Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală
Ernest Bernea -Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală|
Motto: “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.”
(Lucian Blaga – Sufletul satului)
Este deopotrivă un ghinion şi un miracol faptul că descoperim abia astăzi unele din cărţile lui Ernest Bernea, la zeci de ani după ce au fost scrise. Publicarea lor este o compensaţie adusă suferinţelor din anii de închisoare şi nedreptăţii de a-i fi trecută opera sub tăcere, dar şi o recuperare simbolică a satului tradiţional românesc, tocmai în aceste vremuri când vechea rânduială şi cadrele spirituale consacrate de existenţa noastră rurală abia supravieţuiesc în practica şi în memoria colectivă, făcându-te să te întrebi ce ne mai reprezintă pe noi, oare, ca români. Un student român seamănă mai mult cu un student belgian, decât cu un român de la ţară, ne spunea la facultate un asistent întors din străinătate. O afirmaţie ce încă poate fi contestată, deşi cine ştie pentru cât timp, deoarece relevă sensul unei globalizări lipsite de orice sens. De un sens adevărat, care să înrădăcineze.
Lucrarea lui Ernest Bernea Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală a fost scrisă în 1966 şi a apărut aproape două generaţii mai târziu, în 2009. Copiii de atunci, dojeniţi de bătrânii satului fiindcă “îi strică oraşul” şi “nu mai au ruşine”, sunt bunicii noştri de astăzi. Iar noi, în mijlocul atâtor tendinţe şi asaltaţi de industrii mediatice al căror scop este mintea şi identitatea noastră, cine mai suntem? Suntem români, ne place ori ba, iar acest lucru este întărit de lucrarea lui Ernest Bernea. Deşi tradiţiile s-au degradat, ierarhia valorilor pare a fi alta, iar satele sunt depopulate şi îmbătrânite, multe din obiceiurile româneşti importante supravieţuiesc, chiar şi în mediul urban, împreună cu valorile spirituale implicite. Dovadă stau numeroasele şi frumoasele obiceiuri de Paşte, cu vestirea “Hristos a înviat!”, ca formulă de salut, ce poate fi auzită peste tot în oraşele noastre.
Mulţi dintre cei care au experienţa străinătăţii vorbesc despre “sărăcia” în datini şi obiceiuri de Paşte pe care o întâlnesc în occident, comparativ cu România. Această sărăcire a obiceiurilor devine însă şi una a trăirilor, deoarece rostul datinii într-o comunitate nu este doar de a evoca evenimentul iniţial, ci şi de a-l retrăi, la un nivel sacru. De aceea, o societate care şi-a uitat tradiţiile este nu atât dezrădăcinată, cât mai ales lipsită de interioritate. Datinile conţin o “ordine spirituală” implicită, o ierarhie stabilă de valori sociale, religioase şi morale, care definesc comunitatea. Fără tradiţii, legăturile între generaţii devin tot mai slabe, iar comunitatea îşi pierde profunzimea, adică identitatea istorică şi spirituală. Ernest Bernea constată în această carte că, deşi astăzi cel mai important raport este cel pe orizontală (între soţi), “în trecut, nu fără urme în prezent, raportul-cheie al familiei era acela între părinţi şi copii, care trecea peste mai multe generaţii. Acest raport pe verticală (în profunzime) lua forma unei importante instituţii, aceea a neamului, centrată în bătrânul sau moşul familiei: tată, bunic sau străbunic”. Familia lărgită garanta păstrarea şi transmiterea obiceiurilor şi tradiţiilor, pe când familia nucleară a favorizat erodarea treptată a reperelor spirituale ale comunităţii, apărând oamenii de astăzi, versatili, fără interioritate, adepţi ai pragmatismului, hedonismului şi utilitarismului, principii simpliste care ne apropie mai mult de natură decât de spiritualitate.
Vechiul sat românesc cercetat de Ernest Bernea avea în centrul său o ordine spirituală moştenită din strămoşi, păstrată şi transmisă prin datini şi obiceiuri, care reglementa comportamentul oamenilor şi toate aspectele importante din interiorul comunităţii. Aşa cum spunea unul din sătenii chestionaţi de autor, “vezi, faci aşa sau faci aşa, da’ nu după pofte, ci după rânduială, iar rânduiala vine din strămoşi”. Numeroase alte mărturii se referă la impactul culturii urbane din anii ‘60 asupra tinerilor de la sate: “Tinerii fac cum le vine şi nu mai ascultă de părinţi; da’ viaţa nu merge după voie, merge după lege”.
Printre obiceiurile şi tradiţiile româneşti cercetate de autor se numără şi cele prilejuite de sărbătorile de primăvară. Unele au caracter religios, comemorând evenimente biblice, cum ar fi ziua de Sfântul Gheorghe, Floriile, Paştele, Înălţarea Domnului şi Rusaliile, altele au mai mult semnificaţii legate de primăvară, de înnoirea vegetaţiei şi de rod, cum ar fi Baba Dochia, Plugarul şi Mărţişorul, ultima fiind o datină veche, despre care autorul crede că vine “din vremea romanilor, când Anul Nou se sărbătorea la 1 martie, ziua aratului. În datinile româneşti mai vechi, mărţişorul era confecţionat dintr-o monedă mică de argint sau de aur, legată cu şnur. Mărţişorul se prinde la gât sau la încheietura mâinii drepte a copiilor şi tinerilor, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Când este lepădat, pe 9 sau pe 12 martie, mărţişorul este prins de ramura unui pom, de obicei înflorit. Dacă pomul rodeşte, atunci şi copilul ce l-a purtat va avea o viaţă bună, de belşug”. Interesant este că unele obiceiuri au atât semnificaţii creştineşti, cât şi legate de primăvară, cum ar fi Dragobetele, sărbătorit la 24 februarie, de aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, când se culeg ghiocei, tinerii fac legăminte de dragoste (“se însurăţesc”, cum se zice în Gorj) şi se crede că în această zi “se îndrăgesc şi se împerechează păsările migratoare”.
Un alt obicei de primăvară, căruia autorul îi dedică o cercetare mai amplă, este Căluşarii, “un fenomen etnologic complex, dansul trepidant al căluşarilor având un conţinut semnificativ, cu un pronunţat caracter magic, de rod şi de fecundare”. Altădată răspândit pe întreg teritoriul ţării, în anii ‘60 obiceiul se mai practica în câteva zone din Oltenia, Muntenia şi Ardeal. Având loc între Înălţarea Domnului şi Rusalii, practicat în vatra satului, în ogrăzi, dar şi la răscruci sau chiar pe câmp, jocul căluşarilor avea un aspect dramatic. Folosind obiecte rituale (steaguri, bâte, tămâie, usturoi etc) şi având aceleaşi personaje principale (vătaful, mutul, primul căluşar şi stegarul), dansul căluşarilor este “antrenant prin jocurile lui ritmice, obsedant şi de mare expresie”. Deşi nu i se mai cunosc originea şi semnificaţiile primordiale, Ernest Bernea îl consideră “o sărbătoare şi un act al fecundaţiei şi fertilităţii cu un caracter general, adică prezent la natura întreagă, la plante, animale sau la om. Nu ştim cât este o supravieţuire a unui cult al lui Marte, zeu al agriculturii şi al rodniciei la romani, dar este sigur un rit de fecundaţie generalizat. Căluşarii merg pe linia importantelor drame magice legate de creaţie, de fecundaţie şi de rod, referitoare la misterul naturii mereu renăscânde. Cult al falusului sau cult solar, apropiat de unele ceremonii agrare, el pare că aci se încadrează”. De aceea, jocul căluşarilor era considerat aducător de belşug, de rod bogat pe câmpuri, dar şi pentru oameni. Femeile obişnuiau să se prindă în jocul lor pentru a fi iubite mereu de feciori sau de bărbatul lor, iar în unele zone exista credinţa că bolnavii se pot vindeca participând la ritual.
Obiceiurile sociale din satele româneşti conţin aceeaşi bogăţie în semnificaţii. Chiar şi salutul reflectă o ordine spirituală. În primul rând, este obligatoriu, după cum spune un bătrân: “Mergi pe stradă şi nu dai bună ziua, aşa ca şi când ai fi fiinţă necuvântătoare; omul e om şi trebuie să-l cinsteşti, oricine ar fi el”. Apoi, salutul reflectă respectul pentru cei mai în vârstă. Există însă o mare bogăţie de forme de salut specifice anumitor situaţii, cum ar fi “Noroc bun!”, “Doamne ajută!” ori “Maica Domnului vă păzească!” spuse la plecare. O formulă frumoasă am întâlnit-o şi eu, în satul bunicilor mei (Fundeni, din Bacău) şi se foloseşte mai ales dimineaţa, atunci când întâlneşti un om care pleacă la treabă: “Inimă bună!” i se spune, pentru a munci cu voioşie. Revenind la cercetările lui Bernea, cele mai interesante saluturi se folosesc la muncă: “Haideţi cu noi!” era folosit în Poiana Mărului de către femei şi era “mai mult decât un salut obişnuit, însemna dragoste şi atenţie”. Un sătean explica salutul: “Îi zicem aşa că ne e drag să fim împreună, dar n-avem timp şi de aia îi chemăm să meargă cu noi”.
Ordinea spirituală se reflectă şi în anumite interdicţii şi modele de comportament în familie. În satul românesc, bărbatul este considerat superior pe baza unui sistem de credinţe religioase. “Femeia spune bărbatului ei «dumneata» şi bărbatul îi spune «tu»; rareori îşi spun pe nume, atunci când sunt mai de-o seamă”. Intimitatea dintre soţi era strict reglementată: “Nu se cade să te speli şi nici să te piepteni în faţa bărbatului; n-am făcut asta nicicând, că doar nu sunt ţigancă”. Mărturii atât de departe de principiile noastre libertine şi egalitariste, dar întemeiate pe “veşnicia” satului şi a credinţei.
Un alt aspect interesant cercetat de autor îl constituie instituţia vecinătăţii. În contrast cu lipsa de contacte şi obligaţii de astăzi, în trecut “a fi vecin însemna a avea o prioritate în drepturi, dar şi în îndatoriri. Aşa cum exista o conştiinţă de familie şi de neam, exista şi una de vecinătate; convieţuirea pe acelaşi spaţiu crea un întreg sistem de relaţii cu caracter obligatoriu şi de reciprocitate”. Iar acest lucru era vizibil la nunţi, botezuri sau înmormântări, când vecinul era aproape la fel de important în ceremonial ca o rudă. Unii martori vorbesc despre vecin ca despre un “frate ce te ajută în orice împrejurare, cinstit ca o rudă”. În România urbană de astăzi nu mai există nici măcar conştiinţa responsabilităţii personale sau de grup asupra spaţiului din jur.
Ne-am obişnuit cu o responsabilitate publică asupra spaţiului, aşteptând autorităţile să ne îngrijească vecinătatea. Mai mult, lipsa contactelor dintre vecini face din “aproapele” nostru un străin cu care relaţionăm pe baza unui contract. Acest lucru nu este ceva firesc capitalismului. În SUA, de pildă, instituţia vecinătăţii este foarte puternică, oamenii îngrijindu-şi singuri, pe baza unor reguli stabilite de ei, străzile şi cartierul în care locuiesc, organizând des evenimente în comun, iar în unele zone chiar având dreptul să decidă cine poate să se mute în cartierul lor şi cine nu! La noi, în schimb, doar ideea de a avea îndatoriri ca vecin, cum ar fi săpatul unei grădini la bloc, nu este agreată.
Un alt obicei social al satului românesc, care supravieţuieşte şi în mediul urban de astăzi, este cel al năşiei, văzut ca o instituţie ce stabileşte o “rudenie spirituală”, uneori mai importantă decât cea de sânge (rudelor care năşeau li se spunea “naşi”, deşi puteau fi fraţi). Încă de la naştere, individul este legat de comunitate prin botez. Naşul, “om de vază şi de pază”, trebuie să fie un bun exemplu pentru comunitate, fiind prezent şi la nuntă, şi la înmormântare (prin copiii săi, năşia fiind transmisibilă şi uneori ereditară), deci la toate evenimentele din viaţa omului.
Ultimul capitol din cartea lui Ernest Bernea este un spectaculos material etnografic care se referă la credinţele şi obiceiurile magice întâlnite în vechiul sat românesc, de la descântece folosite pentru paza şi însănătoşirea oamenilor şi a animalelor, la farmece şi descântece de deochi, ori la credinţa în anumite fiinţe magice: vrăjitoare, strigoi, iele şi joimăriţe. Joimăriţele (denumire provenind de la “Joia Mare”) erau “ca nişte femei frumoase, cu degetele lungi şi subţiri şi cu ochii lucioşi, dar suciţi”, ce veneau după Crăciun, furând torturile de cânepă şi pedepsind fetele leneşe. Nu toţi sătenii chestionaţi de Ernest Bernea credeau în asemenea reprezentări, dar toţi condamnau persoanele care făceau farmece sau vrăjitorii (în special femeile, fiindcă ele “se ţineau mai des cu necuratu”), considerând asemenea comportamente un păcat.
Însă cei care vor citi descântecele din această carte şi toate mărturiile şi descrierile despre obiceiurile din vechiul sat românesc nu vor face nici un păcat, ci vor descoperi o mare bogăţie de expresivitate, de forme, de obiceiuri şi comportamente, nu întâmplătoare, ci toate înscrise într-un sistem de credinţe, o ordine spirituală care este de fapt cultura noastră, veşnicia satului românesc.
Autor: Ernest Bernea
Rating: 5/5
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2009
ISBN : 978-973-645-343-4
Scrisă de Florentin Cristian
Related posts:
Nimeni nu neaga ca societatea consumerista si individualista in care traim ne depersonalizeaza incet dar sigur. Ca ajungem sa acumulam obiecte de care n-avem nevoie ca sa impresionam oameni pe care nici nu-i simpatizam.
Cu toate acestea nostalgiile pasuniste nu sunt de folos. Nu mai putem iesi inafara timpului si sa vietuim fara griji in utopia rurala asa de frumos descrisa mai sus. Trebuie sa privim spre viitor. Ne-au ajuns 20 de ani de bocete si lametari.
Cum vine asta cu satul romanesc este “o utopie rurala”? Adica istoria noastra, de pilda romanii care au murit aparandu-si natia si viitorul ca mataluta sau eu sa ajungem azi sa glasuim – toate sunt, asa, o utopie???
Satul romanesc, pe valorile caruia s-a intemeiat natia asta, e mai real decat tine si decat mine. Eu cred ca dummneata si altii cu asemenea viziuni sunteti mai aproape de utopie, fiindca tocmai utopiei ii este caracteristica dorinta asta de a scapa de trecut, de a “privi in viitor”, uitand ca trecutul te-a invatat sa privesti.
Nu e vorba de nostalgii sau de o intoarcere fizica la sat si la credintele lui, ci sa le cunoastem mai bine, sa le apreciem si sa salvam ce e de salvat. Asa invatam mai multe despre noi. O natiune puternica isi respecta trecutul, chiar il aduleaza (numara de cate ori isi falfaie americanii drapelul prin filme), pe cand la noi, anul trecut, de ziua lui, pana si Eminescu a fost luat la misto un radio, de niste prezentatori galagiosi, trendy si nerozi.
de unde să ştie, dacă n-o fi avut părinţi şi bunici la ţară? Copii de asfalt…
Satul e real, românii care au murit, la fel – pentru nația care s-ar fi “întemeiat” pe valorile satului încă mai trebuie să “privim în viitor”. Slavă Domnului!
Satul e frumos când eşti în trecere pentru studii etnografice sau fotografii exotice cu vaci adevărate. Dar să trăieşti acolo e altă poveste, nu mulţumesc, ajung la vorba lui Topârceanu.
Ca în orice comunitate mică şi relativ închisă totul este exacerbat la maxim, pasiunile meschine ating cote incredibile, relaţiile dintre oameni, aparent cordiale pentru observatorul dinafară, sunt de fapt încărcate de uri vechi şi de frustrări şi invidii prost ascunse.. Satul e un fel de Huis-Clos cu trei sute de personaje în loc de trei.
Il iubeşti pe vecin mai ales după ce moare pentru că poţi să mai împingi un metru gardul în ograda lui. Bătrâna de pe prispă descântă de bine seara şi dimineaţa se roagă să moară Ţaţa Măria care i-a furat fânul acum 40 de ani. Ciobănaşul de pe vârful muntelui e aşa de pasionat de cugetările metafizice ale mioriţei lui încât o bagă şi-n aşternut ca să continue simpozionul peste noapte.
Da, sunt copil al asfaltului dar am trăit suficient de mult la ţară ca să ştiu ce vorbesc. Prefer ura de-o staţie de metrou a celui pe care l-am înghiontit, la prima el coboară şi am timp să-l urăsc timp de-o staţie pe cel care pute şi stă comod pe bombeul meu.
Adevărata închisoare e acolo, în aer liber, unde eşti obligat să urăşti timp de-o viaţă acelaşi om, aceeaşi familie, aceeaşi comunitate.
Aoleu, sinistru comentariu. Ura a ajuns masura tuturor lucrurilor, adica. Nu cred ca satul romanesc a dat nastere vanitatii, urii de care vorbesti – aceasta e o caracteristica a oamenilor. Eu din cate am trait si vazut in satele romanesti, oamenii invata sa se suporte fara sa se urasca, fiindca trebuie sa fii smintit de-a binelea sa-ti intemeiezi viata pe ura. Omul nu e facut sa urasca, desi unii persevereaza.
Batranetea cred ca e varsta si frumusetea satului: cand ranchiuna, vanitatea si mandria lasa locul neputintei si intelepciunii.
“Satul e mai frumos in trecere” e bine spus. In trecerea noastra, adica. Spre deosebire de noi, satul a dat rod. Noi, cine stie…
@ billy,
hai sa-ti zic o duma. Zici c-ai trait foarte mult la tara. Irelevant. Nu conteaza cat de mult ai fost acolo, pana la urma depinde de dobitoc, ca sa-l parafrazez pe undeva pe Caragiale.
Si eu am luat cunostinta cu satul romanesc din perspectiva oraseanului. Adica a omului grabit, plictisit de flecareala, sictirit de vorbele putine si fara noima ala taranoilor. Gata sa-i vad prin prisma stirilor de la ora 5.
Numai ca am fost suficient de lucid incat sa-mi dau seama ca sufar de un sindrom, nu stiu daca exista asa ceva in stiinta medicala, eu i-am zis “boala exploratorului”. Adica acea senzatie de nauceala a celui pentru care toti negrii par identici. Sau toti chinezii. Sau toti amerindienii. Eram nauc, pur si simplu constatam ca nu-i pot distinge pe mos Ion de mos Vasile, pe tzatza Florea de tzatza Veronea.
Si am fost suficient de lucid sa-mi dau seama ca sufeream profund de inadecvare, iar cauza era in mine. N-am trait mult la tara, cam un an. Insa a fost suficient. Am priceput ca limba romana poate functiona admirabil cu doar cateva sute de cuvinte, ca exista cam 10 feluri distincte de a intreba “Ce mai faci?” si cam tot atatea moduri de a spune “Asta-i bine.” Ca pauzele in conversatie sunt la fel de importante ca vorbele, pentru cine stie sa decodeze. Ca fiecare oaie este unica, si ca acolo unde unul vede o turma altul vede 300 de oi diferite, iar problema nu e in oi, ci in vazator.
Intelegi incotro bat eu acuma?
Cristian Florentin, dacă ne punem de acord că satul e matca, matricea iniţială a societăţii de azi atunci tot acolo trebuie să căutăm şi rădăcinile mizeriei morale în care ne zbatem. Viziunea rousseauistă că bunul sălbatic se naşte bun la sat şi e corupt de marele oraş e cel puţin desuetă.
Sunt total de acord când spui că ura e o caracteristică a oamenilor. Iar în comunităţile mici, tradiţionaliste o găsim în starea ei cea mai apropiată de forma pură, iniţială. Metropola diluează totul, dragostea, ura…O fi bine, o fi rău, asta e altă discuţie.
Radu Iliescu, tot de dragul discuţiei să presupunem că pentru dobitocul de mine ochelarii de soare ai orăşeanului s-au transformat în ochelari de cal şi n-am reuşit să descopăr frumuseţea morală a ţăranului. Merg mai departe şi admit că luciditatea te-a ajutat să-ţi ridici vălul de pe ochi şi să descoperi un alt sat. Nu pot să-l contrazic pe Caragiale: depinde.
Recunosc chiar că acea poziţie de superioritate umilă pe care o afişează orice ţăran în faţa unui orăşean mă irită.„ Da domnişorule, mata ai carte, nu ca proştii de noi” îţi spune el în timp ce ochii îi râd în cap fiindcă ştie că vei aluneca pe balega de lângă grajd.
Dar astea sunt doar nişte foi de ceapă pe care noi le desfacem aici ca să ne mai treacă timpul. A mea e o foaie mai subţire şi murdară de deasupra, a ta e mai albă şi mai cărnoasă. Teamă mi-e însă că miezul a putrezit de mult, că doar încercăm să găsim la sat ceva ce nu mai există sau mai există doar în dorinţele noastre de orăşeni visători şi depravaţi.
“Miezul” nu a putrezit, cum zici tu, ci a imbatranit, de cele mai multe ori in singuratate si saracie. Acum o saptamana, cand am fost la tara, a venit la noi o babuta de peste 80 de ani, ramasa singura, la care nu venise nimeni, spunand ca ii este foame. In toata diversitatea si complexitatatea lumii de astazi, eu nu cunosc ceva mai uman decat un om caruia ii este foame si iti cere ceva de mancare.
Oare cum ne comportam noi, la oras, cu un oarecare care vine la noi si ne spune ca ii este foame?
Isi are si satul neajunsurile lui, dar mizeria morala de astazi nu are nici o legatura cu satul. Criminalitatea, delincventa, pornografia, mafia, traficul de toate cele, instrainarea, pragmatismul, relatiile contractuale – or fi astea practici rurale???
In recenzie nu e vorba de vreo intoarcere fizica sau macar spirituala la sat, ci de un omagiu adus unei carti si unei ordini spirituale trecute, din care putem invata. Numai sa vrem si sa stim. Dar cand prezentul e mic, oamenii sunt pe masura. Pacat, cartea asta nu merita asemenea comentarii!
billy, trec pe lângă splendida lecţie de axiologie aplicată pe care ne-a dat-o Florentin şi peste mărturisirea, nu mai de jos, a lui Radu. Eu mă consider pui de ţăran. Şi sunt – de fapt. Cea mai frumoasă parte a copilăriei am petrecut-o la sat. Ştiu ce înseamnă o baie straşnică într-un râu nemurdărit, o sanie pe deal cu riscul de a intra în primul gard al lu’ tanti Niculina, să te ia un viţel glumeţ între coarnele necrescute încă. O să zici – pe bună dreptate: da, copilărie, da, joacă şi jocuri, da, Teodoreanu, da, “în lumea ta ideală nu există metrou”. E adevărat. Am crescut şi am văzut cum oamenii de la sat sunt şi ei ca toţi. Mai săraci sigur, şi ceva mai speriaţi şi mai puţin ferchezuiţi. Asta nu schimbă nimic. Nimic-nimic.
Şi ca să nu mă las prea dus de cele de mai sus, am să-ţi spun şi eu ceva: dacă ura pe care o pui la baza argumentului tău ar fi atât de fundamentală şi totul ar fi, de fapt, un Huis Clos în 200 de personaje sau 3 milioane – ceea ce nu cred că se poate – eu aş prefera să mă urăsc, nediluat, cu mai puţini. Fiindcă s-ar chema, cum-necum, că am o relaţie cu omul ăla, că nu mi-e indiferent. Dacă mi-e indiferent, nu mă pot împăca vreodată cu el – simplu. Va fi doar o umbră între alte 2.999.999 de umbre care bântuie prin Bucureşti. Şi totul va fi călduţ – cu crize mici, între un călcat pe bombeu şi un claxon. La sat, apropierea aia pe care tu o vezi ca prin ochii lui badea Sartre mă forţează, încet-încet, spre o soluţie limpede
ri să îi dau o sapă în cap şi să-mi ispăşesc pedeapsa la oraş (hm..) ori să îl pun la masă şi să ne împăcăm.
Te mai plictisesc cu o chestie – anul nou l-am petrecut acolo cu nişte prieteni, printre care şi un orăşean de vreo 28 de ani care nu mai fusese niciodată la ţară. Nu am cuvinte să-ţi spun cum privea el un miel abia fătat şi cum ardea de nerăbdare să se termine găleata cu apă ca să dea fuga la fântână scoată alta, el, care văzuse toată viaţa apa ca o chestie legată definitiv de conducte, plasticuri şi chiuvete. Fie şi numai pentru privirea aia, şi tot ar trebui să ne drămuim vorbele înainte de a da cu parul (din nou, hm…) în ceea ce n-am pătruns încă – noi, orăşeni (da), visători (poate), depravaţi (nu neapărat).
Eu vreau sa mor intr-un sat, vreau sa-mi cumpar o bucata de pamant si sa-mi fac o casa ca-n Muzeul Satului. In urma cu un deceniu voiam sa ma fac fermier, n-a iesit, cred c-o sa fie si asta intr-o zi, dar am sa pastoresc albine, ca n-am sa mai am putere pentru tauri si vaci
Batranetea la oras mi se pare sinistra. Mosnegi care-si taraie calcaiele in drum spre parc, unde se soresc ca niste pisici la soare, sau joaca table. Nu cunosc ceva mai trist. In anul in care am fost la tara, m-am dus cu un mosneag de vreo 75 de ani la prasit porumbul. Eu duceam iapa de capastru, el tinea coarnele prasitoarei. Era semi-beat, sugea bomboane de menta si la capul ariei tragea o dusca de rachiu. Iapa frumoasa foc, trebuia tinuta sa n-o ia la fuga. Prasitoarea grea. Mosul ziceai ca mancase foc la micul dejun. Eu abia-mi tineam sufletul pe langa cal…
Nu-i idealizez pe tarani. Ii stiu si cu bune, si cu rele. I-am prins si de alcoolisti, si de lenesi, si de hoti. I-am vazut rupti de Traditie, crestini de trei parale, privind admirativi spre orase. Insa am mai vazut ceva, si mi-a ramas inima acolo. I-am vazut liberi, asa cum sclavii de la oras nu sunt si nu pot fi. I-am vazut neincrezatori, inchisi in ale lor, o alta Romania in Romanica noastra prespalata, manipulata, ueuropenizata. Si mi-a placut asta. Liber ca un taran, ar trebui sa fie un ideal asta.
Cand pot, urc in masina, in 15 minute intru in Apuseni, merg pret de cateva zeci de kilometri, virez de la soseaua de pe harta si intru intr-un sat inconjurat de munti, cu paraie de apa limpede si liniste cum numai la tara poate fi. Parchez. Ma uit la boi, muntenii aduc lemne cu ei din munte. Satele sunt vii. Multe case arata rau, au nevoie de renovare. Dar iese fum din sobe, nu-i rau deloc. Pomii cresc alandala, n-a avut nimeni ideea tampita sa-i planteze la linie. Oamenii ma saluta. Salut si eu.
Satul e idilic pana cureti prima oara grajdul dupa vite. Si e o cloaca pentru cel al carui minte e plina de dejectii. Nu-i taram de basm, nu-i nici o eroare organizatorica. E pur si simplu un loc bun, in care merita sa traiesti. Un batran care inca se poate misca isi asigura suficienta mancare incat pensia sa nu fie decat un bonus. Aerul e curat. Poti creste chiar si pisici
N-are rost sa spunem ca satul a murit. N-a murit. E bine, mersi. Aproape un om din trei traieste la tara in Romania. Avem unul dintre cele mai vitale sate din Europa. Si daca ni se pare ca trebuie mai mult, eu zic sa ne luam case la tara. Le folosim deocamdata in vacante, un caine viu face mai mult decat un leu mort. Apoi ne tragem la pensie acolo, si ne facem pastori de albine, sau cultiva o livada de cartofi. O sa-i salutam pe toti, o sa le punem porecle adanci, o sa ne rugam in zori, pe cand soarele doarme, si-o sa crestem nepoti.
Noi suntem satul romanesc.
Imi pare sincer rău dacă prin vorbele mele am afectat percepţia unei recenzii bune la o carte, bănuiesc, frumoasă. N-am avut nici un moment intenţia asta.
Mie imi pare rau de perceptia ta, cum poti sa reduci o asemenea tema, o asemenea realitate istorica si concreta la ura, Huis-Clos, meschinarii etc. De ce nu poti sa spui ca Radu “noi suntem satul romanesc”? Fiindca asa e, satul de azi e si rodul uitarii, indiferentei, ignorantei noastre, iar viitorul lui nu poate fi decat viitorul nostru. Voie-buna si poate ne-om intalni vreodata la un suc la halba. La umbra plopului din curtea vechiului CAP(transformat in bodega, normal, la cat de mintosi au fost politicienii nostri, era sa zic dusmanii nostri)!
[...] cel mai iubit dintre pământeni în ultimele zile pe conştiinţe.ro. Florentin a scris despre Ordinea spirituală, iar Silviu Man despre Treptele [...]