Teoria culturală a artei – ART AND VALUE

Autor: George Dickie
Rating:
Editura: Blackwell Publishers
Anul apariţiei: 2001
120 pagini
ISBN: 978-0631229469

George Dickie este cel mai bine cunoscut pentru teoria sa instituţională sau culturală a artei. Art and Value este de un real ajutor exegeţilor, esteticienilor şi filosofilor artei datorită efortului cărţii de a retrasa evoluţia respectivei teori şi de a o înfăţişa într-o manieră mai transparentă decât în scrierile anterioare ale lui Dickie. Rezumată, ideea generală a lui Dickie este că trei teorii majore ale artei îşi fac apariţia de-a lungul istoriei: teoria imitaţiei (Platon), teoria expresivă (romantism) şi, mai recent, teoria culturală a artei. Teoria instituţională vine în principal ca o replică la Dewey, Collingwood şi Beardsley, care susţin că arta poate fi definită numai cu ajutorul aspectelor psihologice pe care le comportă. Cu toate acestea, argumentează Dickie, dacă vom urma calea unei Suzanne Langer, unui Arthur Danto sau a unui Jerrold Levinson, contextul cultural se va contura ca un actor principal în definirea artei, în timp ce mecanismele psihologice înnăscute nu.

Cartea este divizată în şase capitole, din care majoritatea au mai fost deja publicate separat şi mai mult sau mai puţin sub aceeaşi formă în alte lucrări de-ale lui Dickie. Primul dintre acestea pune în prim plan contextul istoric în care teoria instituţională a artei s-a născut, context care se formează pe baza respingerii aşa-ziselor „argumente teleologice” pentru a defini arta, precum cele psihologice, şi propune în schimb uzul unor concepte culturale folosite de către filosofi. În această privinţă, Dickie îşi rezumă teoria instituţională a artei după cum urmează:

O operă de artă este un artefact special creat pentru a fi prezentat unui public al lumii artei

.

Al doilea capitol este, de fapt, un pas înainte în explicarea definiţiei de mai sus şi se concentrează pe mijloacele prin care opera de artă a fost luată în considerare de-a lungul istoriei. Astfel, ne spune Dickie, dacă privim modul în care atomiştii (care cred că lumea este rezultatul microstructurii lucrurilor individuale), platoniştii (care cred că Formele explică experienţa) şi „teoreticienii similarului” (care cred că totul poate fi definit în termeni de analogie cu alte lucruri) concep arta, vom vedea că aceştia iau în seamă numai partea vizibilă a artei. Cu toate acestea, „artă” este o noţiune inventată de către un grup cultural, ea este un fenomen cultural, iar, prin urmare, ar trebui să fim mai mult interesaţi de către caracteristicile sale extensionale. Însă toate aspectele extensionale ale artei, precum varietatea operelor de artă, au caracteristici ne-expuse (nonexhibited) în calitatea lor de structuri culturale, ceea ce înseamnă că operele de artă nu pot fi studiate ca atare într-o manieră stiinţifică, ci numai într-una culturală.

Acestea fiind stabilite, al treilea capitol aduce unele clarificări la teoria lui Dickie, aceasta cu ajutorul scrierilor lui Arthur Danto pe subiectul artei. O trăsătură caracteristică a teoriei culturale a artei se află în faptul că aceasta este una structurală: o operă de artă este ceea ce are loc într-o lume a artei (Artworld) aşa cum aceasta este înţeleasă de Danto, adică precum o structură instituţională (p. 42). Nu este intenţia lui Dickie să definească arta în termeni care are putea fi folosiţi în afara câmpului semantic al lumii artei, ci mai degrabă de a o descrie relaţional, cu privire la poziţia sa în cultura umană în general. O distincţie culturală pe care Dickie o face de-a lungul paginilor 46-49 ne va ajuta să înţelegem scopurile filosofice ale cărţii sale: în timp ce teoriile psihologice prezentate în primul capitol sunt „naturaliste”, Danto, pe de altă parte, este primul care pune pe picioare o teorie culturală privind opera de artă. Este tocmai această teorie ceea ce Dickie doreşte să îmbogăţească, de unde şi rolul celui de-al patrulea capitol (cel mai important) de a explica cum a evoluat teoria asumată de Dickie până în zilele noastre.

Aşadar, al patrulea capitol tinde să fie o dare de seamă a modificărilor pe care teoria insituţională a artei le-a suferit de-a lungul timpului datorită criticii primite. Dickie accentuează că a defini opera de artă dintr-un punct de vedere cultural nu implică în niciun caz că aceasta (opera) ar fi creată de către societate sau de către un subgrup al societăţii – după cum a fost criticat – şi tocmai de aceea de-a lungul anilor 1971 şi 1974 Dickie a introdus în definiţia operei de artă conceptul de „lume a artei”. În câteva cuvinte, numai datorită lumii artei artistul poate conferi statutul de „candidat al aprecierii” propriei opere, după cum această teorie a fost explicitată în cartea sa anterioară, Art Circle.

Sunt două diferenţe principale între teoria instituţională a artei şi toate teoriile anterioare acesteia, pe care Dickie nu ezită să le critice. Prima dintre deosebiri este „dezordinea” lumii artei, care nu încearcă să găsească o esenţă a artei, ci mai degrabă să „îmbrăţişeze marea diversitate şi să admită dezordinea logică” a culturii umane şi a istoriei (p. 60). A doua caracteristică a teoriei culturale pe care definiţiile tradiţionale ale artei nu o prezintă este propria circularitate. Toţi termenii utilizaţi de către Dickie pentru a defini arta („public”, „artist”, „operă” etc.) sunt, susţine el, învăţaţi la o vârstă fragedă şi cu toţii împreună de către copiii cărora li se suprapun, de asemenea, roluri culturale, astfel încât circularitatea definiţiei nu poate afecta înţelegerea termenilor săi. De fapt, definiţia instituţională pe care Dickie o dă artei este atât de generală încât nici măcar nu are ca scop distingerea între artă şi artă valoroasă (pp. 69-70). Aceste două diferenţe principale dintre teoria lui Dickie şi toate teoriile precedente ei formează cheia de boltă a cărţii şi constituie motivul pentru care credem că al patrulea capitol-eseu este cel mai important al său.

Cu toate acestea, încă două capitole importante urmează, care tratează problema posibilităţii evaluării artei. În capitolul cinci Dickie rezumă una din cărţile sale precedente, Evaluating Art, şi răspunde la trei texte critice care o recenzează pe aceasta. La fel se întâmplă şi cu ultimul capitol, unde Dickie îi răspunde lui Ben Tilghman şi lui Sebastian Gardner, care îi critică precedenta carte, The Art Circle. Nu vom mai trece în revistă setul argumentelor textuale pe care Dickie şi criticii săi le folosesc pentru a-şi susţine punctele de vedere, însă, cu toate acestea, vom sublinia că Dickie vede arta ca pe un concept per se nonevaluativ, aceasta datorită faptului că întotdeauna rămâne un reziduu uşor de recunoscut în toate tipurile de artă, indiferent dacă ele sunt „valoroase estetic” sau nu (p. 105).

Cartea lui Dickie este recomandată puternic celor interesaţi de cum poate fi definită arta folosind concepte recent introduse în estetica ultimelor zeci de ani, concepte precum „lume a artei”, „teorie instituţională” etc. Definiţia este cu atât mai interesantă cu cât se lasă aplicată tuturor tipurilor de artă. În fine, cartea oferă o perspectivă târzie, matură şi auto-critică asupra scrierilor lui însuşi George Dickie, care ne inventariază atât critica pe care teoria sa a primit-o, precum şi linia propriei argumentări.

Scrisă de Cristian Hainic

No related posts.