Simbol şi Ortodoxie

Autor: Florin Mihăescu
Rating:
Editura: Sfântul Gheorghe Vechi
Anul apariţiei: 2000
194 pagini
necartonată
ISBN: 973-98376-6-2

În plin centrul Bucureştiului există o oază nesperată de linişte, pe o străduţă întoarsă spre sine ca o cochilie de melc, într-o casă acoperită vara cu straie pudice de iederă, cu nişte camere în care auzi cariul tropăind prin mobilele vechi. Acolo l-am cunoscut pe Florin Mihăescu, creştin şi deopotrivă cărturar, omul modest care a fost amestecat în câteva din cele mai ameţitoare aventuri spirituale ale veacului XX românesc. Ultimul mohican al Rugului Aprins, ultimul supravieţuitor al cercului de studii guénoniene însufleţit de Vasile Lovinescu, hermeneut al lui Shakespeare, “un Kant levantin, cel mai organizat produs al celui mai haotic secol”, cum îl numeşte cu deferenţă Pr. Ioan Buga în prefaţa acestui volum.

Multe dintre întâlnirile mele stau sub semnul prea-târziului. Am auzit prima oară de Vasile Lovinescu pe o trecere de pietoni din târgul Ieşilor, unde s-a nimerit să isprăvesc cu cineva verbalizarea unei chei hermeneutice la un basm clasic chinezesc. Ar trebui să-l citeşti pe Lovinescu, îmi spune interlocutorul, faceţi acelaşi tip de conexiuni. Lovinescianizam carevasăzică, fără să ştiu. L-am căutat ca pe un frate, l-am citit ca pe un părinte. Prin el am ajuns mai apoi la René Guénon, de acolo am căutat o întrevedere cu Florin Mihăescu. Cei ale căror scrieri mi-au influenţat decisiv cursul vieţii se trecuseră deja dintre noi când puneam mâna să-i citesc. A rămas undeva, suspendat între prezent şi nefiinţă, într-o casă incredibil de verde şi de tăcută, de o luciditate care-l ridică deasupra tuturor lucrurilor mărunte, încărcat de ani dar fără vârstă, Florin Mihăescu.

Simbol şi Ortodoxie este o introducere la hermeneutica Evangheliilor. Este o deschidere spre doctrina creştină, făcută dintr-un punct de vedere superior, intelectual. Prea lesne uităm că lui Iisus i s-a spus “Învăţătorul”, la fel cum lui Ioan – Botezătorul, lui Isaia – Proorocul, lui Iov – Cel Drept, lui Solomon – Cel Înţelept. Iisus a încarnat în Israel o funcţiune de Cunoaştere. Primul lui act public a fost un act de cunoaştere (Luca 2, 45). Florin Mihăescu scrutează evenimentul christic din perspectiva aceasta covârşitoare, care i-a pus şi continuă să pună în încurcătură pe cei care o abordează.

“Poate cea mai bună dovadă că doctrina propovăduită de Iisus se adresează în primul rând cunoaşterii este şi faptul că în unele din aspectele ei ea nu este înţeleasă.” Odată intrat în perspectiva metafizică, n-ai dreptul să pretinzi ca lucrurile să ţi se prezinte sub o formă simplă. Piscurile nu coboară amabil spre cel ce tânjeşte după înălţimi. Dimpotrivă, se învăluie în ceţuri, în lumină orbitoare şi-n flori de gheaţă. Se mai spune că Raiul se ia cu asalt. Din punctul acesta de vedere, disputele dintre Iisus şi fariseii capătă sens. Iudeii îl acuză că vindecă cu ajutorul demonilor (Ioan 8, 43). Iisus spune că ei sunt îndepărtaţi de sensul religiei pe care o propovăduiesc (Ioan 5, 46; Luca 11, 52; Ioan 3, 10). De la neînţelegerea Fariseilor şi până la reaua lor credinţă, până la intoleranţă şi violenţă, culminând cu răstignirea lui Iisus, nu mai e decât un pas.

Primul motiv al neînţelegerii este incapacitatea intelectuală a ascultătorilor lui Iisus. Principala problemă în calea înţelegerii era exact schimbarea de perspectivă de la pământesc la ceresc şi de la exterior la interior (Luca 17, 20). Mulţimile abordau mesajul la nivel pragmatic şi emoţional. Fariseii îl receptau analitic şi literal. În prezenţa lui Iisus, care radia o putere neobişnuită, apostolii au înţeles multe lucruri care altfel ar fi rămas superioare puterii lor de înţelegere. Înţelegerea are loc după Înviere (Luca 24, 45). Şi o altă treaptă în înţelegere este atunci când primesc “darul limbilor”, întâiul har al cunoaşterii. Incapacitatea ascultătorilor lui Iisus se datorează în primul rând dificultăţilor doctrinei şi noutăţii ei. Învăţătura creştină se întemeiază pe adevăruri de un înalt şi inefabil nivel metafizic şi teologic, imposibil de abordat exclusiv mental şi logic.

Nu doar doctrina este greu accesibilă, ci şi modul în care a propovăduit Iisus. Cele mai mari dificultăţi le pun pildele şi parabolele. “O pildă este aşadar un mijloc de cunoaştere mai înalt decât vorbirea obişnuită, este chiar un mod de a cunoaşte tainele cereşti care printr-o simplă expunere discursivă nu pot fi înţelese. Căci pilda transmută sensul imediat în sens arhetipal, separă omenescul de divin, unindu-le în acelaşi timp în mod surprinzător şi pătrunzător.” Pilda e o vorbire simbolică. Uneori Iisus foloseşte direct simbolul, ca în teologia luminii (Ioan 8, 12). Şi mai greu de înţeles este vorbirea paremiologică, spienţială, care forţează sensul duhovnicesc (Matei 8, 22; 10, 39). Absurditatea aparentă este făcută să provoace metanoia, ruptura de nivel (Marcu 4, 25) prin concilierea contrariilor.

Lucrarea lui Florin Mihăescu îşi propune, şi reuşeşte, să defrişeze discursul creştin postmodern, mai ales cel de sorginte (neo)protestantă, invadat de un soi de pseudo-activism, heirupism sentimentaloid şi alţi tropi retorici cu totul inadecvaţi: “Din motive greu de descrifrat, în secolele care au urmat şi mai ales în ultimele secole, între această doctrină şi exegeza creştină s-a interpus de multe ori un văl de discursivitate şi redundanţă, de sentimentalisme şi moralism care a dus în bună măsură la îndepărtarea oamenilor de sensul interior al cunoaşterii.” Raportările la iubirea creştină, legitimă în sine, dar exacerbate prin renunţarea la privirea atentă asupra funcţiunii cunoaşterii, sfârşesc prin a conferi asupra religiei creştine o imagine trunchiată, şi în cele din urmă falsificată. Rezultatul acestei degenerări nu poate fi decât dispariţia paradigmei intelectuale tradiţionale în spaţiul creştin, cei care se pretind practicanţii acestei religii vehiculând ca toată lumea reflexele lumii profane. Ei nu sunt nici măcar conştienţi de tezaurul ideatic zăvorât în spatele unei uşi dincolo de care nu mai vor să treacă, din plictiseală intelectuală. Ceva aplecări sensibile, mici scheme comportamentale, un efort în fiecare duminică, şi toate aceste crâmpeie numite pompos “religie”…

Scrisă de Radu Iliescu

Related posts:

1. Triumful discreţiei – INTELECTUALITATEA INTERBELICĂ ÎNTRE ORTODOXIE ŞI TRADIŢIONALISM