The Age of Spiritual Machines

Autor: Ray Kurzweil
Subtitlu: When Computers Exceed Human Intelligence
Rating: -
Editura: Penguin Books
Anul apariţiei: 2000
400 pagini
ISBN: 9780140282023

Ray Kurzweil este un om bun. A inventat, printre altele, maşini de citit pentru orbi, sintetizatoare de muzică, un sistem de recunoaştere a vocii umane şi foarte utilizatul OCR (Optical Character Recogition), prin care un text scris, odată scanat, se transformă în fişier editabil, spre bucuria tocilarilor care nu-şi permit cărţi scumpe.

Ray Kurzweil a scris, printre altele, o carte care se numeşte, pentru neengleziţi – “Era maşinăriilor spirituale. Ce se întâmplă când computerele depăşesc inteligenţa umană”. În esenţă, ideea lui e aceasta: computerele se dezvoltă din ce în ce mai mult, oamenii vor rămâne în urmă, ca urmare, oamenii trebuie să devină cyborgi – monştri de inteligenţă, hălăduind cu viteza luminii prin realitatea virtuală.

Acum, dacă autorul n-ar fi cine e – foarte cunoscut în Occident (un milion de cititori pe site-ul său, numele lui e scris de vreo 1.730.000 de ori pe Internet) – şi dacă n-ar fi făcut ce a făcut – adică invenţii, “tractoraşe, motoraşe” – cu alte cuvinte, dacă ar fi fost un simplu băgător de seamă care visează roboţei şi navete spaţiale, i-aş fi lăsat cu mare drag cartea colegului Cristi Mitran, mai pasionat de SF-uri şi aş fi trecut la cărţi mai vesele. Însă Kurzweil e Kurzweil. Nu e un scriitor oarecare, ci un inventator influent – deci, probabil că ştie ce şi de ce vorbeşte. Carevasăzică, fiind un element cheie în sistemul tehnologic, cărţile lui trebuie luate atent la puricat, pentru a distinge clar între realitate şi delir, între fabulaţie şi previziune, între vorbele mari despre viitorul mai bun al omenirii şi propaganda pro domo. Va să zică, să gândim la rece.

Avem, deci de-a face cu o carte care anticipează/pregăteşte viitorul omenirii Ca urmare, ar trebui să vedem ce înseamnă omul din punctul de vedere al autorului. Răspunsul ne este oferit încă de la pagina 2:

“Înainte de finele secolului XXI, fiinţele umane nu vor mai fi cel mai inteligent sau capabil tip de entitate de pe planetă. De fapt, îmi retrag cuvintele. Adevărul ultimei afirmaţii depinde de felul în care definim termenul de «uman».”

Deci, plecăm din start cu o ambiguitate asupra ideii de om. Confirmată ceva mai încolo (varianta originală):

“We are not at all permanent collections of particles. It is the patterns of matter and energy that are semipermanent (that is, changing only gradually), but our actual material content is changing constantly, and very quickly.”

Astfel, pentru Kurzweil, nu există oameni, ci omul în linii mari, “modelul general”, “tiparul”. Ce poate rezulta din această atitudine dilematică vom vedea mai jos. Rămânem deocamdată doar cu o întrebare de bun-simţ: “Cum poţi pretinde că vei face omul mai bun, mai proaspăt, mai curat, când tu nu ai habar de ce înseamnă un om?”.

Bun, nu ştim ce e omul, dar trebuie să-l apucăm cumva, totuşi. Aici are loc ceea ce vom denumi reducţionism tehnologic:

“Computerele gândesc, sau doar calculează? Şi invers, fiinţele umane, gândesc, sau doar calculează?”

Dacă am fi răutăcioşi, i-am întoarce replica distinsului tehnocrat – oare Kurzweil, când spune prostia asta, gândeşte, sau doar calculează? E viu, sau doar branşat la priză? Există în realitate sau e totul doar o proiecţie a minţilor noastre? Dacă admitem această premisă reducţionistă, că nu există o diferenţă majoră între oameni şi computere, atunci putem pune semnul egal şi între Luna plină şi roata de la căruciorul pentru butelii al bunicii mele – pentru că, nu-i aşa, ambele se învârt.

Omul, în viziunea tehnologică, este deci, o maşină de calculat. Este alcătuit din “inteligenţă” şi diverse balasturi – religioase, morale, culturale, istorice, biologice, care ţin inteligenţa pe loc. Creierul devine Graal, iar noi asistăm la primele manifestări ale unei noi forme de rasism: rasismul tehnologic. O întreagă oştire de tehnocraţi văd lumea ca pe o succesiune de probleme care trebuie rezolvate printr-o singură metodă posibilă: tehnologia. Găsim o metodă să producem inteligenţă artificială şi facem un xerox de oameni, pe care îi folosim la ce vrem noi: să ne spele copii, să ajute bătrânii să treacă strada, să ne facă mâncare, să omoare alţi oameni etc.
Reţinem ideea şi trecem mai departe, pentru a vedea ce crede Ray Kurzweil despre procesul istoric prin care trece calculul.

TABLELE LEGII

Inima cărţii este o aşa-zisă Lege a Rezultatelor Accelerate (Law of Accelerating Returns), formulată de Kurzweil, pe baza Legii lui Moore şi a Legii timpului şi haosului.

Legea lui Moore : Sus-numitul Moore – confondator al Companiei Intel –a constatat că numărul de tranzistori care se pot plasa fără cheltuieli suplimentare pe un circuit integrat se dublează la fiecare 24 de luni. Mai pentru neiniţiaţi – asta înseamnă că viteza de calcul al unui computer creşte exponenţial, repede-repejor. Legea lui Moore a fost revizuită – cam din 1970, viteza se dublează cu fiecare 12 luni. Prin comparaţie, dacă automobilele ar fi trecut prin acest proces în ultimii 50 de ani, o maşină ar costa azi o sutime de cent şi ar merge mai rapid decât viteza luminii.

Legea timpului şi haosului (a lui Kurzweil) zice aşa: într-un proces, intervalul de timp dintre evenimentele remarcabile (care pot modifica natura procesului sau pot afecta în mod real viitorul procesului) creşte sau scade în raport cu cantitatea de haos. Exact ca în România – cu cât e mai mare haosul, cu atât lucrurile se mişcă mai greu.

Se adaugă la aceasta implacabila poveste evoluţionistă [1] – văzută ca un fel de ştafetă multimilenară în care omul e doar un banal episod – care are ca morală faptul că evoluţia produce ordine, nu haos – tragem linie şi concluzionăm: dacă omul e un produs al evoluţiei, iar evoluţia produce ordine, cantitatea de ordine din Univers creşte, şi, pe cale de consecinţă, evenimentele remarcabile se succed din ce în ce mai rapid. Ultimele două sute de ani – din punct de vedere tehnologic, şi apoi social şi cultural – par să fie cea mai bună dovadă. Deci, suntem, fără să ştim, deja îmbarcaţi în rachetă.

INTERMEZZO

Am o dilemă referitor la una din premisele fundamentale ale lui Kurzweil: aceea de haos. În lipsa unei definiţii exprese, presupun că, pentru autor, haosul este ceea ce ar fi pentru noi toţi: o stare de dezordine, o neorânduială. Pentru un om obişnuit haosul înseamnă lucruri concrete: o cameră de cămin studenţesc, parcările supermarketurilor înainte de Crăciun şi de Paşte, o criză de personalitate, sau materia primă din care e făcut Parlamentul României. Nu-mi dau seama ce înseamnă haosul pentru un om de ştiinţă. Să ai acces la tainele celulelor sau atomilor şi să spui că există cantităţi mai mari sau mici de haos, îmi pare un soi de orbire foarte rafinată. Să te uiţi prin telescop la galaxii aflate la sute de ani-lumină distanţă şi să nu bănuieşti că orice eveniment al naturii are un rost al lui, uneori evident, uneori ascuns – chiar cele pe care noi le numim tragice, de la antilopa sfâşiată de leu la erupţiile vulcanice sau tornade – înseamnă să construieşti o realitate banală, subţire, unidimensională, pe care eventual să încerci să o “îmbunătăţeşti” cu un şirag luminos de centrale nucleare, depozite de arme, fabrici şi uzine. Să ajungi să crezi că totul e hazard (inclusiv credinţa ta în hazard), că nu există nici o menire a lucrurilor şi evenimentelor. Iar dacă nu există o menire a lucrurilor şi evenimentelor, lasă el să se înţeleagă, cu atât mai bine – avem tot dreptul de o impune „noi”.

Haosul are ca antonim ordinea, pe care Kurzweil o defineşte ca “information that fits a purpose” – informaţie adecvată unui scop. Fără a ne arunca în analize lingvistico-filozofice, trebuie spus că acest “purpose”, lipsit de adjectiv, îmi pare ca fiind ceva foarte suspect. Poate purpose-ul meu ar fi să rad de pe faţa pământului toţi oamenii al căror nume de familie începe cu N. Sau să dau foc judeţului Gorj. Sau să virusez site-ul oficial al Ministerului de Finanţe. E evident pentru oricine că în aceste cazuri, ordinea nu este nici premisa, nici rezultatul acţiunii mele. [2]

O LUME MAI BUNĂ, OBLIGATORIU

Deci, de la Kurzweil citire, dezvoltarea inteligenţei computaţionale e nu numai obiectivă, inevitabilă, dar şi necesară şi foarte cool. În ritmul de dezvoltare actual, s-ar ajunge ca un computer digital să egaleze capacitatea de calcul a creierului uman în jurul anului 2020. Ceea ce pentru tehnocraţi ar fi echivalent cu posibilitatea fabricării de oameni. Dar se vorbeşte deja de computere bazate pe ADN uman, nanotuburi sau, preferatele mele, computerele cuantice, despre care se spune că, în comparaţie cu cele digitale, pe care le folosim acum, sunt ca bomba cu hidrogen în comparaţie cu artificiile. Nu pot să nu menţionez nanoboţii universali – care se pot înmulţi singuri, schimbându-şi structura (putând forma, magic, şifoniere, haine, sau chiar neuroni).

Să ne gândim puţin la privilegiile pe care le vom avea în vremurile viitoare în care laboratoarele nu vor fi foarte diferite de ospicii – preferatul meu este acela că nu vom mai avea nevoie de corpuri, pentru că vom trece, treptat, în realitatea virtuală. Creierele noastre vor fi păstrate în incubatoare (primele succese în acest sens au fost deja înregistrate – la Universitatea din Pennsylvania, capul unei maimuţe decapitate a fost ţinut în viaţă timp de 7 zile, branşat la corpul alteia), iar „noi” vom asculta muzică emisă de propriul nostru cerebel (Brain Generated Music), vom avea acces fără nici un pic de transpiraţie la toate limbile şi literatura lumii, vom renunţa la tot ce implică corpul – adică la viaţă – dar ne vom îndeplini virtual toate dorinţele (inclusiv cele mai intime, sexul virtual a devenit deja o afacere de succes). Vom deveni – cum fascinat anunţă Kurzweil – software. Cred că sunt de-ajuns elucubraţiile de mai sus pentru a intui cam ce fel de lume se pregăteşte să ia naştere. O lume care poate arunca, fără nici un regret, o întreagă omenire, cu toată moştenirea ei de istorii şi culturi, în folderul de spam. [3]

EPILOG

Ray Kurzweil este un om care susţine cea mai inumană idee, pe care Francis Fukuyama o numea fără ezitare drept cea mai periculoasă a secolului XXI – transhumanismul. Nu ştiu dacă el şi colegii lui de laborator sunt nişte smintiţi dezinteresaţi sau nişte smintiţi plătiţi de Dumnezeu ştie cine pentru a face propagandă unor idei criminale (anul acesta trebuie să scoată ceea ce va probabil vârful de lance în propaganda trans-humanistă: The Singularity is Near, în care vor apărea numeroşi episcopi şi mitropoliţi ai noii tehnoreligii: Marvin Minsky, Aubrey de Grey sau Eric Drexler, despre care vom mai vorbi). Ceea ce mă interesează acum, în anul 2010, este dacă putem fi suficient de lucizi încât să împiedicăm genul acesta de scenarii. Nu de dragul activismului, nici de dragul încremenirii în trecut. Ci ca să rămânem oameni, cu virtuţi şi greşeli, cu împiedicări şi revelaţii, nu cine ştie ce superoameni virtuali, goi de sine, nemuritori şi reci. Iar dacă răspunsul este nu, probabil că viitorul moşit de Kurzweil şi ceata de transhumanişti este iminent, aşa cum vor ei să creadă, şi atunci probabil că şeptelul de cyberţânci – plutind prin fluxurile de silicon ale reţelelor neuronale – se vor amuza spunându-şi o anecdotă ştiut de toată lumea: ce a fost mai întâi – omul sau DVD-ul?

[1]… mit care începe cam aşa: 10–15 billion years ago The Universe is born. 10-43 seconds later: The temperature cools to 100 million trillion trillion degrees and gravity evolves. 10-34 seconds later: The temperature cools to 1 billion billion billion degrees and matter emerges in the form of quarks and electrons. Antimatter also appears. 10-10 seconds later The electroweak force splits into the electromagnetic and weak forces. 10-5 seconds later: With the temperature at 1 trillion degrees, quarks form protons and neutrons and the antiquarks form antiprotons. The protons and antiprotons collide, leaving mostly protons and causing the emergence of photons (light). 1 second later: Electrons and antielectrons; (positrons) collide, leaving mostly electrons.

[2] De ce nu putem atribui însuşiri de tip moral scopului? Pentru că atunci scopul nu ar mai putea fi identificat şi, pe cale de consecinţă, cuantificat din punct de vedere tehnologic.

[3] Pentru cei nedumeriţi că nu am acordat obişnuitul rating, voi clarifica: pentru că am citit volumul lui Kurzweil nu ca pe o carte – a cărei valoare poate fi „măsurată” în steluţe, ci ca pe un fel de declaraţie de război, venită de undeva de sus, din Olimpul în care s-au mutat tehnocraţii. Sau ca pe o sentinţă. Sau ca pe o fişă psihiatrică. Nici una dintre ele nu este compatibilă cu rating-ul.

Pentru cei ce doresc să afle mai multe idei din cartea lui Kurzweil, un breviar este disponibil la această adresă.

Scrisă de Silviu Man

No related posts.