Sincronie inversă: Democraţia în SUA şi China în cadrul tranziţiei hegemonice

Pe măsură ce secolul XXI avansează, relaţiile dinte SUA şi China vor defini relaţiile internaţionale într-o foarte mare măsură. Posibilele scenarii vorbesc fie de un paradis economic şi consumerist întreţinut de economiile celor două, fie de un nou Război Rece care să pună problema unei confruntări de proporţii. În foarte puţine cazuri însă se studiază modul cum relaţiile dintre cele două superputeri le vor schimba structura socio-economică interioară. Şi aceasta pentru că se uită că relaţiile inernaţionale înseamnă mai mult decât relaţiile inter-guvernamentale în alternanţa dintre război şi diplomaţie. Relaţiile internaţionale înseamnă interacţiunea dintre culturi şi comunităţi, factorului politic revenindu-i sarcina de a gestiona situaţii demografice pe care tot el le-a iniţiat dar pe care nu le are mereu sub control. Prezentul studiu va încerca sa exmplifice cele spuse mai sus. Mai concret cercetarea porneşte de la următoare ipoteză : interacţiunea dintre cele două superputeri duce la democratizarea Chinei şi la reversul democraţiei în Statele Unite. Pe măsură ce firmele americane ajută la dezvoltarea economică a Chinei ele sărăcesc totodată şi societatea americană din cauza locurilor americane de muncă disponibilizate. În timp ce o clasă medie chineză va cere mai multe drepturi civile contribuind la democratizarea regimului ; discrepanţele socio-economice ale societătii americane vor submina fundamentele republicane. O Americă oligarhic-poliţienească şi o Chină încă autoritară au mai mari şanse să intre coliziune, conform teoriei păcii democratice. S-ar putea să nu fie foarte departe momentul când ca cele două regimuri non/cvasi-democratice să pornească un conflict de proporţii sau să destabilizeze sistemul internaţional prin ostilitatea lor. Studiul de faţă va încercă să ofere argumente în favoarea celor spuse până acum.

I. Teoria păcii democratice

Pe scurt, teoria păcii democratice susţine că democraţiile nu poartă război între ele. De sorginte kantiană, ideea injectează tradiţia liberală aducând-o mai aproape de sunetul unui arpegiu escatologic – O lume formată din republici ar întreţine o pace perpetuă, un paradis terestru. Teoria are şi un supliment : şi anume că un stat aflat într-o fază incipientă de democraţie poate fi mai belicos decât o democriaţe cu tradiţie. Desemenea probabilitatea cea mai mare de conflict are loc între statele autoritare sau cele autoritare şi cele liberale.

Tema este însămânţată de Eseul asupra păcii perpetue a lui Immanuel Kant (1795) şi reluat în anii ‘80 de istoricul Michael W. Doyle. Discutabilă teza are numeroase dovezi atât în sprijinul, cât şi în defavoarea sa. Cel mai bun exemplu este acela al comunităţii euro-atlantice care a cunoscut o pace timp de mai bine de două generaţii.

II.A. Tiermondizarea Statelor Unite

Hegemonia SUA pe plan internaţional şi, mai târziu, globalizarea au avut urmări asupra structurii sociale americane. Primul factor, potenţat mai ales de al Doilea Război Mondial şi de Războiul Rece au creat un aparat militar excepţional. Dacă în cazul alor state militarismul bugetivor a încetinit creşterea economică, în cazul SUA acesta a creat noi locuri de muncă şi a promovat interesele americane în exterior. Sociologul C. Wright Mills este cel care dă tonul se stânga al criticii militarismului american. Pentru Mills societatea americană se afla în pericolul pierderii fundamentului republican ca urmare a ceea ce descria ca fiind o oligarhizare a puterii politice. Ca un ecou al discursului de adio al preşedintelui Eisenhower, Mills arăta ca Războiul Rece este rezultatul complexului militaro-industrial american. Mills mai continua vorbind despre faptul că, departe de a fi aleşi democratic şi a fi reprezentativi, decidenţii americani fac parte dintr-un număr restrâns de familii privilegiate. Reverberaţia sa a dăinuit până astăzi, fiind reluată, mai mult sau mai puţin cerebral de diferiţi autori (Theodor Lowi, Chalmers Johnson, Howard Zinn, Gore Vidal, Arriane Hufington, Andrew Bacevich, Emmanuel Todd, şamd).

Al doilea factor, globalizarea vine mai târziu pe fondul creşterii corporaţiilor americane şi mai ales a revoluţiei informaţionale. Acesta a condus la două aspecte apparent paradoxale: pe de-o parte a dezvoltat economia americană dar pe de alta a contribuit la scăderea locurilor de muncă de acasă prin amplasarea activităţilor în exterior. Fenomen pe care Seymour Melman îl numea dez-industrializare şi căruia îi găsea drept rezultat thiermondizarea peisajului urban-industrial al multor zone din SUA.

Indiferent dacă sunt corelati acestor factori sau independenţi există şi o altă serie de bile negre ale proiectului societal american : inegalitatea crescută a veniturilor, rasismul, criminalitatea şamd.

În aceeaşi arie, Emmanuel Todd dă cifre asemănătoare. Astfel partea absorbită de către 5% – cei mai bogaţi cetăţeni a crescut de la 15,5% în 1980 la 21,9% în 2000. Partea următorilor 20% cei mai bogaţi a crescut de la 43,1% la 49,4%. Cota celorlalţi 80% dintre cetăţeni a scăzut de la 56,9% la 50,6%. Doar Elveţia are o situaţie mai polarizată în rândul statelor industrializate.

În ultimii 25 de ani în toate ţările OECD s-a înregistrat o creştere a disparităţilor sociale, însă în SUA statul a făcut cel mai puţin pentru redresarea inegalităţilor. Poate chiar mai elocvent decât polarizarea socială este cuplajul din polarizarea socială şi chestiunea rasială :

Numai în 2007 averea deţinută de o gospodărie albă era de 15 ori mai mare decât a uneia deţinută de hispanici sau persoane de culoare. Criza economică actuală, care deja îşi făcea simţită prezenţa în anii 2000 a creat o distanţă şi mai mare între clase si etnii.

Integrarea socială diferită şi accesul la bunăstare este parţial responsabil pentru rata criminalităţii între diferitele rase. Criminalitatea în rândul negrilor este două ori mai mare decât a hispanicilor şi de şase ori mai mare decât cea din rândul albilor. Numai în 1995, 9% din populaţia de culoare era la puşcărie. Din rândul celei albe doar 2%. 25% dintre negrii închişi sunt tineri, cu vârste cuprinse între 20-29 de ani.

Trebuie spus că SUA se află în multe topuri pe locuri fruntaşe la capitolul carceral. Astfel, conform unui raport din 2008, existau 9,8 milioane de persoane încarcerate în întreaga lume. SUA tronau cu 2,29 milioane de încarceraţi, urmată de Rusia- 0,89 milioane şi China- 1,57 milioane. Numai în 2005 s-a înregistrat o creştere de 2,7% (58.500 de oameni) a puşcăriaşilor faţă de 2004. Rata de aglomerare a închisorilor este de 134%.

II B. O Chină ceva mai liberală

Dacă în cazul Statelor Unite şi, într-o anume măsură altor state occidentale creşterea economică a ultimelor decenii s-a realizat într-un cadru democratic, influenţa globală a Chinei s-a născut prin îngemănarea dintre reformism şi economia de piaţă dirijată de stat.

În termenii lui Robert Dahl, China postmaoistă a trecut de la statutul de hegemonie închisă (regim totalitar) spre cel de oligarhie concurenţială. Şi aceasta pentru că liberalizarea regimului s-a tradus printr-un grad mai mare de privatizare, de marketizare şi descentralizare. De asemenea regimul a găsit anumite modalităţi de a instituţionaliza (cel puţin într-o anumită măsură) protestele populare. Termenul de “economie mixtă” descrie mai mult China actuală în raport cu epoca maoistă, fără a-i putea surprinde adecvat anatomia, aşa cum o face cel de “oligarhie concurenţială”.

Având cea mai mare rată de creştere economică din lume (10% timp de trei decenii; 7% în 2007; 9% în 2008; 8,7% în 2009) Republica Populară Chineză are al III-lea PNB global, după Uniunea Europeană şi SUA: 8.789 trilioane dolari în 2009 (faţă de 7.418 tr.$ în 2007 şi 8.086 tr.$ în 2008). Actualmente PNB-ul Chinei reprezintă circa 4,7% din PNB global şi se estimează că el va ajunge la 7,9% în 2020, an în care rata creşterii economice va scădea la 6,6%.

Fără a fi fost vreodată un univers complet egalitar (de altfel nici nu există aşa ceva), de abia cu perioada reformistă s-a putut vedea mai bine structura de clasă din China. Reformele lui Deng Xiaoping au permis pe de-o parte accentuarea unor inegalităţi, dar au permis totodată scoaterea a peste 400 de milioane de oameni din sărăcie lucie. Cifra s-a redus în anii 2000 la 50 de milioane cu promisiunea unor ameliorări suplimentare. Între 1978 şi anii 2000 venitul mediu al multor gospodării a crescut de opt ori! Cu toate acestea , la jumătatea anilor 2000 (aprox.2005) 40% din populaţia trăia încă cu doar 2% pe zi.

Les nouveax riches sunt superbogaţii şi clasa mijlocie emergentă. Prima categorie atestă eficienţa economică şi tenacitatea capitaliştilor chinezi. Cea de-a doua întruchipează, în China ca şi peste tot pretenţia unei societăţi sănătoase şi ”armonioase”.

Dacă este să ne referim la rolul politic dinamic al clasei medii de care mulţi îşi leagă speranţele atunci trebuie spus că acesta este modest. Atât în China cât şi în alte regimuri autoritare din Asia de Est şi Sud-Est rolul clasei medii este redus. Cum ponderea acesteia este mică la totalul populaţiei iar regimul poate fi represiv, mulţi middle men preferă o atitudine pasivă faţă de regim.

III. Chimerica: drumul unei sincronii opuse

Termenul a fost creat de doi economişti: Niall Ferguson şi Moris Scullarick pentru a descrie simbioza dintre economiile americană şi chineză din ultimii zece ani. Teoria lor este în principiu simplă: ne putem imagina cooperarea dintre SUA şi China ca o singură uriaşă economie/uniune economică (nu însă şi monetară) bazată pe complementaritatea afacerilor. Chimericanii de vest (americanii) sunt bogaţi şi consumerişti în timp de chimericanii de est (chinezii) sunt mai săraci dar sunt dispuşi să muncească şi să îi împrumute pe primii.

Chimerica a devenit vehiculul care accelerează tranziţia hegemonică, pentru a utiliza terminologia lui Robert Gilpin. Pentru Gilpin, un hegemon, tocmai din necesitatea de a se legitima nu poate conduce sistemul internaţional doar prin forţă. De aceea el îşi asigură aliaţi cărora le oferă bunuri şi servicii preferenţiale. Însă tocmai acest ajutor, realizat sub forma transferului de tehnologie şi alte materiale conduce la crearea unui nemesis pentru hegemon. Noi centre de putere se dezvoltă contestându-i supremaţia.

În cazul de faţă, transferul firmelor americane către piaţa chineză, vastă şi cu o mână de lucru ieftină conduce tocmai la acest lucru. În interiorul Statelor Unite efectul combină pierderea multor locuri de muncă cu sporirea consumerismului.

În 2000 China se afla pe locul 11 în topul destinaţiilor externe ale firmelor americane. Firme americane de jucării precum Hasbro şi Mattel sau giganţi imobiliari ca Furniture Brands şi-au depozitat activităţile în China de ceva vreme. Furniture Brands şi-a transferat 17 fabrici din SUA spre China. Între 1996-2002, ca să ne referim numai la mobilă importurile americane de mobilă au crescut de 6 ori, de la 741 mil.$ la 4,8 mld.$. Producţia totală de lemn din SUA a scăzut de la 12,12 mld.$ la 10,67 mld$. Între 2000-2002, China a devenit primul exportator de lemn din lume producând 75% din mobila de pe piaţa mondială.

În ceea ce priveşte pierderea locurilor de muncă s-a calculat că între 1979-1990 în SUA s-au pierdut 6,4 milioane locuri de muncă. Numai între 2001-2003 sectorul productiv american a înregistrat o scădere de 12,8 procente. Între 2001-2008 (decide când China a intrat WTO) s-au piedut 2,4 milioane de locuri de muncă, 91.400 numai în 2008. 627.000 dinte acestea erau în industria electronică. 70% din muncitorii din mediul privat – 100 milioane de muncitori- care nu aveau facultate au avut de suferit. S-a calculat că până în 2015, externalizarea va fi generat pierderea a 3,3 milioane locuri de muncă americane. Numai în Ohio s-au pierdut între 1995-2003 45.000 de muncă, conform Policy Matters Ohio.

Externalizarea afacerilor- domeniu la care americanii excelează- produce şi o accelerare a inovaţiei. S-a observat că firmele care se duc în China investesc mai mult în cercetare decât cele care se transferă în alte ţări. Cum China este o piaţă flămândă care nu numai că absoarbe dar învaţă şi piratează, obligând producătorii americani să inoveze continuu. Înte 1994-2000 firmele americane bazate în China şi-au mărit sectorul de la 1% la 9,2%. Cele americane deplasate în alte state au investit în aceeaşi perioadă doar 3% din buget.

Ȋn aşteptarea unei concluzii..

Am văzut din cele de mai sus un posibil drum invers între Statele Unite şi Republica Populară Chineză. Dacă Statele Unite prezintă semnele unei de-democratizări şi par să se îndrepte spre un regim mai poliţienesc şi mai oligarhic, dezvoltarea economică a Chinei ar putea induce un plus de liberalism. Evident, o judecată simplistă nu poate fi inferată, însă ipoteza unui traseu opus între cei din giganţi poate avea un potenţial exploratoriu luxuriant. Creşterea ambiţiilor chineze în condiţiile temerilor unui hegemon aflat la apus ar putea creşte probabilitatea unui conflict direct sino-american, fie o alterare a stabilităţii internaţionale, fie ea şi regionale, asiatice, rezultată din încercarea celor doi competitori de a-şi atrage aliaţi.

Scrisă de Mirela Vasile (masterand SNSPA) și Silviu Petre

Related posts:

1. Geometria puterii – TRIADA GEOSTRATEGICA. CONVIETUIREA CU CHINA, EUROPA SI RUSIA
2. Democraţia şi reinventarea ordinii de drept – LA RAISON DES NATIONS. REFLEXIONS SUR LA DEMOCRATIE EN EUROPE