Sfârşitul unei lumi – CRIZA LUMII MODERNE

Autor: René Guénon
Rating:

O anumită reticenţă faţă de tot ce are legătură cu „ocultism”, „ezoterism” şi, degenerând, „spiritism”, „ermetism”, „magie” trebuie că ne caracterizează pe mulţi dintre noi. Atitudine explicabilă, de altfel, prin aceea că, într-un fel sau altul, doctrina faţă de care ne raportăm cu scepticism îşi afirmă inerenta superioritate (fie ea reală sau inventată) iar acest lucru stârneşte mefienţă şi deseori negare. Studiul lui René Guénon este o expunere înaintea căreia e bine să te eliberezi de prejudecăţi şi stereotipii ori altfel demersul unei viziuni sintetice va fi îngreunat mereu de contraargumente sterile.

Conceptul de „lume modernă” are, în viziunea autorului, cu totul alte dimensiuni decât cele comune, legate deseori de aspecte ale Revoluţiei Franceze. Dacă acceptăm aceea că „modern” se traduce în esenţă prin „antitradiţional”, vom accepta, împreună cu autorul, că „lupta” împotriva principiului originar trebuie căutată în Antichitatea clasică. Secolul VI î.Hr. este caracterizat de o naştere simultană a mai multor devieri cu caracter modern: separarea taoismului de confucianism în China, apariţia budhismului în India, readaptarea Mazdeismului la perşi etc. Pentru studierea lumii Occidentale, relevantă devine separarea în Grecia Antică a celor două sensuri ale cuvântului „filosofie”. Iniţial văzută ca dragoste, aspiraţie – aşadar treaptă –, filosofia se substituie ulterior înţelepciunii, devine „profană” prin atribuirea unui conţinut exclusiv raţional.

Conform tradiţiei hinduse, ne aflăm în ultima vârstă (Kali-Yuga sau „vârsta sumbră”) începută odată cu secolul VI î.Hr şi al cărei final va însemna şi finalul ciclului din care facem parte, sfârşitul unei lumi. Avansarea în vârstele ciclului nu se face întotdeauna în acelaşi sens, ea fiind o alternare a unor forţe centrifuge (îndepărtarea faţă de principiul iniţial, acela al spiritualităţii pure) şi centripete (apropierea temporară faţă de acelaşi principiu, spre exemplu Evul Mediu).

Distincţia dintre cunoaştere şi acţiune este poate cadrul cel mai propice pentru a opera o delimitare între spiritul Occidental (modern) şi cel Oriental (tradiţional). Trebuie menţionat întâi că acţiunea şi cunoaşterea nu sunt privite în opoziţie, fiind „în esenţă, dubla activitate, interioară şi exterioară, a uneia şi aceleiaşi fiinţe” astfel că ceea ce este contradictoriu dintr-un punct de vedere particular, se omogenizează sub aspect general. În felul acesta, deşi niciuna dintre aceste funcţii nu prevalează în măsura principiului, Occidentul tinde să abuzeze de „activitate” în detrimentul „contemplaţiei” fapt care determină ştiinţa „profană” cu tot ceea ce-i urmează: tendiţa de instabilitate şi dispersie în multitudinea de detalii. Spre exemplu, convingerea că ştiinţa nu poate fi legitimată decât de introducerea măsurii (şi, ulterior, a calităţii de a fi transpusă în practică) nu poate însemna decât un traseu descendent. Pretinsa „bunăstare” adusă de progresul material nu poate fi decât iluzorie, din moment ce, creând mai multe nevoi, omul resimte mai multe lipsuri, ceea ce îl face mai nefericit iar „nu poţi fi nemulţumit că îţi lipsesc lucruri care nu există”.

Acelaşi traseu descendent poate fi remarcat şi în filosofie. Despărţită de principiul iniţial de către raţionalismul lui Descartes, ceea ce autorul numeşte „naturalism” (ca negare a metafizicii) se transformă ulterior în relativismul lui Kant şi Auguste Comte, care degenerează în intuiţionismul bergsonian pentru a atinge limita de jos în pragmatism. Această „succesiune, din ce în ce mai rapidă, a unor teorii şi ipoteze care, abia construite, se prăbuşesc pentru a fi înlocuite cu altele” este denumită în mod general de către autor individualism (negarea oricărui principiu superior individului). Consecinţa imediată este sacrificarea calităţii şi a adevăratei intuiţii intelectuale pentru a produce cantitate, astfel că fiecare filosof îşi leagă numele de un sistem filosofic, considerând mult mai util a concepe încă o posibilă eroare decât a repeta un adevăr. Pe termen lung, însăşi conceptul de adevăr este „modernizat”, devenind realitate.

Religia şi socialul, deşi cunosc unele particularităţi, sunt atrase şi ele de caracteristicile ultimei vârste. „Liberul examen” invocat de protestantism este expresia a ceea ce mai târziu avea să devină raţionalismul în filosofie: „poartă deschisă tuturor discuţiilor, tuturor divergenţelor, tuturor devierilor”. Democraţia (şi negarea ierarhiilor, a elitelor) este o himeră şi sacrifică defectuos calitatea în favoarea cantităţii, în condiţiile în care, dacă nu ne lăsăm înşelaţi de cuvinte, „poporul care se autoguvernează” este o contradicţie. În limbaj aristotelic, un lucru nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect şi în fapt şi în potenţialitate, aşadar poporul nu poate fi şi condus şi conducător. Mai mult, ceva superior nu poate emana din inferior pentru că din „mai puţin” nu se poate naşte „mai mult”.

Lucrarea lui René Guénon, deşi impecabilă sub aspect logic, trebuie inclusă în contextul scrierilor de imediat după Război (1946), când o serie de tendinţe latente, să le spunem „fataliste”, şi-au găsit conjunctura perfectă pentru a fi aduse la suprafaţă. Poate de aceea, sub aspectul discursului, lucrarea poate fi văzută ca o traducere ezoterică a Schimbării la faţă a României (1935), concepţia lui Guénon fiind uşor de asemănat „adamismului” propus de tânărul Cioran.

Scrisă de Octav Popa

Related posts:

1. Două lumi şi o oglindă plană