Sfârşitul istoriei artei?

Hans Belting – Sfârşitul istoriei artei?|

Cititiorul interesat de întrebarea care a marcat estetica şi filosofia artei secolului al XX-lea – ce (mai) poate fi arta? – poate fi oarecum bucuros că o mică introducere în critica istoriei a ceea ce este de aflat prin interogaţia de mai sus a fost făcută disponibilă recent în limba franceză. Până când va exista şi o traducere în limba română, îmi permit să trec aici în revistă principalele probleme ridicate de Belting în studiul său.

Das Ende der Kunstgeschichte? ne conduce printr-o analiză foarte complexă a siuaţiei în care studiul teoretic al artei se află în momentul de faţă. Din păcate, nu am putea spune că acesta se află într-unul din cele mai bune momente ale sale. Forma artistică este acum atât de condiţionată de gen, material, tehnică, funcţii şi conţinut încât ea nu poate nici să devină o formă pură după care istoria ar trebui să se ghideze, nici să dea naştere unei istorii „interne” operei de artă. Filosofia recentă a artei nu mai urmăreşte formele „pure” ale artei, ci face din ce în ce mai mult loc operei de artă ca atare. Pornind de la acest reper foarte bine determinat şi foarte uşor determinabil din punct de vedere fizic, miza lui Belting este de a descoperi o nouă secvenţă istorică ce poate face loc „tuturor conceptelor individuale ale unei opere” (p. 66).

Deşi, pe alocuri, autorul susţine că pentru a continua să fie recunoscute, cercetările actuale în artă trebuie să se deschidă către alte discipline şi, implicit, către alte resurse metodologice, cu riscul de a-şi pierde autonomia profesională, nu avem de a face aici cu o critică „unificatoare” a teoriilor despre artă. Mai degrabă, Belting pregăteşte terenul pentru ceea ce el consideră a fi „pasul înainte” al oricărei teorii a artei: istoricii nu trebuie să se mai limiteze la o analiză funcţională a artei şi a recepţiei estetice în mediul social al acestora (al artei şi al recepţiei estetice), ci sunt acum nevoiţi să adauge criticii artei, pe lângă „clasica” serie istorică compusă din interpretări anterioare care o caracterizează, propria lor experienţă artistică. Motivul pentru care trebuie să facă asta este unul destul de simplu: publicul este principala cauză a întebării adresate operei de artă, iar în măsura în care criticul se regăseşte câtuşi de puţin, la un moment dat, în public, el nu se poate trece cu vederea.

„Noua” critică a artei îşi primeşte, de fapt, modelul de la însăşi arta contemporană, care transgresează frontierele oricărei autonomii estetice şi pregăteşte terenul criticilor pentru a-şi continua activitatea ţinând cont de viaţa lor trăită. Un pas înainte către noul „teren de joacă” îl preprezintă deschiderea criticii artei către comunicarea simbolică înscrisă în forme, lucru ce dă naştere fuziunii interpreţilor artei cu mass-media şi cu industria publicităţii. Văzându-şi acaparată existenţa „funcţie cu funcţie” de noile mijloace media (p. 75), dilema artei în faţa propriei existenţe capătă o greutate din ce în ce mai mare.

Situaţia respectivă prezintă o sumedenie de ramificaţii, iar pornind de la ea, Belting îşi propune să ofere un răspuns la întrebarea dacă şi cum se mai poate aborda arta ca subiect teoretic. Istoric vorbind, distincţia dintre artele aplicate şi o „autonomie estetică” ce ar trebui să străbată toate operele apare în secolul al XIX-lea, odată cu distincţia dintre arta modernă şi arta tradiţională, reflectată în egală măsură şi în „pluralismul” societăţii moderne. Belting sugerează să privim arta modernă şi arta pre-modernă ca fenomene istorice, ceea ce le face mai mult „tradiţii” decât „mărturii contradictorii”. În orice caz, dacă aceste două „perioade” istorice ar fi „mărturii” neconcordante despre ce este arta, ar trebui examinată pretinsa unitate a artei vechi vis-à-vis de natura fragmentară a artei moderne. În această privinţă, Belting arată că în secolele XVII-XVIII ale Europei protestante şi pre-moderne există o interdependenţă atât de strânsă între normele artistice şi convingerile culturale generale, încât arta epocii respective apare la fel de conflictuală ca şi cea modernă.

Singurul motiv pentru care putem observa că, în aceeaşi epocă artistică, „cetăţenii unui oraş olandez protejau arta pe baze complet diferite decât cele în vigoare în Franţa” (p. 92) este acela că norma care se impunea de la sine în secolul XVII poate fi examinată acum cu un nou tip de curiozitate şi detaşare ce conduce la evidenţierea discontinuităţilor în ceea ce credeam că este o continuitate, adică asumarea ideii că spiritul manifestat „pur” într-o formă a artei nu a fost niciodată chiar atât de „pur”. Adoptarea unei astfel de atitudini constituie, conform lui Belting, atingerea mizei studiului criticului german. Însă ea nu ne oferă un răspuns la problema generală a istoriei artei: dacă artisticul nu este nici „încununarea” unei tradiţii, însă nici pierderea totală a sa (diferitele tradiţii trebuie analizate „detaşat” şi „curios” odată ce nu mai suntem încapsulaţi în ele), atunci ce mai poate fi el?

Cel puţin în contemporaneitate, arta se află în contradicţie cu sine pentru că se întitulează mereu „artă” în ciuda faptului că respinge toate definiţiile cunoscute ale acesteia. Ea se găseşte într-o stare permanentă de nelinişte ce rezultă din „angoasa posibilului” (Harold Rosenberg) caracteristică vieţii omului, semn că istoria artei s-a „umanizat” într-atât încât, chiar dacă a renunţat la strategii dogmatice ale „interpretării”, odată ce se întreabă asupra omului se întreabă şi asupra imaginilor lumii acestuia, asupra vieţii trăite şi dă naştere unui nou tip de „critic” care trebuie să renunţe atât la discursul „savant” caracteristic formei pure artistice cât şi la o formă pur subiectivă a interpretării.

Astfel se face că, în cele din urmă, noul tip de critic pentru Hans Belting este chiar tipul artistului. Acesta îşi exercită critica „citând” sau „alterând” (ambele acţiuni au loc prin opera sa) ceea ce Belting numeşte „propuneri anterioare” pe care le alegorizează printr-o combinaţie de semne eterogene, forme şi motive astfel încât să producă un tip de discurs necunoscut până la momentul de faţă, dar totuşi fără „ambiţii savante”. „Artiştii fabrică o istorie a artei pentru ei înşişi” (p. 123), apropriindu-şi trecutul fără grija de a-şi justifica interpretarea într-un discurs ordonat al istoriei artei.

Ambiguitatea stării de fapt pe care Belting o schiţează este că, pe de o parte, mişcarea critică a artistului nu poate conduce decât la încurajarea interesului pentru singular şi particular şi dovedeşte că opera de artă ca obiect al studiului nu poate susţine o întreagă naraţiune istorică, însă, pe de altă parte, adevărul pe care ni-l va livra opera va sta întotdeauna sub auspiciile întrebărilor care doresc să-l afle. Prin eliminarea „naraţiunii” pe care opera de artă ar fi putut să o spună, riscăm să vedem în ea ceea ce fiecare dintre noi dorim să vedem. Şi atunci, se pune din nou problema: ce mai rămâne din artă?

Autor: Hans Belting
Traducători în limba franceză: Jean-François Poirier şi Yves Michaud
Editura: Gallimard
Anul apariţiei: 2007
242 pagini
ISBN: 978-2-07-031832-2

Scrisă de Cristian Hainic

Related posts:

1. Teoria culturală a artei – ART AND VALUE
2. Cartografieri ideologice – SFÂRȘITUL ISTORIEI ȘI ULTIMUL OM