Ţeapă cu CD inclus! – ITALIANA FĂRĂ PROFESOR

Autor: Florin Savu
Rating:

În România postcomunistă, hotărât lucru, se învaţă pe rupte limbi străine. Nu stau să analizez cauzele (cică om fi noi mai talentaţi ca franţujii şi englejii, or poate mai estici ca cei vestici, deci cumva mai obligaţi), oricine poate însă constata intrând într-o librărie, fie ea şi virtuală, oferta hiperabundentă de carte didactică. Mai puţin dicţionare, şi mai rar dicţionare de specialitate strictă, avem noi o hibă de când s-a oprit filologul Bogdan Petriceicu-Hasdeu la litera B (parcă la cuvântul băiat, dar n-aş băga mâna în foc), iar dicţionarele româneşti cele mai falnice sunt slăbuţe faţă de Webster’s, Robert şi Diccionario de la Real Academia, ca să nu mai discutăm, că nu-mi place să mă repet, de lucrările lexicologice dedicate…

În noianul acesta există, şi trebuie evitate cu grijă, pseudo-ofertele care irosesc energia şi timpul aspiranţilor la cunoaşterea autentică a unei limbi. Aa, şi banii, da. Cu preţul pe care-l plăteşti ca să achiziţionezi o fraudă poţi să-ţi îmbogăţeşti biblioteca cu o lucrare realmente utilă. Un avantaj mic în comparaţie cu câştigul intelectual, dar nici acesta nu trebuie trecut cu vederea. Din păcate însă, adesea este foarte greu de ales între autentic şi contrafacere, mai ales când nu deschizi bine ochii şi te laşi sedus de promisiuni, vai!, imposibil de îndeplinit. Desigur, cine este dispus să achiziţioneze oricare dintre ediţiile Le bon usage, “cărămida” de 1700 de pagini a lui Maurice Grévisse, ştie cu certitudine că a plătit 70 de euro (în anticariate ajunge şi la 130 de euro) pe o lucrare de referinţă în gramatica franceză. Atunci când atinge anumite cote, cantitatea se asociază calităţii când vine vorba de acest tip de carte, de aceea, ca regulă generală, e preferabil să cumperi un dicţionar de 750 de pagini unuia de 350. Cum distingi însă ceea ce pare de ceea ce este?

Dacă nu e uşor, nu este nici imposibil. Înainte de a intra în detalii, vom diseca puţin Italiana fără profesor propusă de Florin Savu. Primul contact cu ea pare promiţător, are spre 500 de pagini. Am spus că argumentul cantităţii este hotărâtor aici, nici un om sincer cu el însuşi nu cumpără cărţi “magice”, care-i propun frangleza în 10 minute pe zi, timp de 30 de zile. Problema e cu ce sunt umplute aceste 500 de pagini. Un banc sec spunea cândva că o carte groasa era redactată pe la început cu un fragment despre aburcarea lordului în şea, iar la final cu unul despre descălecarea aceluiaşi; la mijloc aflându-se câteva sute de pagini cu tropa-tropa. Reţeta lui Florin Savu e mai puţin amuzantă, dar la fel de seacă.

De la pagina 1 la pagina 265 sunt lecţii, exerciţii suplimentare şi cheia exerciţiilor suplimentare. Adică puţin mai mult (foarte puţin) de jumătate. În rest, sunt… lecturi suplimentare. Jumătate din carte e umplut cu extrase din Giuseppe Conti, Edmondo de Amicis, Giovanni Faldella ş.a. Sunt texte clasice, foarte utile pentru un parcurs lingvistic şi cultural italian, dar care ocupă aproape jumătate din paginile unui curs ce-şi spune… practic. Dacă cineva îşi imaginează ca autorul a avut vreo idee formativă oarecare atunci când le-a aglutinat efortului său pedagogic, atunci tind să-l contrazic: nu există nici o ordine, se începe cu Dante Alighieri, se continuă Luigi Pirandello, urmează ceva publicistică despre Venezia (cu autor necunoscut, probabil ceva folkloric), apoi un articol despre atrocităţile comise de italieni în Irak cot la cot cu americanii, după care înapoi la clasici, nu e noimă, nu e gradaţie, textele nu apar nici măcar la cuprins. Am certitudinea că s-a dorit gonflarea cărţii, totul sub imperiul grabei.

Hai să vedem ce conţin cele 30 de lecţii. Zăpăceală. Omisiuni. Erori de tipar. Elucubraţii organizatorice. Erori de tipar. Multe semne de întrebare. Erori de tipar. Da, erorile de tipar sunt din belşug, semn că, dacă s-a făcut corectura, corectorul a fost un tip foarte grăbit, sau capsat. Sau poate n-a fost deloc, chissà? Mă tem că cele ce le voi spune în continuare, fără să doresc să intru sadic în detalii fastidioase, vor fi cu mult mai temeinice decât lucrarea lui Florin Savu. Dar fie… La pagina 6 sunt regulile de pronunţie. Va bene. La prima lezione începe şi se termina cu… hai, ghiciţi!… regulile de pronunţie. Aceleaşi. Normal, italienii n-au avut vreme să inventeze altele de la pagina 6 la paginile 7-8. Autorul n-a catacdisit nici să caute alte exemple. Repetiţia e mama limbii italiene.

Că tot veni vorba de recapitulări, sunt un susţinător al lor fără rezerve. De aceea sunt convins că trebuie să intervină cu o anumită ritmicitate într-un parcurs ca cel propus de Italiana fără profesor. Mă tem că nu mă întâlnesc cu autorul nicicum, pentru că în afara unor esercitazioni riassuntivi la finalul lecţiei 9, fenomenul nu se mai repetă până la lecţia 30, ahimè! (un fel de vai! între două macaroane). Ceea ce e o “scăpare” de toată jalea. De fapt, exerciţiile propuse de Florin Savu sunt… hm… încerc să fiu calm… foarte curioase. Sunt calm. Hai să lămurim un aspect: partea cea mai importantă a unui curs practic sunt exact exerciţiile propuse. Desigur, ai nevoie de texte, pe cele mai simple le concepi singur, pe cele mai complexe le iei de-a gata din natură (opere literare, presă, manuale de utilizare a hârtiei igienice). Exerciţiile însă trebuie să le faci cap-coadă, de la primul la ultimul. Principiile sunt de când lumea, o iei de la simplu la complicat, până vâjâie capul cui stă să te urmărească.

Ei bine, Florin Savu dă rasol la capitolul exerciţii. Nimic nou. Ehehe, de-ar fi la fel de uşor ca aglutinatul de “lecturi suplimentare”! Să urmărim dinamica lor, în cazul a două exemple alese spre edificarea afirmaţiilor din paragraful anterior. Lezione ventesima prezintă “particulele” ne şi ci. Nu au corespondent riguros în limba română, cine a înţeles pronumele adverbiale en şi y din franceză n-are probleme, cine nu – se dă cu capul de perete, e greu de greu cu ele. Normal (dar nu aici, nimic nu e normal aici) pentru fixare s-ar prezenta o baterie de exerciţii pentru fiecare dintre ele, apoi 1-2 ceva mai creative (şi deci mai complicate), în care studentul trebuie să fie pus în situaţii cât mai puţin mecanice şi mai apropiate de cele din limba vorbită. Autorul oferă însă 2 exerciţii pentru particula ci şi apoi unul în care se lucrează cu amândouă. Brutissimo! (un fel de “nu-i mumos”, varianta italiano). Hai să mai vedem o fază: la quinta lezione prezintă un tabel cu prepoziţiile articulate ale limbii italiene. Cele cinci mai folosite. Morfologia este uniformă, dar dacă îi adăugăm un articol specific cu comportament puternic influenţat de fonetică, lucrurile sunt deja destul de inedite pentru cursantul român. La sfârşitul lecţiei, surpriză!, niciun exerciţiu. Nimic. Nu glumesc. De ca şi cum totul s-ar fixa prin teorie, caz în care suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce scrie pe copertă “curs practic” şi nu “gramatică”? Cred că din cauza lecturilor suplimentare, cine a mai văzut gramatică în două cu literatură?

N-am nimic împotriva formulei “învăţaţi frangleză fără profesor”. Sunt convins că se poate, şi am explicat câte ceva din tainele demersului autodidact în abordarea limbilor străine pe unul dintre blogurile mele. Din păcate, în cazul volumului semnat de Florin Savu, titlul se transformă într-o ironie: cred că un profesor de italiană n-ar fi permis dezmăţul din cele (aproape) 500 de pagini (minus textele lipite de la jumătate încolo, acelea sunt foarte reuşite, dar au alţi autori).

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.