorbesc porcos, dar si strungarii. Suntem ca-n bancul ala cu badea care pastea o turma de oi, alea albe erau ale lui, dar alea negre? si alea negre. Argumentul rafinamentului nu mi se pare relevant ca sa desparti oile intelectuale de oile negre, avand in vedere ca exista rafinament in viciu, ba poate in primul rand in viciu…
Hai sa-ti spun ceva. Nu stiu daca o sa te ajute, dar e o observatie interesanta. Ibn Khaldun, in Prolegomene, undeva prin al doilea volum, vorbind despre decaderea moravurilor din imperiile crepusculare, mentioneaza cu oroare faptul ca oamenii civilizatiilor muribunde nu se mai feresc de femei atunci cand vorbesc porcoshaguri. In comparatie cu nomazii ale caror moravuri fruste nu concep ca un barbat demn de numele asta sa jigneasca o femeie altfel…
Nu conteaza, aparent, daca oaia e intelectuala au ba. Conteaza decaderea moravurilor, aparent, pe care Ibn Khaldun o pune pe seama excitarii simturilor prin lux, prin dezvoltarea artelor si prin acumularea de false nevoi. Desigur, asta e alta optica fata de ce ai scris tu…
[...] [Citeşte mai mult pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie] Alte carti din categoria Articole SpecialeImpresii de la BookFest 2009Ce face lumea la metrou?Ce-ar fi să ne pregătim să reuşim?Alte carti din categoria SectiuniUn nou Ev MediuIndia. Ascensiunea unei noi puteri mondialeCenzura în România. Schiţă istorică introductivă Ce rating acorzi cartii? 0 voturi Ce rating acorzi articolului? 0 voturi Apasa AICI pentru a fi primul care COMENTEAZA! Lasa un comentariu Anuleaza raspuns [...]
Da, mi se are interesanta observatia lui Ibn Khaldoun. Recunosc, Radule, ca poate nu am fost suficient de clar in argumentatie. Nu vreau sa apar ca ipocrit si mai pudic decat sunt. Nu militez acuma pentru o societate imaculata precum mintea elevilor de scoala primara care aveau unghiutele curate, batistute albe si cordelutza. Desi am intitulat eseul “Sexualitatea culta” m-am referit mai mult la delinul moravurilor. Declin la care i-au parte intelectualii. Ei devin un vector legetimind o anumite vorbire. Daca poenin inseamna si “a fauri” atunci lexiconul ne modifica/indruma si modul in care gandim lumea. In care o gandim si o modificam.//
Pentru mine vorbitul urat in public al intelectualilor [nu ma intereseza cum vorbesc ei cu prietenii la o sueta la 2 noaptea!] este o retea ieftina de a astiga coarda vulgara a publicului. Ei care apoi infiereaza cu mana la falca uratul, nesimitirea si lipsa unor repere morale.
Imi propun sa revin cu un eseu- “A fi taran” in care sa integrez anumite teme de reflectie legate de vulgaritatea de la noi.
Pot sa spun ca in linii mari sunt de acord cu tine si dau si un exemplu: “Pe plaja Chesil” scrisa de Ian McEwan.Nu stiu daca ai citit-o insa,personal consider ca mi-am pierdut timpul si banii.In aproximativ 200 de pagini pe care le are,100 sunt pline de cuvinte vulgare si ca sa fiu sincera,a depasit-o pe cu mult pe Sandra Brown(exemplu arhicunoscut)
Din punctul meu de vedere,un scriitor bun nu simte nevoia sa apeleze la aceasta cantitate de cuvinte nule calitativ,chiar daca o face cu scopul de a conferi un plus de realism romanului.
Ce ma intreb eu este daca toate premiile primite de Ian McEwan pentru acest roman s-au datorat scriitorului sau “operei”…Tind sa cred ca primului;daca ar fi fost un anonim,romanul ar fi fost aruncat pe foc(ceea ce imi venea sa fac dupa ce l-am citit).Dar asta este alt aspect al caleidoscopului literar.
Si da,ne uitam sau calcam in picioare traditiile si cam tot ce e propriu in speranta ca ne vom “americaniza”,fara sa realizam ca de fapt,copiem intr-un rezultat de prost-gust,in cativa ani,decenii intregi de evolutie sociala si culturala.
In apararea acestor scriitori,totusi,nu spun decat ca ei redau actuala societate.
E mult de spus si scris despre aceasta “criza” a vulgaritatii,astept cu nerabdare urmatorul tau eseu.
F. interesant si motivat ;
Te rog, cand vei scrie eseul ” A fi taran” , sa nu uiti ca la tara, spre deosebire de orase, in care aproape la orice nivel vulgaritatea e la ea acasa, deci, la tara, exista un comportament bazat pe respect ; respectul fata de parinti si bunici, de fratii si surorile mai mari ; pai sa fi indraznit cineva di familie , sau chiar din afara sa nu se adreseze respectuos celor mai mari, nu avea parte de o morala ci in majoritatea cazurilor avea parte de un dos de palma de zbura pe usa afara… , ( nu mai stiu daca acum mai este la fel…)
Nu, nu sunt adepta violente sub nici o forma , dar asta era situatia si crede-ma, rezultatele erau remarcabile ;
@ silviu petre,
da, e interesanta ideea: intelectualii se sparg in figuri ca sa-i seduca pe strungaro-ciobani. Cred c-ai pus punctul pe i.
Numai ca nu vad tragedia. Intelectoizii de regula citesc tampenii si memoreaza aberatii. Cu notabile exceptii, n-au de-a face cu lucrurile esentiale, si li s-ar potrivi mai mult numele de non-strungari sau non-ciobani decat cel de intelectuali, adica de utilizatori ai intelectului, facultate cu mult superioara banalei ratiuni.
Asa ca, repet, nu izbutesc sa vad latura tragica. Mi se pare totul mai degraba firesc.
asteptand eseul viitor, subscriu la sugestia Dorinei de a nu uita ca “taran” e un cuvant care a suferit o depreciere radicala in ultimele decenii. Nu folosesc niciodata “taran” ca sa-i spun cuiva ca e imbecil. Plus ca eu insumi ma consider, in partile mele cele mai bune, taran.
@ silviu petre,
gandindu-ma la ceea ce-ai scris tu, am mai vazut o explicatie pentru porcovania ‘telectualilor: efectul de sinceritate. Stii ca valorile de sinceritate sunt foarte cotate in timpurile noastre, cel putin la nivel intentional (in realitate, numanui nu-i place sa i se spuna ca e nasos, acneic si incet la minte, nu mai mult ca de cand e lumea lume
)
Vulgaritate trece drept sinceritate. Mecanismul e urmatorul: toti suntem niste porcovani, toti avem in cap numai porcoshaguri, toti suntem niste mizerabili de nu-i adevarat; numai ca eu recunosc, eu trantesc golanie de masa, pleazna mea e mai tare decat politetea ta, care e doar o forma de ipocrizie, pedofilule… Si as putea continua pana ne saturam, eventual impanand pseudo-rationamentul cu cuvintele recent intrate in dictionar.
Undeva, atunci cand s-a abandonat politetea, s-a mers pe o idee similara: de ce sa trec pe langa vecina mea, baba paralitica, si s-o salut frumos, cand de fapt mai bine i-as spune ceea ce cred cu adevarat, ca e o baba paralitica, dar teribil de grabita cand e sa dea telefon la comunitari pentru ca ascult si eu cu baetii manele despre puscarie? Sunt sincer, ce-i in gusa-i si pe casa scarilor, baba ordinara, de-ai muri odata, expirato, depasito, du-l, du-l, c-o trait destul (aici, desi sunt sincer, n-am gasit forma feminina a injonctiunii).
Or, asta e tot simptom de decadere abrupta, inclusiv intelectuala, sa-ti imaginezi ca vulgaritatea este trop al sinceritatii. Si asta pentru ca politetea n-a fost in vremurile ei bune, simptom al ipocriziei. Politetea autentica pleaca dintr-un suflet frumos, care se exprima elegant, pentru a face ca ceea ce-l inconjoara sa fie la fel de frumos. Si e adanc frumosul pe care-l presupune politetea, mult mai profund decat simpla estetica academica…
@ silviu man,
un prieten spunea ca nu mai sunt ţărani, cei de azi sunt ţărăşeni, specie mizerabila…
da, stiam si eu de categoria “ţărăşeanului” de la un profesor din liceu. “Specie mizerabila” – da, ca orice hibrid produs de inginerie sociala de unii care trebuiau sa ramana, vorba ta, strungari. Sau cizmari.
Engleza poate fi usor de invatat dar nu e o limba avansata.Romana e o limba avansata pentru ca scrii asa cum vorbesti.Valabil si pentru italiana,mandarina si multe altele.Engleza s-a dezvoltat exponential odata cu tehnologia informatiei.De la aproximativ cincizeci de mii de cuvinte in vremea lui Shakespeare(si ce cuvinte!)a ajuns la un milion.Sa nu uitam ca e si o limba pleonastica.Traducerea traduce…Cred ca oamenii vorbesc si spun ceva despre ei.Asa cum scriitorul francez Buffon a concluzionat :stilul este omul.
@ mihaela,
foarte frumoase ganduri, felicitari! dar sa nu disperam, chiar daca romana, italiana si mandarineza sunt niste limbi avansate, asta nu inseamna ca engleza, cu un pic de sprint nu le va ajunge, devenind si ea avansata. suntem in plina criza, americanii fara loc de munca ar putea sa faca macar ceva pentru limba lor, nu?
problema care ma pune putin pe ganduri este urmatoarea: dar daca, fara mila fata de consora lor arierata, limbile avansate ar profita si ele de criza pentru a avansa, scuzati adverbul pleonastic, inainte?
ei?
@ radu,
mandarineza,cum ii spui tu ,e cea mai vorbita limba de pe glob.Ce spui de ascensiunea Chinei ? I-a ajutat limba lor avansata sau nu?Eu cred ca da,plus faptul ca nu renunta la traditii ,ca sa nu mai vorbesc de amestecul de comunism cu capitalism.
@ mihaela,
eu n-am incotro, te contrazic: limba cea mai vorbita de pe glob este engleza. O folosesc zilnic sute de milioane de oameni, aproape toti americanii si zeci de milioane de calculatoare. Statistica mea, trebuie sa recunosti, bate de departe populatia Chinei.
Si sunt convins ca atunci cand engleza va avansa si ea, lucrurile vor fi chiar cu mult mai bune. Nu?
@radu,
iti place engleza,mi-am dat seama.Si mie,dar ador franceza si as vrea sa stiu portugheza…Silviu a folosit in articol termenul anglobalizare.Tu argumentezi perfect in sprijinul acestei idei.Dar topicul era altul,nu?
@ mihaela,
hai sa ne lamurim putin, pentru ca dupa cateva ceasuri avantul meu ironic incepe sa patineze. Sunt francofon pana-n maduva oaselor, am si visuri in limba asta. Ma plimb cu ceva dexteritate prin spaniola si italiana. Daca n-ar fi fost pasiunea pentru universul arabofon, cred ca azi as fi invatat chineza.
Cu engleza am o relatie lipsita de asperitati, dar golita de pasiune. Daca vrei, ma servesc de engleza cu aceeasi indiferenta bugheza cu care prapadesc hartia igienica, servetelele de multipla folosinta si bateriile de la telecomanda. Recunosc ca sictirul pe care-l am pentru americani ma face uneori sa spun ca engleza e o limba atat de debila incat pana si un calculator o poate intelege, asta nu se transforma intr-o atitudine inchizitoriala.
Iarta-ma daca am fost putin caustic cu tine, am incercat sa te fac atenta asupra unui aspect important: limbile nu avanseaza, ci degenereaza. Engleza nu va fi niciodata mai mult decat e, iar romana, chineza si franceza se prapadesc si ele, pe masura debilitatii vorbitorilor. De fapt, ipoteza in care cretinismul international se intalneste voios cu cretinismul anglo-saxon este mai viabila decat cea contrara, in care engleza prinde de calcai chinezo-romano-franceza.
Multumsc pentru sugestile legate de viitorul meu eseu: “A fi taran”. Si eu cred ca taranismul este spatiul in care s-au plamadit valorile noastre cele mai autentice si mai frumoase. Chiar daca azi termenul, a ajuns in multe cazuri in peiorativ.
Termenul de Anglobalizare l-am preluat de la istoricul britanic/scotian Niall Ferguson. Un termen similar este cel de anglosfera folsosit de Max Boot. Inteleg prin anglobalizare nu numai raspandirea limbii engleze dar si a semnficiatiilor pe care acesta pe poarta, a culturii si civilizatiei anglo-saxone. Daca ea s-a impus este atat pentru ca este o limba simpla, practica si pentru ca bineinteles au existat acei vectori politico-economico-militari care au facut-o sa se impune in timp. In India la congresele pan-indiene se foloseste engleza ca idiom care poate unifica toata fauna si flora lingvistica a sub-continentului. In ceea ce priveste superficialitatea ei, simplismul samd nu vreau sa ma pronunt intrucat nu ma pricep. //
Un anume sinolog, Allan Watts sugera ca limba chineza este mult mai simpla decat engleza si prin urmare ar trebuie sa fie adoptata ca limba internationala. Aceasta la comentariile de mai devreme legate de cea mai frecventa limba din lume.
A propos de chineza, pe cel mai mare site care intermediaza traduceri din universul cunoscut (nu ma pronunt in privinta ufonautilor, care poate au ceva mai bun decat proz.com), la un test privind care cred traducatorii (din breasla carora fac la numite ceasuri parte) ca vor fi limbile care vor genera cele mai multe joburi in urmatorii 10 ani, ei bine raspunsul care batea 50%, vag urmat de spaniola cu vreo 20$, era mandarineza.
@ radu,
Noi macar facem ceva pentru limbile straine.Tu spui ca traduci,eu predau engleza si franceza la liceu.Pentru China m-am pregatit din copilarie ca sa spun asa .I-am ‘vizitat’ in primavara lui 2006 .Am stat sapte saptamini la Beijing.M-as intoarce oricind.Mi-am cumparat alte carti,mi-ar placea sa invat mandarina.As putea sa povestesc ore in sir despre ei dar nu-i acelasi lucru.E clar ca m-a marcat.Si nu pot privi lucrurile din alta perspectiva.
@ mihaela,
grozav!! Nu-ti ramane decat sa inveti dialectul mandarin. Alta scapare n-ai
Incantat sa aud despre pasiunea ta…
Este o incantare sa citesc dupa o zi cenusie
articolul si comentariile . Sigur o sa existam mult , mult timp . Bravo 1