Speech Acts: An Essay in The Philosophy of Language
Autor: John R. Searle
Rating: 
Editura: Cambridge University Press
Anul apariţiei: 1969
203 pagini
978-0521096263
Poate vă mai amintiţi din această recenzioară cum principala bilă albă a „teoriei actelor de vorbire” era mişcarea de a problematiza limbajul, de a-l răscoli după Tractatus-ul lui Wittgenstein şi a-l repotrivi pe cărări mai capabile de a da seama de vorbirea naturală. Vorbeam atunci despre ideea (preluasem termenul de „anti-descriptivistă”) că relaţia dintre cuvinte/propoziţii şi realitate nu este strict una de reprezentare – idee pe care toată lumea o văzuse, dar filosofi diferiţi o catalogaseră diferit. Pe de-o parte, „formaliştii” (ca să folosim o înjurătură de-a lui H. P. Grice) sau „gramaticienii” (nu toţi, ne spunea Austin, ci doar cei care „beneficiau” de unfortunate dogmatism) tratau limbajul care nu reprezenta drept imperfecţiune a limbii. De cealaltă parte, filosofia limbajului avea să se gândească de două ori până să zică „Într-adevăr!” acestui descriptive fallacy: „we, that is, even philosophers, set some limits to the amount of nonsense that we are prepared to admit we talk” (Austin).
Acesta era în linii mari contextul în care John R. Searle publica în 1969 (adică la doar 7 ani după apariţia lucrării lui Austin, “How to do things with words”) Speech Acts – An Essay in the Philosophy of Language.Lucrarea nu a fost tradusă în româneşte nici până astăzi, deşi e mai simplă şi mai importantă şi mai gustos redactată decât “Cum să faci lucruri cu vorbe”. Vom atinge aici doar punctele care ne interesează pentru a lega lucrarea de zona teoriei argumentării.
Primul mare pas analitic pe care îl face Searle este să investigheze mai îndeaproape şi cu mai multă precizie actul ilocuţionar şi ale lui felicity conditions (condiţii de reuşită). În funcţie de “raza de acţiune”, le-a împărţit în propositional content rules, preparatory rules, sincerity rule şi essential rule. Spre exemplu, dacă luăm un act de vorbire ca a promite, vom descoperi că el se va fi realizat cu succes doar dacă: (1) Va predica un fapt viitor A al celui care vorbeşte V (2) receptorul R ar prefera situaţia în care V îndeplineşte fapt A iar acest act nu va surveni în viitor în mod necesar, apoi (3) vorbitorul V chiar intenţionează să facă A iar (4) actul de vorbire S, în contextul şi condiţiile date, funcţionează drept a asuma înfăptuirea lui A. Încercaţi acelaşi lucru cu actul aserţiunii sau cu orice alt act ilocutoriu. Eu voi încerca aici, v-aţi prins, cu actul (ceva mai complex) al argumentării. Diferenţa dintre un act de vorbire simplu (a afirma, a pune pariu, a declara) şi un act de vorbire complex (a explica, a argumenta, a certa etc.) va fi intuită din următorul tabel. Să mai spunem doar că pe baza acestor regululi fiecare dintre noi identifică actul argumentării în texte, dialoguri, discursuri, chiar dacă infinitiv şi eventual fără să ne oprim asupra fiecărui punct.
Vom lua următorul argument: “Prostituţia trebuie legalizată pentru că interzicerea ei este un act de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti iar noi trăim într-o ţară democratică”.
Condiţii pentru actul de vorbire (complex) al argumentării
(Eemeren, Grootendorst)
I. Actele de vorbire simple
|
(1)-(4): aserţiuni |
1. Prostituţia trebuie legalizată (concluzie) 2. Interzicerea prostituţiei e un act de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti (premisa1) 3. Trăim într-o ţară democratică (premisa2) 4. Democraţia presupune drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (premisă neexplicită) |
II. Actul de vorbire complex (argumentare)
| 1. condiţii pentru conţinutul propoziţional | Aserţiunile (1)-(4) exprimă un angajament pe care vorbitorul îl ia faţă de acceptabilitatea conţinutului propoziţional exprimat în premise |
| 2. condiţia esenţială |
A performa actele de vorbire (1)-(4) va fi o încercare din partea vorbitorului V de a-l convinge pe receptorul R de acceptabilitatea concluziei |
| 3. condiţii prealabile |
a) V crede că R nu acceptă deja concluzia (b) V crede că R va accepta premisele (c) V crede că R va accepta relaţia de justificare dintre premise şi concluzie |
| 4. condiţii pentru sinceritate |
(a) V crede că poziţia pe care o ia vizavi de prostituţie este acceptabilă (b) V crede că premisele sunt adevărate (c) V crede că premisele susţin concluzia |
Chiar dacă intuitiv ne putem da seama la ce se referă Searle atunci când foloseşte termenul de conţinut propoziţional, să petrecem câtva timp în compania acestui concept. Disocierea între conţinut propoziţional şi forţă ilocuţionară, aşa cum apare la Searle, nu este nicidecum nouă. Aristotel face pentur prima dată distincţia între dictum şi modus, iar mai târziu logica modală operează cu cele mai cunoscute 4 modale alethice (1. E necesar că, 2. E posibil să, 3. E contingent ca, şi 4. E imposibil ca). Există apoi modalităţi deontice (e obligatoriu ca/să), epistemice (e demonstrat că) sau opinabile (consider că, în opinia mea …). Fiecare dintre acestea, se înţelege, are o forţă ilocuţionară diferită. În limba română, Constantin Sălăvăstru are să preia distincţia făcută de Gottlob Frege între propoziţie („conţinut de gând”) şi atitudine propoziţională (C. Sălăvăstru) Revenind la Searle, forma logică a unui act ilocutoriu (de ex: „Cred că Maria e nebună”) este astfel:
F (R-P)
F – forţă ilocuţionară; R – referire; P – predicaţie
Referirea (referring) – a nu se confunda cu termenul lui Frege, tradus de obicei drept referinţă – este „orice expresie care serveşte pentru a identifica (a diferenţia faţă de altceva) un lucru, proces, eveniment, acţiune sau orice alt tip de individualitate”. Altfel spus … „Maria”. Predicaţia (predication) este apoi definită cu drept – mă voi feri să traduc, pentru a nu scoate vreo tâmpenie „raising the question of the truth of the predicate expression”, care se leagă desigur la obiectul identificat prin referire (nu poate exista predicaţie în sine, avem nevoie şi de referire şi de forţă ilocuţionară. De exemplu, Searle ilustrează astfel: a spune „Socrate e superdeştept”, „Socrate, fii superdeştept!” sau „O fi Socrate superdeştept?”, cu forţă ilocuţionară diferită şi construind acte de vorbire diferite, avem parte de aceeaşi referire şi aceeaşi predicaţie.
O ultimă distincţie de care s-ar putea să ne mai lovim (când vom anunţa limbajul drept „rule-governed behaviour”) este distincţia constitutive rules – regulative rules. Primele „not merely regulate, but constitue, create the very possibility of … chess, for example, or any games whatsoever”. Când definim matul drept „poziţia în care regele e X, Y, Z”, nu e ca şi cum am regula un comportment pe care înainte îl făceam aiurea sau defectuos. Cel de-al doilea concept se referă la „regulating a pre-existing (logically independent) activity”, cum sunt regulile de bună-purtare la masă.
Cam asta ar fi de reţinut din Speech Acts. Pe baza lui Searle vom mai face o distincţie între diferite tipuri de acte de vorbire pentru a putea apoi manevra concepte ca act de vorbire implicit sau act de vorbire indirect. Fără entuziasm gratuit, lucrarea lui Searle este imensă – deşi nu sare de 250 de pagini, şi mult din ce se înţelege azi prin teoria actelor de vorbire i se datorează mai degrabă lui decât iniţiatorului Austin. C-aşa e-n tenis.
Vă las cu un videoclip. Mie-mi place cum vorbeşte Searle.
Scris de Octav Popa
Related posts:
o chestiune. când am scris “a-l răscoli după Tractatus” mă refeream la un “după” temporal, nu la un “după (modelul)”. Aşadar a se citi “a-l răscoli după ce Tractatus-ul părea să-l fi potolit (definitiv)”.
Trei observatii, una la obiect, una la consecinte si una la coperta.
1. Ceva e in neregula cu numaratoarea aceea, cred. Cand spui: “A performa actele de vorbire (1)-(4) va fi o încercare din partea vorbitorului V de a-l convinge pe receptorul R de acceptabilitatea concluziei” cred ca e o neintelegere pe undeva, pentru ca eu performez de fapt 2-4 pentru a-l determina pe interlocutor sa accepte concluzia, nu? Cu alte cuvinte, concluzia ar trebui eliminata din discutia asta … a argumenta se refera la constelatia de enunturi aduse intru acceptarea concluziei, nu include si concluzia. Concluzia poate nici sa nu fie exprimata, pentru ca sa zicem X spune “trebuie sa interzicem prostitutia”, iar Y spune “Asta ar fi o incalcare a drepturilor … bla bla”.
2. Conditia sinceritatii pare sa aiba consecinte ciudate in argumentare, nu? Sa zicem ca avocatul X stie ca clientul sau a comis-o (incalcare la 4a). Dar stie si ca procurorul nu are probele suficiente pentru a demonstra. (asta o asumam pragmatic, de dragul plauzibilitatii situatiei). Si mai stie ca poate sa recurga la o premisa care nu e adevarata, dar care nu poate fi verificata de procuror (un martor mincinos – incalcare la 4b). Si am putea sa gasim un contra-exemplu si pentru 4c, dar cred ca e destul atat. Va fi actul lui reusit? Pai el ar putea chiar sa castige procesul, nu doar sa-si faca pledoaria inteleasa. Si atunci nu este conditia sinceritatii o conditie prea tare, cel putin pentru argumentare?
3. Nu stiu cum ti se pare tie, dar mie coperta editiei 1 de la speech acts mi se pare una din cele mai idioate din istoria filosofiei. E o gura radiografiata, daca vad eu bine, care nu pare ca se adreseaza urechii din stanga. Pentru o carte care este despre “meaning” si oarecum opusa in spirit behaviorismului, coperta e de-a dreptul ciudata. Chiar si pentru o coperta oarecare, tot e ciudata. Nu-nteleg nimic din ea si pace.
1. Sentimentul meu din gât (“gut feel”, nu?) este că da. O linie mare şi groasă trebuie să existe între argumentare şi argumentat, între “constelaţie” şi “concluzie”, ca să nu zicem direct între claim şi pachetul “data&warrant&backup”. Totuşi, pentru un sens mai puţin tehnic al termenului, mie nu mi-ar scârţâi deloc (da’ deloc) o formulare de genul: “Cea mai proastă parte a argumentării lui a fost (felul în care a formulat) concluzia”. Oricum, după împărţeala normală a unor asemenea chestiuni, 2-4 ţin de argumentation iar 1 e concluzia, iar eu am trecut asta cu vederea.
2. Interesant cum ai/aţi (voi merge pe prima variantă, am văzut că e tonalitatea generală pe-aici) observat o diferenţă esenţialmente esenţialmentisimă. Dar s-o luăm încet. Şi aici voi răspunde tot un fel de “da, dar”. Da, pentru că situaţia tribunalului nu pare să dea 2 lei pe ultima casetă din al doilea tabelaş. Totuşi (şi asta-i partea cu “,dar”):
(1) ultima casetă din al doilea tabelaş nu face un act “reuşit” sau “nereuşit”, “înţeles” sau “neînţeles”, “de succes” sau “de insucces”. Ceea ce determină ultima casetuţă e distincţia “sincer”-”nesincer”. [E de la sine înţeles că ceva reuşit şi perfect înţeles şi de succes poate fi nesincer, nici n-o să mai iau asta în discuţie]
Apoi (2) “câştigarea procesului” nu ţine de efectul comunicaţional, ci de efectul interacţional,(ca ca să vorbesc cu vorbele nenilor din paranteza tabelului). Altfel spus, ţine de partea cu “de succes”vs”de cacao”, nu de sinceritate.
Aşadar, după (1) şi (2), nu e nimic anormal într-un act nesincer, dar reuşit (înţeles) şi de succes. Însăăă:
(3) – cel mai important, şi aici cred că e diferenţa esenţialmentisimă -, nenii din paranteză au schimbat desigur “sincerity” cu “responsability”. Eu n-am schimbat pentru că am vrut să nu mă trezesc cu mail-uri dup-aia de la Searle că vezi doamne l-am disconsiderat. Totuşi, aşa cum apare în TA, “responsabilitatea” e ceva mai puţin decât “sinceritatea”. Condiţiile de reuşită nu mai traduc o stare a minţii, ci posibilitatea de a “trage la răspundere” (nenea V poate fi un mincinos, dar rămâne “responsabil” pentru commitments-urile extractibile din text, băieţii externalizează la max şi toată lumea e fericită dpdv al doamnei TA).
3. Unde mai pui că între gingiile amuzatei radiografii este imaginea … unei mări!
Ref 2:
Da, dar vine silogismul:
1. Incalcarea conditiilor de reusita determina un act de vorbire nereusit.
2. Conditiile de sinceritate sunt parte a setului de conditii de reusita.
Deci 3. Incalcarea conditiilor de sinceritate determina un act de vorbire nereusit.
Or, (trecem pe altfel de logica)
Daca putem produce un exemplu in care un act de vorbire ce nu respecta integral conditiile lui Searle este nu doar reusit, ci si eficient (comunicational vs. interactional), atunci ceva este in neregula cu lista de conditii a lui Searle. Eu am produs, cred, un astfel de exemplu, deci ceva e in neregula cu lista de conditii a lui Searle. (Presupozitie: un act nu poate fi eficient interactional daca nu a fost reusit comunicational);
Acum, referitor la responsabilitate, mie mi se pare mai tare, nu mai slaba decat sinceritatea. Si, pe oricare din cele doua variante ai lua-o, cred in continuare ca povestea cu speech acts, mai ales aplicata pe argumentare, prea ia lucrurile in serios. Ma intreb daca argumentarea care face apel la caterinca poate fi realmente inteleasa in logica asta, a conditiei de sinceritate (ca sa nu zic de responsabilitate). Ex.
E: Ce misto ar fi sa iasa X presedinte! In sfarsit o sa emigram cu totii in Congo. De o viata imi doresc sa vad Congo!
I: Pe bune, vrei sa vezi Congo? Stii ca sunt lei acolo si poti face foarte usor malarie? Ca sa nu mai vorbim de instabilitate politica …
E: Hai bai, nu stii de gluma?
I: A, glumeai? Credeam ca argumentezi, si atunci trebuia sa respecti conditiile de sinceritate/responsabilitate… Dar stai putin, pe astea trebuie sa le respecti oricum, indifrerent de actul tau de vorbire! Esti un om de nimic, nu se poate discuta rezonabil cu tine, nu respecti conditiile! Si eu chiar cred ceea ce spun!
Doar o ipoteză: poate greşeala de care ne împiedicăm acum a apărut în Searle atunci când n-a preluat distincţia din Austin abuz vs. rateuri, care ar fi tras o dungă mai micuţă în tabelaş între 1-3 şi 4? Iar mai apoi “nenii” au preluat tabelaşul actelor de vorbire ca atare, fără dungă? Ştim de la Austin că un act de vorbire poate încălca condiţiile (scuze de cacofonie) de reuşită în două mari feluri diferite: nesinceritatea provoacă abuz, necomunicarea-ca-lumea provoacă rateuri. Să fie oare asta neînregula, “mult-prea-unificatorul-concept-de-nereuşită” din care s-au născut copilaşele mutant “mult-prea-nediferenţiatoarele-condiţii”?
Apoi da, într-un sens, “responsabilitatea” e mai “tare” decât “sinceritatea” aşa cum o vede Searle/Austin.
Iar referitor la exemplu: tind să cred că un om înarmat cu principiul externalizării (în care se află gloanţele lui Grice) nu s-ar teme de aşa ceva. El “prea ia lucrurile în serios” pentru că deţine mereu arma de a “seriosiza” limbajul. Va infera din exemplul tău până i-ar sări ochii (şi lui şi exemplului), până ar reduce orice argumentare la argumentare pur şi simplu (ceea ce s-ar numi “silogistificare”).