Termopile, penultima staţie, coborârea pe partea dreaptă

Am învins, fraţilor, după chinuri şi chinuri am izbutit să văd până la capăt 300. Vreau să spun că întâi am crezut că e un demo la un joc pe calculator, şi mă întrebam de unde până unde “duce” moşneguţul meu simulările astea. Apoi n-am avut chef o vreme, după care mi s-a lăsat cu greaţă de la rescrierea istoriei şi ignorarea istorie mentalităţilor. Dar până la urmă m-am încordat mai ceva ca Samson, suicid bomberul, şi am învins, am îngurgitat ocular tot celofanul ăla. Doresc ca micile mele rânduleţe să se constituie într-un panegiric solemn, cu cupa de şampanie într-o mână, cu pişcotul în cealaltă… cum, nu se zice panegiric? se zice toast? dom’le, toast este pâinea prăjită, cum să se zică toast, e panegiric, ascultă la mine şi nu mă mai întrerupe de-a-n proasta…

Unde eram? Ah, la 300. Foarte frumos. Păi, tot ce s-a zis acum despre filmul ăsta e ori prost de-a binelea ori niţel alături. Hai să băgăm propria exegeză, adică cea bună, nu? altfel nu m-aş mai chinui s-o scriu. Cică ar fi un film de propagandă, în care America ar înfrunta din punct de vedere celofanic Iranul, o americuţă mică-mică dar voinică şi progresistă (aka atee) şi un IRAN dodoloţ, mistic şi în curs de lăţire geografică. David şi Goliath redivivus, cunoaşteţi motivul literar. Cum vi se pare? Eu personal cred că merge. Nu judecăm valoarea de adevăr a fabulei propuse, nu asta contează. Trezirea, mititeilor, doar suntem în postmodernitate, n-aţi uitat, sper. Nu mai contează adevărul, nici nu mai există asta, contează eficienţa, eficienţa şi iar eficienţa. Randamentul fabulei pe metru linear epopeic. Care e probabilitatea ca fabula regizorului Zack Snyder să prindă? Imensă. Câţi occidentali şi extrem-occidentali ştiu unde este Iranul, sau despre faptul ca America nu a fost niciodată atacată, dar a atacat şi cotropit peste 20 de ţări în secolul XX (dintre care cele mai notabile exemple sunt: Viet-namul, Coreea, Iraqul, Afghanistanul, ţările Americii Latine)? Prea puţini. Hapa-hapa, cei mai mulţi vor lua de bune imaginile deversate de ecran, proiectându-se volitiv într-o ficţiune. Adică într-o minciună.

În 1898, un autor necunoscut de science-fiction, Morgan Robertson, descria naufragiul unui vapor neobişnuit de mare (70.000 de tone, 800 de picioare în lungime şi 3.000 de pasageri). Într-o noapte de aprilie, la prima călătorie, acest vas se ciocnea de un iceberg şi se scufunda. Numele lui: Titan. Peste câţiva ani realitatea se alătură ficţiunii: un vas de 66.000 de tone, cu o lungime de 825,5 picioare şi cu 3.000 de pasageri se scufundă în urma ciocnirii cu un iceberg, într-o noapte de aprilie. Titanicul era şi el la prima deplasare.

Nu, dragilor, 300 nu este un film despre înfruntarea între americuţa şi IRAN. Nu. Este un film despre America şi doar despre America. În care se înfruntă bidon ceea ce America visează despre sine şi ceea ce este ea de fapt. Discursul ei propagandistic şi bestialitatea unei armate hipertehnologizate, căreia nimic nu-i stă în cale. 300 este o imensă partidă de şah jucată de un singur om: America. Spartanii sunt America. Şi persanii. Cum aşa, şi oile negre? Şi oile negre. Există o americă profund antitradiţională şi antireligioasă, la fel cum există o americă posedată de hubris, care te lasă să trăieşti cu o singură condiţie, să îi îngenunghezi ei, să îi recunoşti dominaţia. Nu trebuie să fii erou, mai cu seamă asta nu, America are nevoie de colaboraţionişti şi de sclavi, nu de victime.

Schizofrenia americană se vede atunci când împrumută “persanilor” din fabula cinematografică, adică inamicilor din viaţa reală, exact trăsăturile respingătoare care îi caracterizează până la urmă tot pe americani. Xerxes apare posedat de nebunia unui om ce se crede zeu, adică exact ceea ce nici un ayatollah nu a crezut şi nu va crede vreodată, dar este exact tipul de atitudine al unui preşedinte american (cum care? Preşedintele, cum care? cel mai puternic om de pe planetă, alea-alea). Fenotipul lui este androginic, adică exact ceea ce toate culturile pre-moderne resping cu îndârjire, în vreme ce Leonidas e viril, cum exact NU se cultivă în America zilelor noastre, unde sunt la modă fătărăul şi băieţoaica. A propos, Xerxes e plin de pirsinguri, chestie comică dacă o raportezi la Iranul de azi şi la America, dar dacă tot era bal, bal să fie, nu?

Mi-au rămas în minte două replici extrem de savuroase din 300. Prima e undeva pe la începutul filmului, când Leonida şi gaşca se decid să se lupte pentru că “toată speranţa lumii pentru civilizaţie şi democraţie a rămas în Sparta”. Chestia asta e proastă cu spume. Hai să vizualizăm puţin. Să zicem că badea Pericle, cetăţean liber al demosului aciuat la Atena, zic la întâmplare, îl vede la jurnalul de fake-news pe Xerxes-cel-cu-pirsing venind buluc spre Grecia. Moment în care, adunat alături de badea Socrate, badea Platon şi badea Democrit (am zis la nimereală, sper c-aţi înţeles) în poiana bădiei Iocan, badea Pericle zice filosofic molfăind un ciot de ţigare de porumb: “Fraţilor, e groasă. Vine Xerxes americanul peste noi, n-a mai rămas nici o speranţă pentru democraţie şi civilizaţie decât în culturiştii ăia din Sparta. Dacă-i face Xerxes şi pe ei, s-a zis cu noi, ne globalizăm.” A propos, badea Socrate şi badea Platon, başca badea Aristotel (aici am zis expres, sper că-i evident) au fost antidemocratici. Cu civilizaţia nu ştiu, ăsta e un cuvânt care a intrat în Dicţionarul Academiei Franceze prin secolul XIX. Până atunci nu s-o fi povestit, ce ştiu eu…

Al doilea gag din filmul ăsta prost-prost-prost e replica finală, rostită de un zvăpăiat şi care sună cam aşa: “Să le dăm capace! Împotriva misticismului şi în numele progresului!” Se supără cineva dacă nu dau citatul exact? Oricum, cert e că nebunul e împotriva misticismului, aici bag mâna în foc, doar înţeleg accentul spartan al limbii engleze. Cum care misticism? Cum? Aţi uitat faza cu preoţii ăia leproşi care îi spun să se supună lui Xerxes americanul şi de fapt fuseseră mituiţi? Sau chestia cu prunca aia în pielea goală care sta can-ntr-o picture de Playboy, de-i zicea Pitia, şi care fusese hipnotizată conform unor tehnici inventate secole mai târziu de damblagiii ăia de Mesmer, spiritiştii, Freud şi gaşca? Aaa, plus chestia cu preşedintele-zeu. Şi pirsingurile, şi vehiculul prezidenţial cu tracţiune ecologica. Asta e misticismul. Atat. Nimic mai mult.

În mod ciudat, ficţiunea poate fi profetică. Exemplul Titanicului nu e singular. A propos, ştiţi ce ziceau ziariştii overentuziasmaţi de calităţile tehnice ale vaporaşului? Că e un vas atât de sigur încât nici măcar Dumnezeu nu-l poate scufunda. Hehehe, eu tare cred că nu s-a izbit de nici un ciot barca aia, i-a dat doar Cel de Sus un bobârnac, aşa, un pic în glumă. Mda. Acestea fiind spuse, personal aş fi tăiat la montaj fraza cu “împotriva misticismului”. Nu de alta, dar puţină prudenţă nu strică nimănui. Termopile nu e mare brânză, este penultima staţie. Dar după Termopile urmează negreşit Salamina, unde începe ineluctabil sfârşitul lui Xerxes I, fiul lui Darius. Şi aici fabula se întâlneşte cu realitatea istorică. Viet-namul este unul din multele Termopile ale Americii. Gaza, fâşia unde 300 de spartani nu vor să îngenuncheze şi să renunţe la a mai fi ei înşişi este Termopilele cu care sunt eu contemporan. Vor mai fi poate şi altele. Dar, negreşit, într-o zi va exista şi o Salamina. Iar acolo n-ar strica să fie şi Mila lui Dumnezeu. Ştiţi voi, e ceva legat de misticism…

Scrisă de Radu Iliescu

Related posts:

1. Răzvrătiri metapolitice – O PERSPECTIVĂ DE DREAPTA