Tânăra generație. Cine sunt și ce vor tinerii români?

Mircea Vulcănescu – Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români?|

Interogații existenţiale

V-aţi gândit vreodată la posibilele înţelesuri ale generaţiei? Dar la generaţia din care faceţi parte, v-aţi gândit? În primul caz interesul ar fi, să spunem, ştiinţific. Aţi încerca să definiţi, dintr-o perspectivă sociologică, psihologică, istorică etc., generaţia. Aţi conceptualiza. În a doua situaţie, privirea-i diferită. Părăsiţi raportarea la obiect din afara lui, pentru a vă situa înlăuntrul lui. Situaţie posibilă atunci când generaţia nu este doar o cohortă demografică, masă amorfă cu profil identitar difuz, ci un corp social cu similitudini spirituale pregnante. Cu trăiri comune, cu atitudini similare, cu un ideal propriu. Generaţia dumneavoastră cum este? Este caracterizată de criterii spirituale care s-o discrimineze în raport cu celelalte? Ori diferenţa-i asigurată de elemente cantitative, adică-i … aidoma Aţi simţit ca sunteţi adunat, împreună cu cei de-o vârstă, sub o umbrelă valorică comună? Aveţi aceleaşi scopuri? Ce înseamnă România pentru generaţia dumneavoastră? Vă întreb fiindcă astfel de interogaţii îmi sunt întrucâtva străine.

După ce mi-am lămurit, la nivel individual, neclarităţile, întreprinderii de a vedea cum generaţia mea se reflectă în astfel de întrebări-oglindă am şovăit să-i dau curs. Probabil şi pentru că răspunsurile primite cândva nu erau de natură a încuraja un astfel de demers. Clişeele, invectivele, râsul sardonic sau surâsul obosit ori blazarea sunt doar câteva dintre reacţiile provocate nu de o întreprindere ştiinţifică, ci de o discuţie amicală, purtată în diferite circumstanţe. Argumentele primite erau logice şi verificabile empiric. Toate justificau fărâmiţarea unei generaţii.

N-ar fi prima dată, iar România n-ar fi singura ţară în care un astfel de fenomen se petrece. Uitarea de sine generaţională e obişnuită. E mai greu să accepţi că generaţia din care faci parte nu contează în plan cultural şi spiritual, iar, laolaltă cu ea, tu însuţi. Fără însă să le impuţi congenerilor propriile-ţi slăbiciuni. Şi-atunci, dacă socoţi de cuviinţă, înoţi ca să ieşi din bulboana culturală şi spirituală alimentată de (încă) o generaţie de care, probabil, nimeni nu-şi va aminti. Succesul nu-i garantat, dar efortul merită. Mai ales că-n alte circumstanțe, în același spațiu românesc, s-a putut. Generația interbelică este doar una dintre generațiile etalon ale României moderne.

Truditoare în viaţa socială şi culturală a unei Românii care se închega treptat după momentul 1918, o generaţie de tineri a avut orgoliul să transforme momentul lor într-un reper cultural şi spiritual al istoriei naţionale. Atunci, o generaţie întreagă a pivotat în jurul unei aceleiaşi axiologii, cu România parte integrantă a acesteia. Era generaţia călăuzită în cultură de lumea valorilor româneşti. După război, credinţa în valorile româneşti te azvârlea în închisoare. Astăzi, aceeaşi credinţă te supune nu atât oprobriului public, dar te aruncă cu siguranţă în furcile orgoliului academic ce suge la ţâţa perspectivelor gellneriene şi andersoniene asupra naționalismului. Pe motiv că eşti desuet, promotor al unei identităţi închise, aflată în contratimp cu identitatea la modă acum, cea europeană, deschisă. Că-i deschisă, primesc, dar cine vrea s-o şi îmbrăţişeze, atâta vreme cât e încă un vast şantier, pe care stilişti din lumea ideilor ostenesc spre a o face seducătoare. Nu atrage însă. Şi-atunci, repet, care-i utilitatea unei identităţi deschise dacă cei inspiraţi de ea sunt extrem de puţini?

Când vine vorba de identitate, când te întrebi cine eşti, e nevoie, cred, de un model care să te inspire, un model care, adoptat cândva şi de alţii, a produs conduite excepţionale ce-au destrămat, prin exemplaritatea lor, ţesătura timpului. Care, învelind majoritatea faptelor istorice, le asigură perisabilitatea. Ignoranţa însă, face invizibile conduitele înălţătoare care au străpuns fruntariile vremii. Că sunt unii care preferă comportamentelor model, modelele ideologice, cunoaştem. Şi ne cunoaştem şi poziţia faţă de ei. Să fie sănătoşi, cum, de altfel, ne dorim şi nouă!

Din punct de vedere sociologic, generaţia poate fi definită ca grupul social identificabil după criteriul vârstei. Ori drept comunitatea apărută în urma influenţelor exercitate de o ambianţă temporală particulară asupra unor conştiinţe în formare, dacă e să aruncăm o privire psihologică asupra chestiunii. Într-un înţeles istoric, ea cuprinde oamenii de vârste diferite, solidari însă sub raportul valorilor care le orientează acţiunea socială. Schumpeter, parcă, definea clasa socială precum un hotel ai cărui locatari se schimbă în permanenţă. Condiţia frecventării stabilimentului este nivelul veniturilor. Socotim că problematica generaţiei poate fi abordată într-o manieră similară, cu precizarea că, la fel ca în cazul pătrunderii într-un alt segment de venituri, trecerea de la o categorie de vârstă la alta echivalează cu schimbarea domiciliului. Dar această schimbare, cuantificabilă din punct de vedere statistic prin intermediul unei variabile cantitative precum vârsta, antrenează şi prefaceri spirituale? Cu alte cuvinte, sub raportul referenţialului răspunzător de practicile sociale specifice unei generaţii, se produc metamorfoze intra-generaţionale, adică în cadrul aceleiaşi generaţii, pe măsura înaintării în vârstă? Ori schimbările calitative sunt posibile doar la nivel inter-generaţional?

Înlocuirea cantitativă, o generaţie părăseşte un palier temporal pentru a-i ceda locul alteia, care vine din urmă, nu garantează şi schimbări calitative, susţine Mircea Vulcănescu. Cu toate acestea există posibilitatea ca urmaşii ce-i înlocuiesc ca prezenţă pe cei dispăruţi, ori trecuţi pe un palier superior al piramidei vârstelor, să fie altfel ca esenţă, ca fel de a fi, ca mod de a simţi și-a făptui. Situaţie în care suntem martorii unei metamorfoze calitative, de natură sufletească, o generaţie fiind deosebită, sub acest raport, de cea anterioară.

Vulcănescu contabilizează generaţiile României moderne. Mai întâi, generaţia premergătorilor (1821-1848). Apoi, generaţia paşoptistă (1848-1880), urmată de generaţia junimistă (1870-1907). Născut în 1904, autorul se include în generaţia 1907, ale cărei năzuinţe au fost propulsate de valorile străjuite de Nae Ionescu în viaţa culturală şi politică a României: realism, autohtonism, ortodoxie, monarhism. Dacă în istorie, prin înlocuirea influenţei lui Iorga cu cea iradiată de personalitatea lui Vasile Pârvan s-a trecut de la naţionalism la universalism, în filozofie, graţie lui Nae Ionescu, care umple vidul cultural produs de moartea lui Maiorescu, se apasă pe ideile autohtoniste. Aşadar, Vulcănescu şi generaţia 1907 evoluează spiritual sub influenţa simultană a două curente aparent ireconciliabile: universalism şi autohtonism.

Brăzdată de nervuri spiritualiste proeminente, gândirea vulcănesciană, îşi pune pecetea şi pe conceptualizarea generaţiei. Dacă poporul este unitate socială apărută la încheietura metafizicii cu istoria, Vulcănescu vede generaţia nu dintr-o perspectivă cantitativistă, ci-i atribuie înţelesuri calitative. În viziunea sa, generaţia se înfiripă la joncţiunea dintre o structură sufletească şi un complex de circumstanţe sociale.

Originalitatea generaţiei 1907 nu era una apriorică. Ea provenea doar din unicitatea momentului ocupat în procesul devenirii. De remarcat cuminţenia acestei generaţii care înţelege că într-unul din locurile unde dorea să fie originală, cultura, activa încă vechea generaţie, în raport cu care trebuia să-şi limpezească rostul, sub sancţiunea propriei nulităţi. E clasică abordarea lui Vulcănescu, în a cărui concepţie identitatea culturală a noii generaţii are nevoie de armătura reprezentată de efortul creator al precedentei. Înrudirea de perspectivă cu Edward Shils, autorul unei lucrări, deja clasică, dedicată sensurilor tradiţiei, e izbitoare. Insul care stăruieşte să fie original poate sfârşi strivit de tradiţia de a cărei influență nu s-a putut dezbăra vreodată. Originalitatea, înțeleasă ca reinterpretare a tradiţiei ori îndepărtare de aceasta, presupune, în accepţiunea lui Shils, o bună cunoaştere a tradiţiei. Vulcănescu exploatează acelaşi filon ideatic, extinzând exegeza la nivel generaţional însă.

Originalitatea unei generaţii este vorbă goală în condiţiile respingerii moştenirii culturale lăsată de generaţiile anterioare. Deci o originalitate cu caracter incremental. Dar numai la început. Căci, scrie Vulcănescu, după ce puntea între generaţii va fi fost aruncată pentru a permite transferul similitudinilor spirituale, mulţi dintre maeştrii leatului anterior, cărora împrejurările ce dau originalitate tinerei generaţii nu le vor fi pe plac ori pe înţeles, vor rămâne de cealaltă parte a genunii căscate între două grupe diferite nu atât ca vârstă, cât mai ales ca ideal. Prin urmare, conflictul inter-generaţional nu poate fi evitat, în pofida smereniei de care a dat dovadă tânăra generaţie în primă instanţă. Reținem ideea vulcănesciană: intrarea în cultură, individuală şi generaţională, nu este cu putinţă în lipsa unui maestru. Iar calitatea maeştrilor, care asigură aclimatizarea spirituală a tinerilor cu vremurile pe care le trăiesc, face distincţia, calitativă, între generaţii.

Lipsa hranei spirituale, concretizată în idealuri care să nu fie pulverizate de realităţi abrazive, a reprezentat drama generaţiei 1907. ,,Nici dictatura de clasă, nici raţionalismul integral nu ne pot fi nouă semne ale absolutismului de care avem nevoie. Dar nici relativismul de altă dată nu mai este cu putinţă pentru oameni care, neavând timpul să se plictisească vor răspunsuri la întrebările cele mai grave ale existenţei.’’ În atari condiţii, de dureroasă luciditate, apărea temerea ratării, o ratare care pentru generaţia lui Vulcănescu avea nu sens social, ci sens spiritual. Nu ratarea în raport cu semnificaţia atribuită succesului de majoritate, de masa indivizilor numerici, îl speria pe Vulcănescu şi pe ce-i de un leat cu el, cât, mai curând, repudierea imaginii pe care o porţi în suflet despre tine însuţi, sinonimă cu prăbuşirea lăuntrică ca urmare a trădării unui ideal. Ratarea, aşadar, avea un înţeles valoric. Singurii care nu se ratează din acest punct de vedere sunt inşii de caracter. Fiindcă doar aceştia, prin făptuirea lor după canonul unui ideal, îi asigură vitalitatea. Sfâşierea lăuntrică rezultată din abandonarea unui ideal este doar parte a simptomatologiei renunţării la tine însuţi atenuată, poate, de trecerea vremii şi risipirea proprie în ascensiunea a numeroase alte idealuri, tot atâtea piscuri de joasă altitudine, dacă nu chiar plate. Veritabila ratare nu e însă personală, în raport cu idealul la care insul năzuia la un moment dat. Pierderea provine mai ales din pătrunderea idealului într-un con de umbră. Fiindcă propria-ţi ratare spirituală, fără să turtească idealul, îl poate lăsa pradă uitării. Cu toate acestea, el își menține altitudinea și continuă să viețuiască într-o regiune ontologică proprie, accesibilă doar truditorilor.

Textul de față dorește să (mai) șteargă colbul așezat pe un ideal interbelic. Existenţa în acord cu lumea valorilor româneşti era ţelul generaţiei 1907. ,,Dincolo de noi, un singur lucru: simţământul existenţei unei ordine româneşti de valori. A unei ordini absolute, care, deşi nemărturisită şi poate dispreţuită, dăinuieşte de totdeauna în noi, chiar împotrivă-ne, ordine pentru care fiecare din noi e martor şi instrument chemat s-o strălucească în faţa universului întreg, ca pe o justificare proprie. Ceva care, dacă e poate întunecat azi, va străluci sigur mâine. Ceva a cărui împărăţie va veni ca un destin, ca un mijloc de universalizare a noastră înşine, de mântuire: Vedeam ordinea lucrurilor româneşti.’’ Ne propunem deci să înfățișăm poziționările interbelice, imortalizate de Mircea Vulcănescu, față de un scop etichetat azi ca desuet. Dorinţa generaţiei 1907 de a împlini în istorie, prin făptuire, lumea valorilor româneşti genera atunci două atitudini antagonice: istorismul resemnării și activismul disperării. Să le luăm pe rând.

Istorismul resemnării e mucenicie. Este expresia nevoii unei generaţii de a nu fi atât autentică, cât mai degrabă adevărată. ,,Şi istorismul resemnării nu e nimic altceva decât hotărârea noastră modestă, pe care şi-o iau unii tineri faţă de ei înşişi, de a se disciplina în adevăr, de a privi în jurul lor şi de a asculta chemarea vremii, renunţând la ei înşişi şi la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora!’’ Istorismul resemnării însemna coborârea din sfera valorilor româneşti în vreme. Pentru a se constata dacă racordat la pulsul vremii interbelice idealul supraviețuia, adică dacă era viabil. În spațiul temporal al României Mari, generația 1907, ce renunță la veleitățile de mântuire universală, își propune să dovedească mai multă omenie, năzuință a cărei împlinire era condiționată de stimularea modestiei. Sub care fremăta însă un orgoliu imens, ce clama perfecțiunea pentru fiecare membru al generației. Dar o perfecțiune al cărui etalon nu este celălalt, ci chiar lumea valorilor românești.

Aspirația era colectivă, dar străduința de a trăi în acord cu lumea valorilor românești era individuală. Numai reușita, comportamentul în acord cu lumea valorilor românești, era de natură a ostoi setea de realitate a mucenicului. Ajuns pe piscul propriului ideal, acesta nu avea dreptul, precizează Vulcănescu, de rândui asupra aspiranților, căci calea este personală. Singurul său drept este acela de a trudi în continuare, pentru a viețui în adevărul țelului său.

Așadar, resemnarea istorismului resemnării era socială, dar în nici un caz spirituală. Era o atitudine pândită de primejdiile apelor învolburate ale vremurilor. În primul rând, pericolul ,,furării de către lume’’, sub forma acceptării compromisului, a acomodării, care era echivalentă cu moartea spirituală prin repudierea idealului. În al doilea rând, dacă devenea doctrină politică, istorismul resemnării se transforma în ipocrizie. Căci nu mai răspunde nevoii de realitate a ființei, ci impulsului către autenticitate al făptuirii. Astfel, din valoare absolută, lumea valorilor românești devenea doar valoare de schimb în jocurile politice.

La antipodul istorismului resemnării, Vulcănescu așează activismul disperării, atitudinea celor mai sănătoși dintre congenerii săi sub raport biologic. La rându-le, aceștia sunt setoși de absolut, cu diferența că drumul lor spre ideal este colectiv, iar nu individual. Mai precis, reazemul idealului acestor tineri, prinși în mrejele unei credințe la modă, era spiritul turmei. Credința adoptată n-o discutau, pe ei înșiși nu se mai cercetau. Preferau să se supună orbește unui șef. Se căzneau, cu alte cuvinte, să ajungă să creadă respectând reguli, fără a respecta reguli pentru că credeau. Urmau o cale nu pentru că era a lor, ci pentru că aveau nevoie de una ca să simtă că existau.

De aici credința că de blamat pentru nefirescul momentului lor era politica. Și că, prin schimbarea politicii, firescul urma să se reîntoarce în lume. Adepții istorismului resemnării găseau că politica, prin ea însăși, e nocivă, și că idealul spiritual flancat de unul politic refuză compania. Și se face nevăzut spre a nu fi robit și, în cele din urmă, zdrobit de zădărnicia celui de pe urmă. Dacă pentru susținătorii activismului disperării făptuirea era rostul omului, pentru ceilalți conduita era înrâurită de starea omului. Primii apăsau pe exteriorități, ceilalți pe interiorități. ,,Cei dintâi fac, ca să fie: ceilalți se trudesc să fie, convinși că fapta vine atunci de la sine, pe deasupra.’’

Mircea Vulcănescu n-a fost membru al nici unui partid politic. Țelul său a fost România, pe care și-o dorea strălucitoare ca o stea pe cer. Pentru asta a renunțat la o cariera universitară care se anunța la fel de prodigioasă precum cunoștințele sale teologice, istorice, filosofice, economice și sociologice. Alegând cale istorismului resemnării, Vulcănescu a slujit statul român ca director general al Vămilor, în calitate de director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe și ca subsecretar de stat la Finanțe în timpul guvernării Antonescu. Condamnat pentru că a trudit eficient și cu credință pentru România s-a stins la Aiud, în temniță. Chiar și-atunci, în ultimul ceas, credincios istorismului resemnării și înțelegând că chemarea vremii venea din afara ei, a fost de folos celorlalți, renunțând la el însuși. ,,Să nu ne răzbunați!’’, se pare că i-au fost ultimele cuvinte. La ce bun? Istorismul resemnării prețuiește omenia, nu lipsa ei. Cu accent pe celălalt, istorismul resemnării e calea spre propria mântuire.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

Autor: Mircea Vulcănescu
Rating:
Ediţie îngrijită de Marin Diaconu
Editura: Compania
Anul apariţiei: 2004
224 pagini
ISBN : 973-8119-67-7

No related posts.